CAP. I TULPINA.

Biserica Sf. Ilie din Gorgani, care astăzi se pituleşte, în strada Silfidelor, între calcanele blockhausurilor moderne, era, la acea vreme, veche ctitorie domnească, înălţată pe un „gorgan” din marginea apropiată a Bucureştiului, predominând împrejurimile cu case mărunte.

În ziua de 10 Iunie 1865, când păşi pragul acestui sfânt lăcaş pentru cununie, Bogdan Petriceicu Haşdeu avea 27 sau 29 de ani. Două isvoâre, deopotrivă de temeinice, afirmă, unele că învăţatul român s'a născut la 1838, altele la 1836. Intre cele dintâi se rândueşte însuşi actul de naştere, aflat la Biserica din Cristineşti natali, între cele din urmă însăşi declaraţia lui Bogdan, găsită în scrierile sale, precum şi una din scrisorile de familie. Orişicum, fie că avea 29, fie 27 de ani, fapt este că basarabeanul de viţă era un bărbat în plină tinereţă şi vigoare, legat la trup, ager la privire, cu nas vulturesc între obrajii rumeni, încadraţi de musteţele şi barba învolburată, de-un castaniu închis. Figura lui, fără a avea frumuseţea liniei consacrate, avea expresia viei spiritualităţi şi a unei fineţe caracteristice.

Mireasa, aşteptată în naosul bisericii de mire, de naşi, de câţiva prieteni, de oarecari neprieteni şi de poporul obişnuit al parohiei, Iulia Faliei (Falics pe numele oficialităţii de origină), păşi către masa cu sfintele odăjdii ale ceasului, în mers dârz, cu ţinută dreaptă şi nesfielnică, purtându-şi cu decenţă podoabele şi aruncând împrejur priviri prieteneşti pentru acei care asistau la clipa când dânsa avea să-şi aşeze pe viaţă, mâna în mâna aceluia, care începuse a fi o fală a neamului şi cu atât mai mult, a ei.

Copila împlinise 25 de ani şi chipul ei putea fi, precum şi era, invidiat de orice bucureş-teancă din protipendada de atunci. Ochii, nu prea mari, purtau în ei sclipiri de acvilă luptătoare şi surâsul femeii conştiente. Obrajii ei răsfrângeau lumini de persică în pârg, deasupra unei guri cu buze subţiri, meşter încondeiate de dumnezeul munţilor. Ovalul chipului încadra rafaelic frumuseţea care răpise privirile soţului delŕ atâtea alte chipuri dornice, aflate acum sub boitele basilicei, ţi mai ales în afară.

Haşdeu păşise mândru în preajma ei, aducând-o la altar şi, tot astfel, aştepta acum sfânta taină a veşnicei uniri, sub ochii prietenilor care zâmbeau tihniţi acestei perechi atât de potrivită, în aerul de sănătate şi tinereţă ce aromea în juru-i. Şi tihna lor avea tâlc uşor de înţeles. Tânărul acesta, atât de atent la frumuseţile ce-i ispiteau anii, îşi statornicea acum viaţa lângă una ce le covârşea pe toate. Neprietenii de ambe sexe, veniseră, unii şi unele, tocmai spre a vedea cine este „eroina” care reuşise să le monopolizeze preferinţele, iar alţii şi altele – mai ales altele – ca să se încredinţeze că junele învăţat şi poet se căsătoreşte cu adevărat… Şoaptele întovărăşeau undele smirnei, depăşindu-le în volburi…

Intr'un grup restrâns, şoşotelile aduceau prinos unui anume boeraş de neam care ar fi cunoscut-o pe Iulia înaintea lui Haşdeu şi care io „trecuse”; într'altul, alte şoapte obliceau păreri uluite asupra acelei figuri de ţărancă necioplită şi nimic nu poate fi mai plin de încredinţare, pe lume, decât jurămintele femeeşti din asemenea împrejurări. Ochi care au văzut-o, he-hei, cine ştie de când, alături de acel „cutare” personaj, urechi care înregistrează încă de mult şi precis veştile în cauză, delŕ persoane demne de toată încrederea…

Copila munţilor apuseni, asemenea acelei flori albe şi catifelate ale stâncilor dintre culmi, intuia vag susurile admirative ale tuturor şi zumzetul de viespi văduvite de stup, ale altora, şi de aceea fruntea ei sta înălţată către serafimii de sus, care se opriseră din sbor şi către dumnezeul cel drept din tâmpla milostivă a altarului. *

Biserica Sfântului Ilie răsuna sub arcade de glasurile tipicului. Ctitoria Gorganului, largă, mai largă de cât însăşi Catedrala Capitalei, cu nenumărat şir de strane, unele pe de lături, altele, spintecând însuşi mijlocul naosului, pe linii lăturalnice şi paralele, fusese aleasă de naşii, Ion şi Felicia Gârleanu, care o aveau parohie.

Şi ritualul se desfăşoară potolit în litaniile sacre. Preotul Ion Mihălescu, părintele Ioniţă, cum îi spuneau enoriaşii, slujea cu glas avântat şi apăsări de cuvinte, la locurile proslăvelnice ale acestei taine creştineşti, şi cu oarecare trufie pentru alegerea umilului său lăcaş la o asemenea cununie.

Numai când veni vremea vestirei: „cunună-se robul lui Dumnezeu Bogdan…” popa Ioni ta plecă ochelarii asupra actului de naştere al acestuia şi se ridică uşor nedumerit… Citise acolo parcă numele de botez Tadeu, pe care-1 şi pomenise cu acest prilej, dar la şoapta răspicată a celui din faţa lui, se înduplecă a glăsui… „robul lui Dumnezeu Bogdan44. Intre bărbile neprietenilor, mai cărturari sau mai puţin cărturari, isvo-diră iarăşi şoapte. Mirele îşi cam schimbase numele de botez în decursul vremilor şi unii îşi aminteau acum că, nu mulţi ani în urmă, el iscălise undeva – ba tipărise şi cărţi de vizită – cu numele „Dieu-donné44 şi iată momentul în care comentariile asupra nestatorniciei acestui cavaler, cunoscută lor, nimeriseră… în plin, neavând la ştiinţă că filosoful şi etimo-logul din Basarabia, rusească pe atunci, făcuse o simplă „boutade” în acele vremuri şi ca o elementară tălmăcire răspica ştiutorilor, precum că Tadeu, Bogdan ori Dieu-donné, erau de fapt după polono-latinească, slavistică şi franţuzească, acelaşi nume.

Dar svonurile şi dregerile de glas sporiseră mai cu osebire, când unii, care nu primiseră invitaţii de nuntă „acasă”, aflaseră că alţii, puţin la număr, s'au pornit, după cununie, pe urma celor nuntiţi, la locuinţa acestora, la cele două odăiţe din Strada Popa Rusu, unde Bogdan îşi pregătise, adică se nimerise, î vieţui în preajma nunţii.

— Ai văzut moncher? Pe amicul S, şi pe cucoana lui, care de! ştim noi… i-a chemat.

— Şi pe Madame G, cu nepoata, la fel…

— Sgârciobul! N'a mâncat nimeni o măslină din mâna „marelui” savant.

— De unde să-i ajungă?! Damicelele săracele, să trăiască!

Nemulţumiţii însă nu cunoşteau în acea zi, că mirele avea în buzunar, drept orice pregătire şi cheltuială de petrecanie, doar „doi poli”, rămaşi din trudnica lui muncă, din care îşi primise şi părintele Ioniţă partea pentru cuvenita lui osteneală.

Era o zi de vară caldă şi binecuvântată de florile celor dintâi cireşi, care-şi rumeneau acum rodul sub geamuri. Bogdan primi acolo pe naşi, pe cei doi-trei prieteni, se veseli laolaltă câteva ceasuri cu vinişor de Şaba, trimis de câţiva moldoveni admiratori ai lui şi când cu toţii se încredinţară, după cuvinte şi gustări, că aceasta este biata nuntă a unui belfer sărac, închinară grăbiţi, unul, dacă nu două pocaluri şi lăsară pe miri în strâmtoarea zidurilor sărace, dar în larga încăpere a fericirii, cu care popa Ioniţă le dase mai adineaori caldă blagoslovire.

Că Iulia Faliei se găsea fericită în aceste odăiţi, alături de cineva, a cărui vieaţă lumească n'o cunoştea de cât puţintel, din generositatea unor scrisorele binevoitoare, dar al cărui suflet îmbelşugat însăşi ea îl descoperise, este de la sine înţeles. Mai mult: umila „moţoaică”, precum adeseaori îi va spune alesul vieţii sale, simţea pe lângă toată fericirea lunii de miere, mândria de a fi devenit soaţa unui tânăr atât de învăţat şi cunoscut de lume, dar şi a unui boer de neam. Ţăranca din ea nu se simţea mâi prejos în ce priveşte originea din care purcedea. In munţii Abrudului, în anii aceia, era încă proaspătă epopeea Iancului, aboerului de viţă, a luminătorului norodului şi a purtătorului de steag, pentru ridicarea acestuia la conştiinţa şi drepturile lui. Ea însăşi luptătoare cu sufletul şi braţele, sub cârmuirea de redeşteptare a lui Popa Balint, îşi simţea în sângele şi bătăile inimii sale ceva din nobleţă plină de autenticitate a înainte-mergătorilor.

În Roşia Abrudului, în acea Roşie „montană”, cum aşa de sonor i se zice şi astăzi, familia Faliei, îşi afirmase de mult drepturi şi titluri. Fratele Iuliei căzuse sub steag românesc pentru acea redeşteptare şi delŕ dânsul trebuie să se scriecea dintâi slovă în pergamentele de virtute nobiliară ale familiei. Mândria Iuliei avea deci temei şi explicaţie. Fruntea ei senină, şi vorbele înaripate şi povestirile despre neamul ei, cuceriseră, poate chiar prin aceea, cu doi ani mai înainte, pe tânărul cercetător de hrisoave ale drepturilor româneşti, care cutreera ţinuturile pe unde Traian dăduse onoarea morţii cavalereşti marelui Decebal. De aceea, când Bogdan şi Iulia s'a cunoscut, spiritele lor s'au împreunat delŕ început în apoteoza visată de bătrânii ambelor spiţe româneşti.

Dar cel care-şi legăna o fericire de mult visată a căminului şi o gusta acum din plinul inimii sale, era Bogdan.

Viaţa lui de până atunci, fusese un lung şir de învingeri şi de biruinţi. învingeri obscure, pornite din lovituri piezişe, biruinţi personale, luate în piept, bărbăteşte, cu merite proprii, nepromovate şi nesusţinute de cât de geniul ce „căpărase în puterile lui de creaţie. Viaţa nouă, pe care această femeie, necărturară după un anumit înţeles, fără sclipiri de inteligenţă jucăuşă în vorbe, după un altul şi fără diplome, i-o aducea în simpla încăpere a unor odăiţe, în care singura mobilă de preţ era vraful de cărţi, reviste şi documente, această viaţă i s'a arătat poetului, învăţatului şi luptătorului, încă delŕ început, ca un corn al abundentelor cereţti.

O visase, o aşteptase, o dorise, această viaţă şi o cucerise. I se cuvenea, nu atât pentru ceea ce deja dăruise culturii neamului său scump, cât mai ales pentru aceea ce avea să-i dee.

Că Bogdan se va fi socotit cândva boer, şi poate se va mai făli şi în viitor pe sclipătul blazonului, ce i se contestase de vrăjmaşi, sigur este că nu boeria, nici blazonul i-au fost resorturi i energie în truda înălţătoarelor opere. Avenul roşii ani, delŕ ofiţeria pe care-o părăsise în Kusia, de pe urma unui duel cu un camarad mai mare în grad, şi care ia atras réprimande, ofiţer ie în care intrase ca o consolare de trădarea oarecărei Alina, delŕ vieaţa răscolită pe care a trăit-o în universităţi, cu alte iubiri trecăreţe, între bănci, sau între gospodăriile prietenilor şi cunoscuţilor, precum acele Agafiţe acele Sonii şi Sonicele, delŕ viaţa de greutăţi şi mizeriii duse în primii ani ai venirii de peste Prut la Iaşi, sau la judecătoria din Cahul, din care în scurtă vreme a plecat, fiindcă nu s'a plecat, toată această viaţă, în care sufletul lui de vaste posibilităţi, se găsise singur şi strâm-torat, şi-1 sbuciumase prin diferite gazde, odăi cu chirie, birturi, locante, se isprăvise. Acum i se deschiseseră, larg uşile tihnei, ale ceasurilor cuminţi, în care, dincolo de masa cu cărţi şi călimară, nu mai stă golul, colbul şi ceaşca cu ceai rece, ci plinul unor mâni gospodăreşti şi veghea unei inimi ce vibra împrejurul lui cu priinţă, cu prospeţime în toate şi cu câte-o cafea gingirlie caldă-călduţă.

Până la această împreunare binevenită, Haşdeu fusese profesor la liceu, custode de bibliotecă la Iaşi, director provizor al arhivelor, membru în comisia istorică, scrisese diferite articole, studii, versuri, proză, despre care el însuşi nu era prea încântat. Purtau în ele, liecare din aceste ocupaţii sau producţii pe lângă pecetea competinţei şi a spiritului cornbativ, câte. ceva din viaţa nestatornică, pe care-o trăia. întreprinsese unele atacuri de zeflemist tânăr împotriva, mai ales, a lui V. Alexandrescu-Urechiă, pe care-1 va urmări mereu şi care-1 înţepase – cu ironia eftenă a acelor vremuri – şi-1 numise „stimatul nostru coleg în profesură şi fastamogorico-galvanicul înviitor al Dacilor” şi pe care Haşdeu – la rându-i – îl demascase a fi scris el însuşi unele frivolităţi în versuri; sau acele epigrame adresate profesorului Ion Strat, care alături de August Treboniu Laurian (prietenul lui Haşdeu de mai târziu) îi semnase raportul de destituire cu prilejul nuvelei „duduca mămuca”

D'aceea, domnilor, d'aceea Suni necăjit şi turburat: De mult mă sbuciumă ideea Cu orice preţ să fiu ca… Strat!

sau unele diatribe împotriva lui P. P. Carp, care-i va plăti în curând poliţa, cu prilejul dramei Răzvan Vodă, etc.

Câteva conferinţe publice descoperiseră însă marelui public erudiţia şi verbul scăpător, pe cere dealtfel oficialitate i le constatase, cu sau fără voe, mai de mult.

Dar asupra acestei tinereţe vânturatice, asupra acestei precoce erudiţii şi peste talentul lui afirmat, stăruie amintirea proaspătă a acelei Întâmplări, care-i adusese multe şi mari neplăceri. In volbura scrisului, Haşdeu adesea n'avea oprire şi alegere. Intre temeinicele lui inspiraţii se strecurau deseori diabolica zeflemea, care nu arareori i s'a întors împotrivă cu efecte neaşteptate. In deobşte oamenii, la care trăsătura de spirit tăios dă busna în fiece clipă, cum era Haşdeu, această scăpărare o ia înaintea cuminţeniei pe care o şi acopere. Pentru o glumă, bine îndreptată, zeflemistul riscă unele consecinţe nebănuite, iar gluma cu două înţelesuri scapă cu atât mai incompatibilă, cu cât porneşte mai de sus. Nuvela „Duduca Mămuca” în care, insuficient mascată, „frivolitatea” scrisă, răsare învederat, i-a adumbrit mereu seninătatea ce şade aşa de frumos pe fruntea unui mare învăţat. Asupra acesteia se atrăsese atenţia de binevoitori şi Iuliei, soţiei, ca o mărturie a trecutului acestui „Don Juan”, dar „moţoaica” se făcuse a nu tălmăci bine acel înţeles. Cine însă va fi dureros surprinsă de-o asemenea posibilitate pentru un titan al gândirii, va fi, cândva, fiica lui, Iulia, va fi Lilica cea suavă ca liliacul alb, care va păstra mereu în suflet surda imputare, nu numai pentru acea schiţă uşuratică şi sarbădă, dar şi pentru acele voite cacofanii sau lubricităţi strecurate, pe ici pe colo, în scrisul tatălui ei. Că după destituirea din profesorat, din pricina tipăririi acestei „Duduca Mămuca”, republicată apoi şi sub titlul „Micuţa” şi după procesul ce i s'a intentat, Haşdeu a biruit totuşi, eşind achitat şi recâşti-gându-şi postul, acesta nu ÎDseamnă, că în pofida firii lui de luptător, mai totdeauna ofensiv, amărăciunea nu-1 urmărea, cu părerile de rău aşa de neînlăturat.

Nu mai puţin, în efemerul Aghiuţă, revistă în care, alături de articole ascuţite, împotriva oamenilor politici şi în special contra lui M. Kogălniceanu, apăreau şarje de un spirit îndo-elnic şi pe alocuri muiat în venin. Cu toată „necărturăria” soţiei sale, poveţile ei aşezate, o arătau a fi despicat sănătos ce trebuie şi ce nu trebuie scris de un om ca soţul ei.

— Dragă Haşdeu, îi spunea ea încă din primul an al căsniciei, delŕ un mare învăţat şi un vajnic român ca tine, eu aştept cărţi frumoase pentru trecutul şi toată vieaţa ce va să vie a neamului nostru. Scrie, dragul meu, scrie, dar scrie aşa cum Bogdan Petriceicu Haşdeu trebuie să scrie. Zbuciumul acestui neam greu încercat, se cuvine a fi lămurit acelor care nu-1 cunosc încă. Şi nimeni ca tine nu va putea da la iveală o lucrare ca aceasta.

— Draga mea Iulie, te înţeleg şi te voi urma. Dar eu sunt şi un altfel de luptător. Mai ales împotriva prostiei.

— Ei, Haşdeu dragă, prostia n'o poţi alunga tu depe lume.

— Te cred; dar nici n'o pot tolera în preajma mea, în politica ţării şi mai ales în artă. Prostia şi nepriceperea.

— Ai să-ţi faci vrăjmaşi; atâta tot, dragule.

— Asta 'mi dă puteri. Cu cât vrăjmaşii sunt mai mulţi, cu atâta înseamnă că proştii şi nechemaţii sporesc. Şi eu nu-i pot lăsa să-şi facă de cap.

— Tune drâcu 'ntrânşii, că numai să-i birui! Asemenea sfaturi şi discuţii între o cafea proaspăt fiartă şi o ţigară, la masa lui de lucru, vor avea neîntârziat efect. Vedea Haşdeu degetul însuşi al proniei cereşti înflorit în mâna caldă, cu care ardeleanca ştia să-1 îmbrăţişeze să-1 mângâie, să-1 îndemne.

Această binecuvântată călăuzire o va scrie el mai târziu, cu toată gratitudinea, care nu este mai puţin o reculegere: „Un aur ales delŕ Abrud a fost pentru mine nevastă-mea, sufletul nevestiimele… Până la căsătoria mea în 1865, eu am scris câteva articole de ziar, vr'o câteva broşuri şi o colecţie de documente, iată tolu „Eram o noapte despre zori de zi, nu încă dimineaţă; eram o mică parte din eu al mea, o parte obosită şi desgustată. De atunci încoace, prin nevastă-mea, de odată eu m'am simţit întreg şi luminos… In adevăr, eu puteam lucra atunci, puteam, căci Iulia mea nu numai mă mângâia la muncă, dar îmi făcea nesimţite nevoile…”

Nu numai convorbirile, mângâierile, îndemnurile directe contribuiseră la aceasta. Orice s'ar spune despre Haşdeu, acest spirit proteic, gigantic în posibilităţi şi manifestări, adesea rău, cum însuşi se va califica, un lucru nu i se poate tăgădui: gratitudinea. Avea morala recunoştinţii. Se va vedea asta chiar faţă de vrăjmaşii lui, dar mai ales pentru prieteni. In chiar antisemitismul lui categoric, clamat în conferinţe, răspicat în proza politică, Haşdeu va păstra bună amintire până la devotament, pentru evreii de seamă, cu care venise în contact. I s'a imputat şi această gratitudine, i s'a aruncat invectiva oportunismului, dar cine a pătruns în viaţa lui intimă va vedea că adevărul e numai unul.

Încălzit la acest foc ce pâlpâia în inima lui, Haşdeu, precum se va constata, va fi mereu de partea soţiei sale, cu toate ciocnirile de neîn-îăturat ale vieţii casnice. Nici o imputare la imputările ei. Numai îndreptăţire, sinceră şi grată.

Că dragostea deplină cei purta va fi fost primul resort, că după cuvintele Apostolului Pavel: „dragostea., găseşte desvinaire pentru orice, crede totul, nădă) dueşte totul, sufere totul…”, este cu putinţă; dar sufletul lui vast în simţire, se întruchipase din recunoştinţă şi prin aceasta poate spune că Haşdeu a fost şi un om bun.

Mereu pe drumuri, între un curs la catedră şi o corectură la redacţie, între o conferinţă şi un discurs politic, gândul lui se aciua molcom la apariţia acelei femei şi la tihna ce i-o instaurase în modestul lor cămin.

Voinică şi neobosită, lulia, soţia, departe de a-şi croi o viaţă de vanităţi, ca soţie de profesor, deputat, ministeriabil, etc., ceera, nu-şi uitase bunele deprinderi din casa părintească delŕ Roţia muntenească. Lipsită uneori de servitoare, sau şi când avea una, lulia se scula de dimineaţă, îmbracă haina modestă şi broboada de borangic, şi târgue din piaţă cele de trebuinţă, venind încărcată cu tot ce ştia căi place lui Haşdeu al ei. Bucătăria ei, model de ordine şi curăţenie, cum mai sunt toate bucătăriile ardeleneşti, o primea proaspătă şi îmbelşugată. Intre două fierturi, supraveghiate cu şorţul dinainte, porneau spre masa de scris a soţului, aromele şi izurile plitei, împletite cu frânturi de doină bănăţeană; atunci condeiul maestrului se făcea sprinten, foaeâ devenea docilă şi zâmbetul se prefira între musteţile stufoase.

Şi iat-o venind cu manele în şorţ şi zâmbetul în ochi, la masa lui de scris:

— Ţi-am turnat azi un gulaş ardelenesc, Haşdeu dragă, nevoe mare.

— Cu ardei, Iulio, cu ardei?!

— Cu paprică ungurească.

— Aoleu! Asta nu!

— Lasă dragule, că atâta au şi ungurii bun: paprica în gulaş!

— Şi-ţi mai învârtesc minteanaş o plăcintă ca la Abrud, d'aea ce-ţi place ţie!

— Bravo, bravo, Iulie scumpă!

— Ş'acum la lucru amândoi, dragule!

Nu este de mirare de ce poetul Haşdeu a cântat ca nici un alt soţ, virtutea acestei tovarăşe şi toată fericirea ce i-o agonisise în vieaţa lui, în acea poezie, care va constitui prefaţa operei Răzvan şi Vidra.

În zilele acelea de sumbră poezie.

Cu-o mână'n mâna ta, Am scris această dramă, ce-n vieaţa-mi o să fie ca floarea „nu m'uita”!

O tu, ce chiar suspinul, îl împărţeai cu mine, Făcându-l mai uşor, Tăiai oftarea 'ntreagă, în două mici suspine unite prin amor!

Dar o va seri mult mai târziu, pe larg, cu duioasă amintire, când soaţa se va fi călătorit cătră domnul, în acea comunicare la Academie (1903) „O nevastă româncă” şi care trebuia să du [constitue decât un fragment din opera „Băbuşca mea” pe care el intenţiona să o scrie, ca o vieaţă romanţată a căsniciei lor, şi în special a acelei soţii, care a fost „ca o lampă rămasă mângâiere” după moartea copilei lor.

Şi nu e o simplă afirmare, chiar de recunoştinţă, această rodnicie a talentului lui, pe care vrednica abrudeancă i-o promovase.

În acele două odăiţe din strada Popa Rusu, Bogdan Petriceicu Haşdeu lucrează temenic, produce cu imbold, cu hărnicie, pe lângă unele lucrări literaro-politice, două din operele sale, cele mai de seamă, ca literatură istorică, opere de matură creaţie, rămase până azi şi răspândite în şcoli şi în bibliotecile cunoscătorilor: drama Răzvan Vodă (revăzută mai apoi şi in-tiulată Răzvan şi Vidra) şi monografia minunată a lui Ion Vodă cel Cumplit. Această din urmă lucrare, însă va arunca, din punctul de vedere al căminului în care a fost scrisă, un dubiu: căci în „o nevastă româncă”, Haşdeu afirmă a li scris ambele lucrări, cât şi o a treia „Domniţa Ruxanda„, atunci şi în acea locuinţă din strada Popa Rusu, pe când la ediţia a Il-a a operei „Ion Vodă cel Cumplit”, declară că ar fi scris această istorie la 1864 (când deci nu era căsătorit încă) şi pe când locuia în casa bancherului Mircuş (sau Mircoush cum scrie el) din piaţa Teatrului, unde locuise.

Atribuim şi cinstim cu semnul bunei lui credinţe, la care intervine şi uitarea, aceste creionări, în care importanţa locului unde-au fost scrise trece pe planul al doilea: (Prefaţa la ediţia a Il-a a lui Ion Vodă cel Cumplit va fi scrisă, cu treizeci de ani mai târziu). Fapt este că munca zi de zi, în creaţia acestor trei opere, pe care însuşi Haşdeu le atribue şi le dedică soţiei sale, este predominată de tihna căminului, din care albina harnică reuşise a-şi face un adevărat stup, cu masă la vreme, cu mers în vârful picioarelor, cu agerime împrejurul gospodăriei, şi – ceea ce scăpa lui Haşdeu – cu strângeri de mici economii pentru ziua de mâine. Aceste economii însă n'au fost şi nu vor fi cepuri de astupat urdinişul stupului de miere. Dimpotrivă! In chibzuiala ei zilnică, Iulia n'a lăsat niciodată goală, o mână întinsă pentru milostenie. Săracii şi nefericiţii îşi făcuseră vad în fiece sâmbătă, care a lor este, şi gospodina găsea bănuţul prisoselnic ori felia de pâine pusă de o parte, pentru aceşti oropsiţi ai vieţii, care-i binecuvântau casa şi sufletul. Mai târziu, atunci când soaţa lui îşi va lărgi încă mai mult dărnicia, Haşdeu va găsi cuvânt de luare aminte pentru a i-o ţărmuri, cu, sau fără, isbutire.

— Eşti prea darnică, Iulie dragă! Şi eu ajut pe cine trebuie, dar pe cine nu trebuie…

— Dragă Haşdeu, fă binele şi tună-1 în baltă! Că rău nu faci! Este multă lume care n'are ce-i de lipsă. N'ai grijă! Ştiu eu să ies la capăt!

— Viaţa noastră e grea şi tu munceşti prea mult ca să nu-ţi pui un ban de o parte pentru ale tale nevoi.

— Şi despre aceea mă socot eu, dragule… Traiul cumpănit, podoaba de sfinţenie ce-1 acoperea, sufletul împăcat al muncitorului intelectual, adunat acum din atâtea alcovuri străine, la culcuşul domol şi sănătos al casei proprii, în care un trup plin de curăţie îi desfătau în de-ajuns pornirile, gândul de mult încolţit şi hrănit cu dor de viaţă, de a-şi vedea această existenţă perpetuată în viitor, toate aceste au adus, în nopţile cu desmerdări, năzuinţa pro-creaţiei. Introspecţia conştientă a gânditorului de proporţii gigantice îi dădea, de pe acum, nenumărate avânturi să rupă zăgazurile timpului şi să se desmărginească. Un copil, poate; doi, poate trei, care să ducă mai departe, care să istovească peste ani şi veacuri, tumultul ce şi-1 simţea în putinţele sale, erau un vis, erau un dor statornic, din chiar clipa când s'a hotă-rât a se căsători. Şi nu este o simplă întâmplare că Haşdeu, cel rătăcit printre „demoazele” şi admiratoare adhoc, sau răsfăţat de câteva filotime vădane, nu s'a oprit asupra nici-uneia în statornicirea unei dragoste. Gândul lui pornise bărbăteşte, treaz şi poate calculat-In dăruire de copii sătencele române au chezăşii şi tării ancestrale. Acolo stă seva cea curată, sângele cel neamestecat şi neprimenit decât de aerul munţilor şi dogoarea soarelui. In acea obârşie va trebui să stee isvorul de viitor al ramurei haşdeene, al acelei ramure, pe care el o datora părinţilor săi. Nu în rafinamentul orăşenesc, nici în subţiimea vinelor de aşa scurtă durată, cum o avuse însăşi maica sa, acea delicată EHsabeta Daucşa, care-l aduse pe lume cam pe la paisprezece ani, şi-1 lăsase orfan după puţină vreme, ci în brazda grasă şi rodnică a gliei, avea să fie, şi se cuvenea aruncată, sămânţa pentru perpetuarea unei familii, ai cărei precursori număraseră domni, prinţi, dar mai ales scriitori şi oameni de vastă cultură, cum fuseseră bunicul său Tadea şi tatăl său Alexandru mai ales, cu care Bogdan se asemăna, evident la o potentă superioară, din atâtea puncte de vedere omeneşti şi culturale.

Dar şi în această năzuinţă firească şi trainică, Haşdeu constatase o conştiinţă de calitate şi o chibzuinţă neaşteptată la soţia sa. Eâ însăşi simţea, ca cea mai sfântă dorinţă, datoria de a fi mamă, aşa cum aflase în lumea din care cobora, pe maică-sa şi pe bunică-sa, femei harnice în suveică şi în maternitate. Nici o clipă n'a înţeles căsătoria altmintrelea, această fe-mee frumoasă, meşter zidită la trup. Totuşi, gospodina îşi dăduse seama că, aşa cum o duc, la viaţa lor destul de restrânsă, în două odăiţe, în care abia ei înşişi îşi puteau duce traiul lovin-du-şi coatele, a mai aduce un musafir cu alai şi surle, ar fi fost o adevărată schimnicie.

Şi mai la urmă, acesta nu poate fi chiar un zăgaz, câtă vreme nimeni din muntenii Roşiei abrudene, nu pusese covăţica celui nou sosit în palate osebite, ci laolaltă cu bătrânii şi cu plozii cei mulţi şi guralivi, în câte o singură neîncăpătoare încăpere. Dar grija era de Haşdeu al ei! Omul citea, scria, compunea, ieşea, alerga, sosea obosit, se aşeza la lucru iarăşi, şi numai ceteraş în copae nu-i „era de lipsă”, în asemenea întocmiri. De liniştea acestuia se arăta ea preocupată atunci când venea vorba, cu zâmbet, despre odraslele dorite.

— Nu te nelinişti de liniştea mea, Iulie scumpă, că doar până acum prin „gastiniţele” şi gazdele pe unde-am tot stat, nu te-am avut pe tine în dulce ocrotire şi totuşi am lucrat de zor.

— Pentru lucrările tale viitoare, dragă Haşdeu, acele pe care eu şi neamul nostru le aşteptăm delŕ tine, mă socot că o asemenea ocrotire nu-ţi e de prisos.

— Ai dreptate, Iulişco dragă, dar şi maica mea, săraca, m'a adus pe lume şi m'a crescut tot greu.

— D'apoi c'a mea socoti că m'a crescut uşor?

— Ştiu. Trebuie să ne gândim şi la neamul nostru. Dacă n'om da noi odrasle de preţ…

— Le-om da, Haşdeu, le-om da… domol… „langsam”.

Pentru Haşdeu însă, progenitura dorită nu era o simplă operă „de birou”. In el sta veşnic treaz cultul părinţilor lui, care-i transmise-seră comoara învăţăturii şi a talentului. Ata-vismul îl preocupase nu numai obiectiv ci şi subiectiv. „ Chestiunea atavismului – ca problemă fiziologică şi mai ales psihologică – va scrie el mai târziu, întro dedicaţie lui Paul Janet şi Th. Ribot, cu prilejul editării operelor fiicei sale – „este cu atât mai interesantă, cu cât numai de câţiva ani s'a început a i se acorda o atenţie din ce în ce mai sporită, iar lumea se ridică pentru a grăbi culegerea unui cât mai mare număr cu putinţă de material asupra lui şi a alege datele cele mai concludente”.

Intre bunicul său poet şi scriitor, între părintele său literat şi istoric şi între geniala sa progenitură, Haşdeu va întreprinde cercetări bio-psichologice care să-i permită a trage consecinţele cele mai elocvente despre importanţa atavismului în transmiterea posibilităţilor de creaţii artistice. Că era la dânsul o intuiţie superioară, ori o simplă deducţie logică, venirea pe lume a unei odrasle, care să-i samene lui, ori celor din stirpa ascendentă, şi care să însemne o verigă de aur a legării trecutului cu viitorul, nu s'ar putea desigur desminţi. Ceva tainic, de dincolo, îi va înflăcăra această nădejde, care este pentru oricare părinte şi o legitimă mândrie, un impuls nativ de iubire fructuoasă şi un imbold de viaţă în plus.

De aceea, nu fără clătinări de suflet, nu lără ispitire a cauzelor, va privi el acele sarcini pierdute de soţia lui, acele prime roduri pierite delŕ început, care sunt pentru dânsul imense semne de întrebare. Viaţa de simţuri înflăcărate şi săturate fără precauţii, îi va chinui sufletul şi-i va da introspecţii chinuitoare. Nu putea conchide nimic defavorabil în ce-o privea pe munteanca din Roşia, care i se dăruise candid şi a cărei structură fizică era chezăşia celei mai vrednice maternităţi. întâmplări banale, care la Haşdeu nu puteau avea răsunet, au fost şi primirea acelor câtorva anonime, atunci când, în primul an al căsătoriei, el ţinuse acele memorabile conferinţe antisemite despre: Talmud, Trei ovrei, Jupanul Shylok cl lui Shakespeare, domnul Gobseck al lui Balzac, jupanul Moise al lui Alecsandri, şi aceea despre industria naţională, industria străină şi industria ovreească… Cele două-trei anonime îl ridiculizau ca unul ce se afla a fi „nepot de ovreică”, şi-1 blestemau că nici până la „inteligenţa” acesteia să nu se ridice, nici altă odraslă antisemită să nu-i dea Dumnezeu. Şi după ce-i aruncau urările de tortură infernală pe pământ, terminau cu suprema invocaţie a morţii timpurii.

Haşdeu zâmbise, aruncase rând pe rând fâri-tiselile la foc, cu atât mai mult, cu cât în conştiinţa lui, bunica, Valeria-Cristina, soţia lui Tadeu, devenise mai creştină decât multe creştine, ctitoră de biserici şi pravoslavnică închinătoare a Crucii lui Cristos.

Fatalist, cu acea mistică şi nesdruncinată credinţă în destin, Haşdeu se lăsa în voia soartei şi în hotărârile Parcelor. „Nici chiar Dumnezeu el însuşi nu schimbă ceea ce-i scris”, spune eroina unei drame pe care o scria în aceşti primi ani. Mai la urmă, dacă aşa îi este sortit, să fie el ultimul ram al neamului Haşdeilor, cine ar putea schimba rădăcina în altoi? Sufletul lui însă plin de refugii înalte, îmbrăca şi această nelinişte în „sarcasmul” salvator, în atitudinea de surâs olimpic, cu atât mai mult, cu cât un „ultra optimist” ca dânsul nu-şi putea înneca îngrijorarea în desnădejde, ci îşi spunea, ca şi Corneille, că atât cât viaţa acordă omului putinţe şi speranţe, cât este o dragoste care îl însufleţeşte, speranţa poate fi singurul orizont, fiindcă numai moartea închide omului hotarele pământului.

— Y*”

Le trépas seul éteint l'espoir de l'homme.

Va veni. Dacă nu acum, mai târziu! „Dum spiro, spero.” Va veni acel mugur al pomului viguros şi fecund, care să spulbere, trandafiriu şi consolator, furtunele capriciosului destin.

În această aşteptare, trec zilele şi nopţile între anii 1865 şi 1869. Haşdeu lucrează variat, zi cu zi, cu freamăt, cu umor, cu puteri crescute de căminul lui paşnic. Scoate în acest răstimp pamfletul Satyrul, cu săgeţi şi ironii asupra politicianilor vremii, ia atitudine împotriva lui Vodă Cuza, şi aderă la îndepărtarea lui, deşi mai târziu va regreta şi se va ridica împotriva naţiunei care a fost ingrată cu domnul român; se ridică împotriva dinastiei străine, căreia totuşi mai apoi i se va devota; face să i se reprezinte piesa „Domniţa Ruxanda”, care nu prinde, şi drama Răzvan Vodă, care se impune delŕ premieră. Pe tărâmul profesional începe curs public de „Istoria dreptului constituţional al Românilor”, iar pe cel politic îşi pregăteşte candidatura la deputăţie, în orbita liberală, dar cu nuanţă independentă şi se alege deputat la Bolgrad.

În lunile de vară, în special în 1867, împreună cu tovarăşa lui de viaţă, întreprinde călătorii în munţii Apuseni, în care Iulia îşi revede rudele şi plaiurile copilăriei sale şi-şi reîmprospătează în piept aerul munţilor. De-asemenea, în anul următor, va porni – de data asta singur – în călătorie de studii în străinătate, prin Serbia, Austro-Ungaria, Germania, Franţa, descoperind şi colecţionând importante documente istorice. Voia să repete călătoria tot cu scopuri ştiinţifice şi în anul următor, adică în 1869, în acelaşi curs al verii, dar sufletul lui se simţi ţintuit de chemările căminului, şi de noutatea, care pentru dânsul era dătătoare de atâtea emoţii. In vara acestui an, fatidic pentru existenţa creatorului Haşdeu, maternitatea dădu iarăşi fiori soţiei sale. De data aceasta Haşdeu, după ce în prealabil se consultase cu prietenii lui medici Vlădescu şi Măldărescu, acordă atenţii şi îngrijiri de fiece zi tovarăşei sale, o făcu să urmeze cu sfinţenie prescripţiile de mişcare domoală, de cruţare în sforţări şi nu odată Dumnezeul cel mare, primi invocările acestui cuget ce ştia apropierile de dânsul.

Pentru că Haşdeu n'a fost niciodată ateu” propriu zis. El nu s'a împăcat cu ritualele şi formalismele credinţei, cu aceea ce acoperea şi îi părea lui că uneori reduce proporţiile infinitului de bine şi frumos, ale divinităţii, dar în puterea lui Dumnezeu a crezut mereu şi din ce în ce mai mult, cu mult înainte de acea culminaţie de adorare, pe care o va mărturisi cu trei decenii mai târziu:

Aş vrea'să smulg din mine un cântec, numai unul, Un singur de pe urmă: copil întârziat Ce nu se naşte încă, dar totuşi, plin de viaţă Duioasa mamă-l simte sub inimă svâcnind.

E infinit în mine nu omul cel de carne, Nu hârca-i infinită, ci cugetarea mea: Artistul făr' astâmpăr ce ne 'ntrerupt îmi joacă Pe clapele din creier, cântând ca p'un clavir.

Natura, firmamente, sistemele solare, Cu toate câte 'n lume şi printre ele sunt, Cu 'ncetul se desvoltă din puncturi ce se mişcă din puncturi ce se mişcă plecând din Dumnezeu.

Şi cugetarea-mi plânge, tânjind de umilinţă'. „Pân 'la final – îmi zice – nu-i chip să mă ridic; „Extazul singur numai atât de sus se 'nalţă; „Extazul, care leagă pe-un om cu Dumnezeu.

O asemenea adorare de calitate a lui Dumnezeu, era o revelaţie pe acea vreme, în proaspăta literatură poetică română. Nu metafizică, nu mistică, un simplu strigăt de durere, cum s'a zis. E o profesiune de credinţă superioară.

Pentru Iulia însă. Dumnezeul lui Haşdeu era celălalt Dumnezeu, al muritorilor de rând, iar biserica, refugiul celei mai intime devoţiuni. Şi nu odată în această epocă a maternităţii, acatistele şi rugăciunile au înălţat nădejdiile ei până la cuminecătura directă cu trupul fiului lui Dumnezeu. încă din manifestările primelor sarcini, Haşdeu făcea împreună cu dânsa duioase planuri pentru progenitura mult aşteptată. Aceste clipe, oarecum rar îngăduite de multiplele lui preocupaţiuni, erau consacrate numelui şi sexului. Dacă va fi băiat el ar fi dorit să-1 cheme Alexandru, după numele preţuitului său părinte, sau Iuliu, după acel al scumpei lui tovarăşe, iar de va fi fată, nici un alt nume, decât al acesteia… Cu cine să semene? Dacă va fi băiat să semene tot cu Alexandru, cel senin la chip şi la suflet, iar de va fi fată, cu cine alta, decât cu frumoasa şi cuminţea abrudeancă?

În aceste întocmiri ale speranţelor, ale grijilor şi supravegherelor atente, Haşdeu lucrează într'aripat de ele. Lucrări constructive alături de fulgerele lui neostoite împotriva politicia-nilor şi moravurilor electorale (… bâta, geam-başii, hamalii) ale politicei de atunci. Democrat sincer, el atacă prin revista Troian, apărută în acest an, 1869, pe toţi acei care ţărmuresc libertatea şi demnitatea individuală. Kogălni-ceanu e în vârful lancei sale tăioase, al cărei ascuţiş îl înfige deopotrivă în toţi „slugarnicii” Domnitorului. Pe însuşi Carol I îl atacase, dar îl vedea indispensabil ţării, şi-i dase votul său pentru alegere. Atacă şi cosmopolitismul, această „lene de a iubi”, înalţă dragostea de neam până la dogme indiscutabile, şi nu cruţă pe cei care favorizau introducerea străinilor în gospodăria ţării.

Toate acestea îi atrag riposte, neajunsuri, ameninţări, şi consecinţele nu întârzie. In August 1869, în candidatura la Academie, Haşdeu cade, luptând eroic şi acoperind ulterior cu sarcasmul său pe toţi acei care-1 răsturnaseră pen-trucă nu li era comodă apropierea lui.

Întors acasă, consolarea lui erau braţele rotunde ale consoartei şi cealaltă rotunjime care sporea sănătos, sub auspicii bune.