CAP. II.

MUGURUL.

Problema visului care-1 va preocupa pe Haşdeu mai târziu, în faza ultimă a vieţii sale, ca o atitudine filosofică, în deslegarea şi explicarea enigmelor sufleteşti ce-1 vor frământa, a avut în viaţa lui o importanţă constantă. Nu există somn fără vis, va statua el empiric la o epocă mai târzie. „Fără vis este o pregătire la somn, sau este o încetare de somn, una din două, dar som nu este… „- Toate dobitoacele, când dorm visează ca şi omul… Fiindcă planta doarmne şi ea, e sigur că şi planta visează o fărâmiţă de vis… Şi pe aceste postulate va încerca filosoful, sdrun-cinat până în ultima fibră a vieţii sale din urmă de acea durere fără încăpere în bietul om care era, Haşdeu va căuta concluzii, poate mângâieri pentru pierderea crâncenă.

Cu câteva zile înainte de a apare pe ramul tulpinei haşdeene acel mugur minunat care va fi copila sa, Iulia Haşdeu, mama, avu un vis pe care nu-1 povesti nimănui şi mai ales soţului său, aie cărei păreri le cunoştea. Firea ei adesea închisă, concentrată, avu răbdarea să nu comunice nimănui acel vis, pe care nul putea socoti ca o prevestire, dar care totuşi o va urmări câtva timp şi pe care în taină 1-a povestit târziu unei prietene. Se făcea că se afla într'un palat, sub chipul unei domniţe desnă-dăjduite, ducându-şi tinereţea pustie. Deodată, o umbră se desprinde din înălţimile unei săli boltite, mai neguroasă ca orice umbră, apoi alburie ca un fum şi când o învălui pe domniţă, deveni o lumină sclipitoare care-i juca de jur împrejur. Cuprinsă de groază, nefericita se sbă-tea fără a putea scoate un cuvânt. In jocul lui ameţitor, aburul luminos prindea consistenţă din ce în ce, îşi transforma conturul, linii netede şi forme precise se întruchipau, iar copila simţea că mâinele ei cuprind nouraşul în palme. Dar nouraşul nu era acum decât o fecioară albă ca un crin, care la uimirea ei, sbucni în râs, scoase câteva vorbe în modulaţii armonioase, iar după aceste frânturi de melodii care o ameţiseră, se refăcu nouraş alb, apoi pâclă, fum înălţat şi dispăru dincolo de arcadele palatului. Iulia se trezi în geamăt. Soţul ei deşteptat, întrebă îngrijorat ce are, dar dânsa îl potoli să şi reia somnul, că nu fusese nimic. Şi Haşdeu avusese visuri dintre acestea, sau al- * tele, dar în spiritul său nu substanţialitatea lor rămânea, ci problema în sine care va spori cu anii, cu întâmplările şi mai ales cu singurătatea. Explicaţiile eretice nu-1 preocupau şi nici nu le accepta ca semne de viitor, fiindcă problema nu i se punea atunci cu necesitate, cu sete de refugiu, cum i se impuse către finele vieţii sale. Activitatea pluriformă, intensă şi biruită viguros, îi răpea preocupările mistice, în trecerile lor tulburătoare prin spiritul uman.

Realităţile vieţii se suprapuneau zilnic, îl copleşeau prea mult pentru a lăsa loc şi memorării visurilor lui sau ale soaţei sale.

Intre aceste realităţi, şi cea mai dătătoare de fericire, a fost de bunăseamă venirea pe lume a acelei mult aşteptate odrasle. In decuseara zilei ce a precedat întâmplarea, semnele sosirii sporiseră şi Haşdeu alerga după ajutorul de trebuinţă, revenea cu mângâieri calde şi duioase lângă patul soţiei, care suferea eroic; eşea din nou, reintra, într'o fierbere şi nerăbdare de om sensibil cum era. Şi iată că a doua zi, după ce aurora suflase delŕ geamuri umbrele ţi po-i leise odăiţa cu razele de aur vechi ale soarelu. tomnatic, poposi între scutece, proaspăt despă turite, o fetiţă rotofee, cu păr negru ondulat, cu ochii căprii, aproape negri, cu sprincene scrise firişor, salutându-şi oaspeţii pe limba ei, şi a tuturor brotacilor, ca un semn parcă anume al naturii, care-şi împrumută strunele bogate cu zărăfească sgârcenie. Sănătatea deplină a mamei şi cele patru kilograme jumătate ce cântărea mosafirul trandafiriu, dădu tatălui zile de rară euforie. Semne de voinicie în trupul rotunjor, în mâinele nervos agitate, în lăcomia suptului, aduseră nădejdi temeinice în casă şi bucurii prietenilor cărora Haşdeu le dase ve-*stea. In redacţia lui Traian, la sediul societăţii „Românismul”, al cărui preşedinte va fi, pe sălile Academiei, în casele prietenilor, până la Ion C. Brătianu, vestea odraslei lui Haşdeu porni ocol. Felicitări, urări, angajamente de botez, şi acceptarea prietenului politic Brătianu de a-i fi naş, sporesc bucuria lui paternă. Şi botezul veni curând, când doamna Iulia Haşdeu complect restabilită, prezentă celor de faţă pe domnişoara Iulia Haşdeu, ai cărei ochi mari roteau priviri catifelate către obrazele ce aplecau zâmbet asupră-i.

După ritualul curăţeniei trupeşti, când neofita, oprindu-se din protestările guturale, fu predată în mâinile marelui ministru îndrumător de ţară, şi când, după datinele locului, se aduse tava de argint cu acele „amulete” pline de semnificaţie precum: un ban de aur, o cruciuliţă, un condei, o floare, o bomboană şi alte obiecte consacrate ca binevestitoare, şi o prezentă creştinatei, privirile tuturor celor de faţă aşteptară deciziunea acelor indecise mânuţe ce lunecau pe deasupra, cu răsturnări şi ciocniri, care învederau energie. Haşdeu se grăbi să aducă şi o carte între aceste semne promiţătoare. Ochii copilei se fixară asupra tuturor, tava îi fu convenabil servită, rând pe rând şi când tatăl aştepta căderea sorţului pe carte, mânuţa prinse voinic condeiul de aur, unul dintre darurile naşului, agăţând în degetul cel mic şi ramul subţire al floarei. De aici, comentarii bogate, preziceri de rigoare şi asigurări de fericire pentru mulţumirea părintelui.

— Are să fie o femee învăţată, ca tată-său, fiindcă a pus mâna pe pană, zise naşul.

— Şi de ce nu o poetă, câtă vreme a prins şi floarea? zise Zamfir Arbore.

— Ori poate o profesoară, că doar a atins puţintel şi cartea.

— Ba mă rog, şi de ce nu o cinstită preoteasă, de vreme ce am băgat eu de seamă că mai întâi a vrut să iee cruciuliţa, încheie cinstitul preot care oficia botezul.

Haşdeu se îmbunează. Atenţia lui de fiece zi către acest mugur dătător de credinţe în viitor, atmosfera înviorată de gânguritul şi frăgezimea trandafirie dinăuntrul căminului, îm-brăcaseră sufletul lui în blândeţa îngăduinţelor din afară. Câteva luni săgeţile lui rămân în tolbă şi niciodată Bogdan Petriceicu Haşdeu n'a petrecut un Crăciun mai îmbelşugat în aceeaşi modestă locuinţă, ca acel ce a urmat răs-plătitorului dar pe care soţia lui i-L făcuse.

Şi primul an, mama Iulia, abrudeanca plină de devotamentul tuturor mamelor, pentru care copilul este cea mai supremă podoabă a unei femei, este doică, guvernantă, spălătoreasă scutecelor, mângâetoarea tatălui oprit uneori din scris de chiotele care nu totdeauna au rezonanţe plăcute în căminul unui scriitor. După ce-şi termină şi dereticatul prin casă, mama pune mâna pe cârma căruciorului, îşi scoate fetiţa la aer curat, cu pleduri şi cale scurtă iarna, cu plimbare prelungită în razele primăverii de mai apoi, sau stă în squarul apropiat, împletind voioasă sub umbra arborilor, când vara binecuvântează cuprinsul.

Oprindu-se din scris, Haţdeu sare delŕ biroul lui, când faetonul se întoarce cu mica regină răsfăţată, aşteaptă trezirea, ia în braţe trupuşorul, în care farmecul şi speranţele abundă şi nu odată fuioarele mustăţilor şi bărbiei lui au fost cu impietate puse la încercare de rezistenţă în degeţelele acestui înger umanizat de pronie. Iar peste ochii aceia mari şi umbriţi cu veşnice întrebări în ei, cu comică seriozitate în gesturile de orice fel, ochii sclipitori ai savantului, coboară răspunsuri neînţelese nici de o parte nici de cealaltă. Transfuzii de viaţă, efluvii subconştiente de viitor, dorinţi şi visuri, pornesc din această viguroasă tulpină către mugurul învoit.

Prietenii scriitorului din acel timp prezic de pe atunci, când pruncul stă încă în leagăn, neridicat, isbânzi de viitor. Frumuseţea feminină creionase contururi şi accente de vizibile perspective. Intre aceştia, naşul Ion Gărleanu, August Treboniu Laarian, ardeleanul cunoscut de amândoi soţii, coleg încă delŕ laţi, acum decan al facultăţii de litere, cu care Haşdeu leagă o durabilă prietenie, deşi însuşi acesta fusese nevoit a semna actul de destituire, puţin timp mai înainte, vine în modesta locuinţă a soţilor Haşdeu, purtându-şi deseori barba albă şi faţa plină de serioasă seninătate în preajma lor, macedoneanul Grandea, încă tânăr ziarist, dar plin de admiraţie pentru Haşdeu; arhiereul Ghenadie Petrescu, cel care mai târziu, ajuns mitropolit, va face vâlvă prin atitudinea lui dârză într'o acută problemă confesională, publicistul Gh. Missail, profesorul pictor F. Walch, cu soţia lui, Doctorii Vlădesca şi Grecescu, Nicu Dimitriu poetul Alex. Macedonşchi, Gh. Chiţu, P. Aurelian, viitorii miniştri, iar între cei mai tineri, foşti colegi sau elevi, vor fi Svârlescu profesor de istorie, Radu Novian, publicist, ca şi unii universitari, puţini la număr, vor proslăvi sincer binevenirea pe lume şi în cămin, a acestei păpuşe cu chip de petală şi ochi de noapte.

Nebiruitul spirit activ şi combativ al lui Haşdeu, însă, nu putea sta multă vreme în calmul pe care mugurul preţios îl revărsase asupră-i. In primăvara anului 1870, „Traian* devine „ Columna lui Iraian„ şi primul număr apărut la 1 Martie capătă contur vădit anti-dinastic. Haşdeu va explica mai târziu că întru nimic nu ataca pe prinţul domnitor, ale cărui merite personale le cunoştea, dar sufletul lui de mare român un putea vedea, cum cei dimprejur, mai ales, promovau un filostrăinism accentuat. „Românism în democraţie şi democraţie în românism„, deviza Columnei lui Traian, nu j-ar fi putut aduce neplăceri din partea „bunilor români”, şi în special delŕ guvernul lui Manolache Costache Epureanu, primul ministru de atunci, sau delŕ Alexandru Lahovary, proaspătul ministru de justiţie, amândoi oameni politici de frunte.

Dar paralel cu apariţia Columniei, o mişcare de insurecţie politică de care Haşdeu era străin, porneşte la Ploeşti, unde se produce cunoscuta proclamaţie a republicei, şi pretenţia de detronarea Domnitorului, acţiune condusă de vestitul fost căpitan Candiano-Popescu, care va ajunge totuşi, după actele de eroism din războiul independenţii, Colonel adjutant al Regelui Carol I, şi chiar General. Articolele antidinastice din Columna sunt însă socotite a fi fost o aţâţare şi în orice caz o promovare a mişcării, fapte ce duc la arestarea lui Haşdeu, care şi mai înainte, sub pseudominul Puang-Hon-ki din Satyral, tăcuse aceleaşi aluzii.

Amărăciunea lui Haşdeu în timpul celor opt zile, cât a stat la Văcăreşti, nu provenea atât din însuşi faptul închiderii: „… o puşcărie pentru un om politic, demn de a purta acest nume, este întocmai ca o armă pentru un bun ostaş; o onoare mai mult şi o încurajare”, scrie el la eşire. Cu atât mai mult nu se îndurerase Haşdeu, cu cât având alături pe I. C. Brătianu, General Golescu, An. Stolojan şi pe Candiano – Popescu, se găsea în bună companie. Dar suferinţa lui, în săptămâna cât a stat departe de soţia şi mai ales de scumpa lui Lilica, aşa cum îi va spune el fetiţei sale, a fost tocmai de aceea insuportabilă, cu atât mai mult, cu cât încercarea soţiei de a veni să-1 vadă, cu pruncul, i-a fost riguros interzisă. Drept consolare în aceste zile, Haşdeu scrie balade, studiază documente şi notează.

Că dânsul s'a răzbunat pe urma, e lesne de înţeles. Pana lui nu cunoaşte ostoire. Intre o metaforă şi o fabulă, între o amintire istorică şi o epigramă, accentul lui cade grav peste guvern şi capul Statului. In special Beizadea Dimitrie Ghica, „beşica decorată”, cum îl va categorisi el, primeşte invectivele, cu surâs înalt, ba puţintel şi oblic.

Dar amărăciunile pentru un luptător ca Haşdeu trec uşor sub năvala gândurilor lui veşnic avântate. Şi aşa trece mai mult de un an, în care printre discursuri şi studii de documente, printre lecţii şi articole de gazetă, îşi face loc şi farsa, cu rămăşag prins, împotriva celor delŕ „Convorbiri literare”, în fruntea cărora sta mintea de vaste proporţii a lui Titu Maiorescu,. dar şi neprevederea, când cineva are de a face cu un adversar ca Haşdeu, care sta la pândă” Vestita poezie Ea şi Ea (din Gaâlitz!) semnat M. Elias, cu voita aliteraţie cacofonică, şi cu un cuprins pueril, este publicată de revista junimistă, numai fiindcă autorul original (?) era un german, iar cel direct era un… evreu, confirmând, precum va deduce Haşdeu, filosemi-tismul celor delŕ Iaţi.

În acest răstimp, în care atenţiile lumii, după. isbutirea farsei, cumulează asupra-i simpatie şi admiraţie, Haşdeu revine zilnic în cămin cu paşi de goană, în aşteptarea îmbrăţişerii acelei odrasle ce sporea în sănătate şi voinicie. Cu Lilica în braţe stă la birou, răsfoind ziare, reviste, ei îi arată poze şi chipuri, cu ea convorbeşte, după o „juxtă” proprie, toate limbile îngerilor.

Copila începe a umbla. Gângurise frânturi de cuvinte, înainte de a împlini un an şi tot atunci, se ţinuse dreaptă, clătinată sau susţinută, în chiote şi râsuri, al căror înţeles Haşdeu credea că-1 desluşeşte. Slovele şi buchile asupra căror copila deschidea ochi uimiţi, purtau în ele semne chemătoare, cu atât mai mult, cu cât în tovărăşia lor „papa” şi cu dânsa se găseau strânşi de-un mistic „présage”.

— Că filele sburau pe sub masă în cercetările ei „filologice”, pe când Haşdeu încerca să-i traducă din când în când: tata – papa… mama = maman, masa = table, carte = livre, lapte = lait şi câte altele, toate acestea nu-1 făceau decât s'o des-mierde şi mai mult, mai ales când papa, lait, liv…, prindeau tălmăciri originale în guriţa cu buze de măcieş.

Astfel, primii doi ani ai copilei, care pentru orice altă odraslă sunt simple chestiuni de biberon, scutece, plânset cu şi fără pricină, devin ani de deslănţuire a precocităţii ce avea să se evidenţieze în curând. Franceza lui papa de o parte, germana mamei de alta în vorbirea de abea articulată şi în vocabularul de abea schiţat la alţi copii, prind a se închega în fraze cu înţeles major, deşi fiece cuvânt are pronunţarea adequată acestor doi ani. Aceasta va face uimirea tuturor prietenilor în vizitele delŕ zile mari făcute amfitrionilor.

În preajma Crăciunului din 1871 şi a anului nou 1872, Haşdeu, care de curând cumpărase fetiţei diverse cărţi cu poze, de „Kindergaten” şi figuri froebeliene, constată că, după cât observase el, în puţinele minute libere de care dispunea, că Lilica deosebeşte literele şi le pronunţă destul de clar şi destul de peltic; acum însă literele se leagă, cuvintele se pronunţă rar şi prea puţin stropşit, iar la revelionul anului 1872, Lilica descifra câteva duzini de cuvinte, mai înainte de a fi avut doi ani şi jumătate. Ba, cu acel prilej, mămuţa pregătise lui papa şi invitaţilor a adevărata surpriză: o poezie spusă de guriţa însăşi a copilului minune.

Poezia suna cam aşa:

Izel, izelaşul meu Loagă-te lai Dumideu Penta safeselul mea. Ea sa mic, tu fă-mă male ha su sab, tu fă-mă tale In tot locu mă păzete şi de lele mă felete.

Înţelegeau cei de faţă, în clipa solemnă a recitării, care premergea pe cea a mergerii la culcare, şi a petrecerii ce-a urmat, că era vorba de cunoscuta poezie a tuturor gâgâlicilor recitatori: înger, îngeraşul meu Roagă-te lui Dumnezeu Pentru suflefelal meu… etc.

Explozia de aplauze, sărutările pe obrajii bucălaţi nu mai conteneau, în clipa când mama luă artista de subsuori, smulgând-o admiratorilor uimiţi şi ducând-o în pătişorul împodobit ca un alcov de „dauphin”.

Surpriza va creşte când peste trei-patru luni, copila va dovedi o completă putinţă de cetire în bucoavnele cu poze şi desene ce-i soseau din toate părţile, atât în limba maternă cât şi în cea franceză, ori germană. însuşi părintele veghează însă asupra micuţei biblioteci acumulate în acest fel.

— Iulie dragă, am nădejde că Dumnezeu ne-a dat o copilă excepţională, deşteaptă, cum alta nu e…

— Aşa să fie, dragă Haşdeu! Pentru aceea o şi gătesc…

— Da, dar să fim cu grijă!

— D'apoi mai grijă…

— Să n'o silim la nimic…

— Să n'o silim, Haşdeu, dragă, dar vezi că ne sileşte ea pe noi…

Grija conduce deopotrivă şi pe mama în această problemă. Aptitudinea Lilicăi era însă cu totul firească. întrebările despre litere căpătau răspunsuri repede însuşite, cuvintele se îngemănau în propoziţiuni şi înţelesul urma linia precocităţii. Copila nu plâDgea după prăjitura înjumătăţită, nici după cutiuţa cu acadele, ascunsă, dar când mama îi lua cartea din mâni, plânsul purceda neîmpăcat.

Vor şti părinţii să dozeze capacitatea lecto-rală a Lilicăi, dar va şti şi copila să se urce pe scăunaş, în vreme ce mama deretică în casă, ori la bucătărie, să bage cărţulia sub şorţuleţ şi să se ascundă sub masă, ori chiar sub pat, pentru potolirea setei sale native de a afla.

Bătrâna străbunică, ce va conlocui peste puţin, va fi pusă la torturante cereri repetate de a povesti şi se va executa nu chiar în măsura cererii.

— Ma'pune bunică, ma'pune!

— Ţi-aş mai spune maică, d'apoi de-amu' nu mai ştiu, îşi va scuza venerabila bunică a lui Bogdan Petriceicu Haşdeu, care se aciuază în casa acestuia, ca o întârziată în întinsul drum al vieţii sale.

Mama lulia o suplenea adesea, cu poveştile ei ardeleneşti, din lumea fantasmelor, sau din aceea adevărată a moţilor, dar copila nu se satură cu una cu două.

— Ma'pune, mamă, ma 'pune!

— Am uitat maică, am uitat.

— Ba nu î Ma'pune… una fumoasă…

Intr'o seară, bunica bătrână rămase de-a-drep-tul împietrită. Lilica o chemase lângă dânsa să-i spue ea acuma câteva poveşti. Şi guriţa festonată, căsnind lămuritoare expresii, începe a repeta, aproape în întregime, poveştile auzite, ba încă a istorisi şi pe cele cetite în cărţuliile cu poze de pe dulăpaşul ei.

„A fost odată un împăiat cale avea doi copii… miti, uite-aşa de miti… şi copiii teia elau fu-moşi… aşa… ca mamita mea… şi ca mata bubu-lică, şi copiii teia elau cuminţi, aşa ca Lilica…”

Era în frazele şi vorbele ciugulite ale fetiţei o insinuire cu rost şi tâlc, o intonare cu atât mai impresionantă, cu cât memoria ei, ce n'o va desminţi nici când, îşi trecea primele ei examene. Şi setea de a povesti la rându-i, o ducea în biroul tatălui, în care glasul ei răsună, cu aceleaşi intonaţii. Când venea vorba de Făt-Frumos pe care-1 atrăsese cântecul Cosin-zenei, sau de fata de împărat care-şi cucereşte prinţul, datorită glasului ei, Lilica ştia să inventeze sau să parafrazeze frânturi de melodie potrivită. Şi savantul se găsea în cel de-al noulea cer, acolo unde „extazul uneşte pe om cu Dumnezeu”.

Dar Lilica povesteşte şi celor fără cuvânt, care pe dânsa trebuie s'o înţeleagă. Adună pisicele, ori căţeii, care vor fi prietenii şi devotaţii ei de toată vieaţa, îi cuibăreşte în pătuc, le atrage binevoitoarea atenţie la cele ce are să le spuie şi sufletele cu intuiţii fără expresie, ascultă pe protectoarea lor stăpână mică.

— Aşa, aisi! Staţi miminţi! Că Lica vă dă bobonele! Aşa! A fost odată…

Şi ochii de smaragd, ori de cicoare, o privesc cu clipiri leneşe sau cu ciuliri de urechiuşi des-merdate şi torsul se 'nfiripă şi pleoapele păroase coboară, în vraja cumplitului balaur care mănâncă numai oameni… Iar pe barba răsvră-tită a tatălui, nu odată alunecă mâna muiată în duioşie la asemenea privelişti, zărite între două manuscrise.

Viaţa însă nu e numai duioşie; este mai ales urcuş pe muchii tăioase şi căţărareUpe vârfuri ce sgârie. E, pe deasupra, comoară desţelenită şi adunată bănuţ cu bănuţ, de vraciul care-i ştie ascunzişurile. Haşdeu lucrează intens, redactează studii de vaste proporţii asupra vieţii Românilor şi mai ales porneşte la monumentala operă, care va fi o culminaţie în calea lui ştiinţifică: Istoria Critică, primită cu entuziasm de savanţi şi elogiată de oficialitatea capitalei. Profunzimea spiritului, asemeni adâncilor straturi terestre, în care stă şi aurul şi plumbul, ori înălţimile în care agerimi de minte prind şi raze stelare şi vifore, nu se imobilizează pe tomuri şi pergamente. Volubil şi proteic, Haşdeu nu uită micile răfueli cu adversarii şi seninătatea lui împletită din filosofie, ştiinţă şi sarcasm îşi deschide acel intermezzo, în care, poetul se complace aşa de mult. A doua farsă, cu atât mai isbutită cu cât cei delŕ Iaţi fuseseră prevestiţi şi păţiţi nu de mult, vine să facă vâlvă nouă în jurul satiricului. Şi farsa are legitimaţie: „Istoria critică” primise cuvenita recunoaştere nu chiar în mod unanim. Cei delŕ Iaţi, în special, Iacob Negruzzi, V. Burla filologul şi sfătosul profesor, cel cu disputa filologică în jurul „raţei”, şi Cihac, îi atacă lucrarea, iar Negruzzi i-o şi satirizează în versuri de o penurie epocală. Un nou rămăşag, prins faţă de prieteni vrednici de încredere, între care şi episcopul Ghenadie, dă loc acelui acrostih „La noi” pe tema unui poet „La noi e putred mărul”, semnat P. A. Calesca (Păcălescu) şi din care acrostih rezultă că mărul e putred, chiar la Convorbiri. Farsa reuşeşte deplin, Negruzzi îşi recunoaşte „nebăgarea de seamă”, dâr o atribuie talentului, în sine, ce reeşea din poezie, şi invită pe autorul ei să lase Istoria şi să retreacă la „Aghiuţă”.

În casa din Strada Dioniste No. 9 („suburbiul Batistei”), unde Haşdeu locueşte în acest timp, prietenii se adună, râsul sardonic pentru cei „păcăliţi” umple modestele odăiţe, nu coboară în „pianissimo” de cât când Iulia Haşdeu, cu copilul minune în braţe, apare în preajma celor de fată, chemată înadins de fălosul părinte, pentru a participa la veselie şi la… admiraţie. Lilica avea pe atunci doi ani jumătate trecuţi şi acele manifestări de precocitate pe care părinţii şi prietenii le savurează.

Cu puţin în urmă, de Sfântul Ioan, Haşdeu cu soaţa şi odrasla, făcuseră vizită naşului. Ion C. Brătianu, mişcat de atenţie, încântat de drăgălăşia finei, dar mai ales uimit de cuvintele descifrate clar în cărţile de pe birou, şi de poezioarele debitate, prezise părinţilor miracolul pe care fetiţa aceasta îl va reprezenta în viitor. Haşdeu primise confirmarea propriilor sale prevederi, dar şi sfatul de a nu sili întru nimic posibilităţile acestui muguraş, cu delicată des-velire.

Sub arborii din grădina Icoanei, unde Iulia Haşdeu, sta ceasuri întregi cu fetiţa, în soare şi aer, filtrat în acest chip, de miazmele unui oraş îmbâcsit, mulţi ochi se opresc asupra omuleţului de-o şchioapă, ce sta cuminte pe bancă, cu cartea pe rochiţa, într'o atenţie de comică maturitate şi mama zâmbeşte măgulitoarelor aprecieri, sustrăgând din când în când ochii catifelaţi de pe buchile mascate şi manele cu plumbuşor între degete, care conturează poze de copii şi paseri multicolore.

În preajma celui deal patrulea an, fetiţa ştie că pânea e „blot” şi pain că paserea e vogel şi oiseau că „te iubesc mămuţo”, este „ich liebe dick muttel şi ze taime, maman, iar cuvintele nemţeşti, după cele franţuzeşti, se leagă în fraze, şi frazele în poezii potrivite, cu tălmăcire precisă. Astfel, biblioteca ei sporeşte cu cărţi de deosebite limbi, potrivite anilor ei repezi, pe filele cărora copila se iscăleşte „lulia Haşdeu„ sau pur şi simplu „Lilica”, şi pe care arabescuri de copil, alături de desene mai complicate, des-văluiesc de pe acum înclinaţiile ei picturale. Iar doamna Charlotte Walch, soţia pictorului şi prietena părinţilor, se oferă a o iniţia şi în limba engleză, aducându-şi pentru împrietenire şi pe copila lor Hermina, cam de-o vârstă cu Lilica.

Intre primele cărţi nemţeşti de iniţiere sporită, Iulica primeşte o broşură cu scoarţe tari: „Fibel für die evangelischen volkschulen”. Cartea poartă pe ea, scrise în creion cu litere de începător: „Lilica Haşdeu” şi data de 1873, care posibil să fi fost adăugită şi ulterior pentru documentare, precum poartă şi câteva din acele mâzgăleli care pot avea pretenţia de desen, la un copil ce nu împlinise încă cel de-al patrulea an. Versuri subliniate şi semne puse, dovedesc că fata învăţa de-a dreptul de pe carte poeziile din limba germană, sub profesoratul maicei sale, iar mai târziu al unei preceptoare.

Anul 1873 este însă pentru Haşdeu şi un an <de doliu adânc. Alexandru Haşdeu, scriitorul, istoricul, marele suflet de român, bunicul Lilicăi şi iubitorul părinte al lui Bogdan, moare în Hotinul Basarabiei uitat de ai săi, sărac şi mizer. Fiul află abea la 20 Ianuarie al acestui an decesul care se întâmplase cu două-trei luni în urmă. Durerea lui Haşdeu e tocmai de aceea cu atât mai mare, cu cât datora acestui cărturar nu numai viaţa şi aptitudinile de tot felul, ci şi iniţierile cele mai serioase în cultură; de aceea nu află mângâiere de cât în diversiunea ce-o produc două evenimente: decoraţia pe care Carol I, i-o decernă pentru merite istorice şi premiul acordat de Academie pentru Istoria critică a Românilor; evident, nu mai puţin îl mângâe clipele în care fetiţa lui scumpă, ştia. acuma cum se tratează o barbă…

Lilica progresează vertiginos. împlinise patru ani, citea curent cărţi în cele trei limbi, scria cu o acurateţa aproape caligrafică, şi schiţează capete de oameni, copii şi bătrâni, cu remarcabilă expresie, iar din englezească începe a prinde cuvinte şi dictoane. In glasul ei ciripeau păsările cerului. Melodii minore întreţăsute de fragmente mai pretenţioase, prezic pe cântăreaţa majoră de mai târziu. Haşdeu, care în materie de muzică se recunoştea singur a fi un primitiv, amplifică în mintea sa manifestările, iar la propunerea lui Dimitriu, profesor de pi ano şi a lui Vasilesca, cunoscător în negustorii de piano, reflectează a cumpăra unul pentru ca Lilica să se desvolte paralel pe toate tărâmurile. Lipsa de spaţiu a locuinţei, însă îl face, pentru moment să renunţe.

Întrebările se înfăţişează mereu în spiritul iscoditor şi nepotolit al părintelui; ce va fi Lilica? o cărturăreasă? o muzicantă? o pictoră? La două din acestea, răspunsurile şi le putea da singur. Fi-va ea o clar-văzătoare cititoare în paginele istoriei? Putea-va ea continua mai departe pe acest tărâm, sau pe cel al filologiei, brazdele de vaste proporţii pe care dânsul le trasa de pe acum, dar al căror viitor va fi lung şi plin de trudă? De ce nu? Inteligenţa sclipitoare, uşurinţa în a prinde cuvintele şi vorbirile străine, atenţia şi mai ales spiritul de observaţie remarcabil pe care tatăl îl urmărea cu explicabilă competinţă, îl purtau către miraghil continuităţii operei sale. O poetă? Haida de! Cariera poeziei e ingrată şi mărăcinoasă, chiar când între ciulini cresc flori rare şi parfumate! Ge-i adusese lui poezia? Doar vrăjmaşi! In ce priveşte muzica, scrutările de viitor se opreau numai la ce-i tălmăcea prietenul Dimitriu pianistul, un artist ratat în idealurile lui muzicale, sau Z. Dimitrescu, muzicantul şi compozitorul de rasă, amândoi acriţi de-o viaţă şi-o activitate neînţeleasă pe atunci şi mai ales neproductivă. Dar pictura? A! Asta e ceva mai sever, mai pretenţios, dar şi ea, chiar când rentează, e totuşi ingrată. Aici competinţa personală, de desenator cu reale predispoziţii, cum era Haşdeu, îl face să descopere, în liniile frânte sau abil rotunjite ale Lilicăi, o predispoziţie demnă de reţinut atenţia… Anii sunt însă prea puţintei, chiar când sunt cinci la număr, în descoperiri de asemenea natură.

Progresele în limba franceză, ca şi cele la engleză, sub prudenta iniţiere a D-nei Walch şi mai ales a lui Haşdeu, sunt evidente, şi mai precise decât cele delŕ limba germană, pentru care se cuvine o profesoară, mai aplicată decât mama, şi pentru care copila pare a fi având_ o uşoară aprehensiune.

Dar tot răul cu partea lui de bine. Oarecari certuri, inevitabile unui cămin care se respectă, vin din când în când să tulbure calmul atât de dorit şi cultivat de mamă. Firea ei combativă se struneşte cu greu, dar cu voinţă. Pentru viaţa şi opera soţului, abrudeanca inspiratoare a acestora, înţelege să-şi impuie abţineri. Femeile au clape, strune şi surdine pentru multe din rezonanţele lor intime, afară de una: gelozia. Şi Iulia era geloasă, era legitim geloasă. „Peccadilele” îl păşteau statornic pe Haşdeu, care la rându-i le cultiva nativ. Purta în el o sămânţă paternă, pe care şi-o cunoştea, dar n'o putea steriliza. Era un mare iubăreţ…, cum ar spune cutare basarabean. Noroc că „iubăreţia” nu era de durată; noroc infructuos însă şi neaducător de leac pentru ochii, urechile şi sufletul unei femei, cum era lulia, care şi-1 iubea pe Haşdeu al ei, cu sănătoasă şi neprecupeţită dragoste. „Prietenii” aflaţi în vârful săgeţilor polemistului, soţiile lor, ca şi desamăgitele fete ori văduvioare, au grijă ca soţia lui să fie „la punct” cu „escapadele” savantului, care în această materie dovedea o imprudenţă distonantă faţă de un luptător. Imprudenţă şi lipsă de… selecţie! O lăptăreasă trupeşă, o bonă oacheşă, ori o cochetă de salon îl atrag deopotrivă. Satirul delŕ Satyrul purta semnificaţii. Ochii lui de o ageră sugestie asupra acestor Eve milostive, cuceresc ca o avantgardă; cuvintele lui meştere menţin apropierile, iar vigoarea lui masculină le definitivează. De aici, lulia mama, cu toate abţinerile, isbucneşte din când în când, în protestările, sau în manevrele de flanc, nu totdeauna dextere, ale satiricului soţ, Şi discuţiile sporesc. Când Lilica ridică un căpuşor senin şi catifelat către beligeranţi, aceştia, spre a evita înţelesurile, o iau pe nemţeşte. Ştiau că fetiţa nu prea era dăunăzi cu lecţia învăţată, la limba lui Goethe… Şi deodată:

— Warum zank' ihr euch?

Întrebarea cade cremene de fulger între părinţi. Ochii cu ascuţişuri se rotunjesc, braţele se întind şi guriţa, care o pronunţase, se scufundă în tufărişul capilar al tatălui.

— N'ai pronunţat tocmai bine, păpuşa tatii. Dar de unde ştii tu că zanchen înseamnă a se certa?

— Din cartea adusă de mata delŕ nenea Stanislas din Viena, răspunde ţanţoş poliglota în devenire, care aflase că tatăl său are un unchi lângă capitala Austriei.

— Aşa? Ei bine află că nu ne certăm, o îndreptă tata. Mama era puţin supărată. O supărasem eu.

Şi Haşdeu ajunge la concluzia că în viitoarele „desbateri” ale neînlăturatei probleme, va trebui utilizată o a patra sau chiar a cincia limbă, de pildă ungureasca, pe care mama Iulia o poseda în întregime, dar pe care Haşdeu o vorbea în proporţia nemţească a Lilicăi.

Şi „problema” se pune cam des, deschizând făgaşuri de umbră şi invadând căminul lor sărac cu apele nămoloase ale discordiei, în care însă „bărbatul” Iuliei se va recunoaşte mai totdeauna vinovat.

Fără cuvânt temeinic, Haşdeu a fost calificat ca unul din cei mai Ubidinoşi dintre cărturari. „Cei mai”?! De ce? Cine constatase că în piramida lui „libido”, fiul lui Alexandru Haşdeu, deţinea vârful? Drept este că fiziologii, în deosebi acei cu această specialitate, dogmatizează legea echilibrului neuro-fiziologic, pe pre-miza complimentului organic. Un organ des-voltat prea mult, progresează în detrimentul altuia, ori altora. Energia nervoasă, în special, scade în restul traiectului, când abundă într'un grup anumit. Intelectualii, din cauza travaliului excesiv al creerului, termină prin a fi prea puţin don juani. Iar dacă parvin şi la aceasta, rezultatul este un dezechilibru psicho-nervos şi o intelectualitate care se resimte. Dovadă – vor spune marii recenzenţi neuro-critico-acade-mici – că Haşdeu are atâtea lipsuri, atâtea incohérente şi mai ales acea înclinaţie în descrieri de natura „Duducăi Mămuca” şi că însuşi tragicul desnodământ al vieţii fragidei sale copile se datoreşte acestui fapt. Dar istoria libido-istorică nu va fi de partea lor. Haşdeu, départe de a fi un prototip, este un biet mascul. De n'anviporni decât delŕ legendarul înţelept iudaic Solomon, citat şi în biblie şi în cărţile de şcoală drept exemplu de „înţelepciune”, pe care îl aflăm a fi un poet al gândirii, al naturii, dar şi al iubirii celei a cu nenumărate sclave şi prinţese drept amante, care va compara femeia iubită în neaşteptate feluri, precum: „Ca iapa înhămată la carele lui Faraon, te asemăn eu pe tine!” sau „Am şase zeci de împărătesc optzeci de fiitoare şi fete fără număr, dar numai una singură este porumbiţa mea…” Şi fără a ne pierde în alţi împăraţi, ori potentaţi ai bibliei mosaice, ne opresc amintirile asupra atâtor aştri pe firmamentul, adesea eteric, al cugetării umane, care au asemenea predilecţii. Un Alexandru cel Mare, cuceritorul lumii, cel pe care legenda îl arată a fi fecundat dintr'un şarpe şi o femeie, care s'a bucurat şi de graţiile irezistibilei Thais; un Cezar, alt domn al lumii, cult şi talentat, sau un rege ca Menalc, recunoscuţi a fi fost, în viaţa intimă, neînfrânaţi libertini; un Octavian August, proslăvit de istorie pentru vasta lui deşteptăciune şi cunoştinţă, un Alcibiade, până şi un Socrate şi un Aristofan, ca să nu mai amintim de înţeleptul, dar cinicul Diogene, care-şi împlinea chemările trupului în văzul canaliei de uliţe; un Horaţiu, un Catul, un Martial, chiar şi un Properţiu, pentru a aminti de câţiva antici; sau un Condé, prinţ între prinţi şi cărturar de rară pregătire, un Carol Quintul, minte ascuţită şi viguroasă, un Boileau, seraficul cântăreţ al artei poetice, un Richelieu, satanicul prelat ţi pluriformul om de aptitudini, burghezul Moličre, nestatornicul amant, ori marele ţi inegalabilul Goethe, care până la optzeci de ani a iubit continuu şi isbânditor, o George Sand, un Napoleon cel Mare, ca şi cel mai mic decât dânsul; un Ştefan cel Mare, domnind peste 47 de ani, tot peste atâtea iubite şi patru soţii, un vodă Alexandru Cuza, un Mihalache Kogălniceanu, Titu Maioresca – spre a nu trece şi în contimporan eitate, iată câţiva din acei închinători ai dragostei şi ai aventurilor galante, care n'au scăzut în faţa istoriei lumii şi ai cugetării umane, nici ei şi nici progenitura lor, dacă au avut-o.

De ce-ar plăti numai Haşdeu dajdia necasti-tăţii conjugale? Cu toate astea, precum n'au plătit-o alţii, el a plătit-o şi în cămin şi în adâncurile sdruncinate ce i-au frământat fiinţa de mai apoi, cu recunoaştere şi poate chiar cu pocăinţă. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât s'au ventilat până la urechea lui acele crude explicaţii – amintite mai sus – nefondate şi nedrepte, despre timpuria pierdere a heruvi-nului, care a fost Lilica lui scumpă.

Dealtmintreli, Haşdeu, în plina lui bărbăţie, care a durat până peste vârsta de 65 de ani, ca un „neastâmpărat Faust” cum însuşi îşi zice, desminţise sub acest raport, ca şi sub celălalt, teoriile compensaţiilor fiziologice şi ale celor psichologice. Principiul că memoria este complimentară inteligenţii, găsi în marele cerebru al lui Bogdan Haşdeu, ca şi la aţâţi alţi oameni de geniu, în fruntea cărora sta Napoleon I, o nouă inconsecvenţă. Inteligenţa lui era emula memoriei şi totdeauna aceste două forţe au stat în perfectă cumpănă. Zicând „emula memoriei”, aceste cuvinte s'ar putea răstălmăci de cineva în mod pejorativ. înţelesul ce voim a le da însă, este că tot ce înregistra adânc acea formidabilă memorie, era filtrată prin lentila infinit de clară a inteligenţii lui, a acelui „inteligo” în sensul propriu zis. Percepţiune spontană, adânc respicată, întovărăşită de elucidări depline, graţie cunoştinţelor lui temeinice pe atâtea tărâmuri, iată laboratorul – palid evocat – al acestui creier vast.

Şi Lilica îl va moşteni, cu amplitudine, cu fidelitate spirituală. S'a zis de unii, că geniul copilei ar fi întrecut pe al părintelui. Se poate. Privit prin unghiul evoluţiei rapide, subit oprită şi permanent încătuşată de suferinţă, în special în epoca ei de producţie, e lesne de admis. Comprimarea acestui geniu în timp, intensitatea muncii care sporea fatidic, cu un clopot de alarmă final, ce suna undeva în zenitul existenţei sale, mereu grăbit şi neîmblânzit, va explica desigur afirmaţia.

Memoria Lilicăi depăşea adesea, ca timp, nu ca echilibru psihic, înţelegerea pe care vârsta şi chiar precocitatea i-o dăruiseră. Memora cu o uşurinţă uimitoare, fiindcă avea o putere de atenţie de acelaşi fel. Când citea ceva, putea să sune clopote şi trâmbiţi în vecinătate, dacă lectura era pregnantă. Copila nu-şi distrăgea ochii de pe carte. Vestea se difuzase la cei şase ani ai copilei, reţinerea celor ciiite era în adevăr vestită tuturor.

Intr'o după amează, în casa prietenului Pană Constantinescu, unde se aflau câţiva cunoscuţi şi prieteni, la o vizită, din rarele vizite pe care Haşdeu le făcea altora cu ai săi, se afla şi poetul Macedonschi care, informat de venirea magistrului şi a copilei sale, cât şi de frumuseţea cu care Lilica recita versuri uşor învăţate, sosi între cei dintâi. După câteva discuţii şi conversaţii, venind vorba de aceste rari aptitudini şi Macedonschi ascultând o recitare, cu intonaţii şi căldură, a copilei, trecu într'o odae de alături şi compuse adhoc o poezie de vre-o opt versuri, apoi reveni şi o dădu fetiţei pentru a i-o recita la o apropiată revedere. Lilica o luă, o parcurse grăbit, dispăru câteva clipe şi reîn-torcându-se, recită pe din afară, cu foaia strâns păturită în mânuţele mici, poezia ocazională cu gesturi de poet într'aripat. Bardul simbolismului român începător, rămase, cu drept cuvânt” în extaz.

După împlinirea celor şase ani, Haşdeu începe a-şi da conştient seama că odrasla escaladează etapele pe care timpul şi evoluţia le fixează celorlalţi copii. Abecedarele îşi împliniseră chemarea, cărţile de cetire, de geografie şi istorie, urmându-le în acelaşi ritm, iar la cel de-al 7-lea an, programele analitice, pentru cursul primar fuseseră înfruntate şi depăşite cu prisosinţă. Copila citea repede, cu claritate, cu spirit de analiză şi sinteză, străine în adevăr respectivilor ani ai copiilor de-o seamă cu dânsa.

Minunea căpăta proporţii poate şi fiindcă Lilica, plinuţă la trup şi bucălată la obraji, era foarte scundă, şi nu îşi trăda, fastfel, nici vârsta pe care-o avea.

Soţia lui Haşdeu chemată să activeze în mai multe societăţi de binefacere, refuza obişnuit participarea. Unii o spun că însuşi Haşdeu ar fi oprit-o, pentrucă soţia lui n'ar fi ştiut a face faţă arsenalului de convenienţe şi mai ales de „savoir vivre” „preţioase” ale saloanelor, alţii pretind, din contră, că lulia – geloasă din fire – evita de a se încurca în privirile şi provocările pe care Haşdeu nu se oprea a le împărţi în aceste împrejurări, cu coconitele şi „demoazelele'* bontonului bucureştean şi, în sfârşit, alţii – poate mai în obiectivul adevărului – că „mo-ţoaica”, reţinută clipă cu clipă de grijă casei şi mai ales î floarei ce se desvolta sub ochii ei, nu schimba locuinţa sa modestă cu sclipitoarele saloane ale haute-voléenu totdeauna profitabilă sufletelor modeste şi fără artificii.

Totuşi, la câteva şezători organizate de Societatea „Concordia”, în comitetul căreia se aflau vreo două din doamnele ce-i arătau o sinceră prietenie, lulia Haşdeu se ducea la braţul soţului ei, ştiind a-şi împodobi cât mai cochet frumosul ei cap cu bucle dese şi podoabe adéquate, şi urechile cu cerceii cei scumpi ce-i primise dar la botezul Lilicăi, delŕ bătrânul L C. Brătianu, cumătrul ei.

La una din aceste adunări, lulia Haşdeu, rugată de comitet să-şi dea concursul, în programul de producţii, aducând pe minunata fetiţă, cu reputaţie deja stabilită, pentru a recita două trei poezii ocazionale, conveni şi în adevăr Lilica Haşdeu, apăru pe estrada salei respective, în rochiţă pufoasă cu părul ondulat, şi scân-teeri în ochi. Aplauzele la apariţia acestui ghe-muleţ de om, mare cât un mugur şi luminos ca o steluţă, isbucniră aşa de tare, încât copila, nu prea îndrăsneaţă din firea ei, făcu doi trei paşi în lături, şi puţin a fost să n'o rupă de fugă, dacă părintele său, afat în primele scaune, n'ar fi intervenit s'o convingă a rămâne şi a recita.

Ochii se măresc, umbroşi, dar aruncând scân-teeri de aur, pieptul micuţ palpită, vorbele se desprind limpede cu tonul ce-1 îmbracă fiecare, versul se avântă cald şi cuceritor. Nu mai este o recitare, ci o declamaţie, la care părintele a avut contribuţie prealabilă, foarte redusă, deoarece spectatorii vedeau ţâşnind inspiraţiile din propria căldură spirituală a acestui căpu-şor minunat. Aplauzele nu contenesc la terminare, buzele doamnelor îşi aşteaptă rândul spre a atinge obrajii şi fruntea mititelei şi fermecătoarei artiste.