a) Metamorfoza mărfurilor

Am văzut că procesul schimbului mărfurilor cuprinde raporturi care se contrazic şi care se exclud reciproc. Dezvoltarea mărfii nu înlătură aceste contradicţii, dar creează forma în care ele se pot mişca. Aceasta este în general metoda prin care se rezolvă contradicţiile reale. De pildă, faptul că un corp este continuu atras de alt corp şi tot continuu respins de el constituie o contradicţie. Elipsa este una din formele de mişcare în care această contradicţie se realizează şi se rezolvă în acelaşi timp.

Procesul schimbului în măsura în care transferă mărfurile din mîini în care sînt non-valori de întrebuinţare în mîini în care sînt valori de întrebuinţare este un schimb de substanţe social. Produsul unei munci utile înlocuieşte produsul altei munci utile. Odată ajunsă la locul unde serveşte ca valoare de întrebuinţare, marfa trece din sfera schimbului de mărfuri în sfera consumului. Aici ne vom ocupa numai de prima sferă. Vom examina prin urmare întregul proces numai din punctul de vedere al formei, adică numai schimbarea formelor sau metamorfoza mărfurilor, care mijloceşte schimbul de substanţe social.

Înţelegerea deficitară a acestei schimbări a formelor se datoreşte, abstracţie făcînd de confuzia care există în ceea ce priveşte însăşi noţiunea de valoare, faptului că orice schimbare a formei unei mărfi se efectuează prin schimbul a două mărfuri, a unei mărfi obişnuite şi a mărfii-bani. Dacă se reţine numai acest moment material, adică schimbul mărfii pe aur, se pierde din vedere tocmai ceea ce trebuie să se vadă, şi anume ceea ce se întîmplă cu forma mărfii. Se pierde din vedere faptul că aurul ca simpla marfă nu este bani şi că celelalte mărfuri se raportează ele înseşi, prin preţurile lor, la aur ca la propria lor întruchipare bănească.

Iniţial, mărfurile intră în procesul schimbului neaurite, neîndulcite, aşa cum s-au născut. Procesul schimbului produce o dedublare a mărfii în marfă şi bani, generează o poziţie exterioară în care ele îşi exprimă contradicţia lor imanentă dintre valoare de întrebuinţare şi valoare. În această opoziţie mărfurile ca valori de întrebuinţare se opun banilor ca valoare de schimb. Pe de altă parte, ambii poli ai opoziţiei sînt mărfuri, adică reprezintă unitatea dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare. Dar această unitate a contrariilor se manifestă invers la fiecare din cei doi poli şi de aceea reprezintă totodată corelaţia lor. Marfa este realmente valoare de întrebuinţare; existenţa ei ca valoare nu apare decît ideal în preţ, care o raportează la aur ca întruchipare reală a valorii ei. Invers, substanţa aurului nu reprezintă decît materializarea valorii, adică bani. De aceea aurul este realmente valoare de schimb. Valoarea sa de întrebuinţare nu mai apare decît ideal în seria de expresii ale valorii relative, în care el se raportează la mărfurile ce-i stau în faţă ca la ansamblul formelor sale de întrebuinţare reale. Aceste forme opuse ale mărfurilor sînt formele reale ale mişcării lor în procesul schimbului.

Să însoţim acum un posesor de marfă oarecare, de pildă, pe vechiul nostru cunoscut, ţesătorul, în arena procesului schimbului, pe piaţa de mărfuri. Marfa sa, 20 de coţi de pînză, are un preţ determinat. Preţul ei e 2 l. st. El o schimbă pe 2 l. st. şi, om de modă veche, schimbă apoi cele 2 l. st. pe o biblie de acelaşi preţ. Pînza, care pentru el nu este decît marfă, adică purtător de valoare, este înstrăinată în schimbul aurului, forma-valoare a ei, iar în această formă ea este din nou înstrăinată în schimbul altei mărfi, al bibliei, care va ajunge însă în casa ţesătorului ca obiect de întrebuinţare şi va satisface nevoi spirituale. Procesul schimbului mărfii se efectuează deci sub forma a două metamorfoze opuse şi care se completează reciproc — transformarea mărfii în bani şi transformarea ei din nou din bani în marfă 65) . Momentele metamorfozei mărfii sînt în acelaşi timp tranzacţii ale posesorului mărfii: vînzarea, schimbul mărfii pe bani; cumpărarea, schimbul banilor pe marfă; şi unitatea ambelor acte: a vinde pentru a cumpăra.

La sfîrşitul acestor tranzacţii ţesătorul constată că posedă o biblie în locul pînzei, că în locul mărfii sale iniţiale el posedă o altă marfă de aceeaşi valoare, dar de utilitate diferită. În acelaşi mod el ajunge în posesiunea şi a celorlalte mijloace de subzistenţă şi de producţie care îi sînt necesare. Din punctul său de vedere, întregul proces nu face decît să mijlocească schimbul produsului muncii lui pe produsul muncii altuia, adică să mijlocească schimbul de produse.

Procesul schimbului mărfii se efectuează deci în următoarea schimbare a formelor:

Marfă — Bani — Marfă

M — B — M

Din punctul de vedere al conţinutului său material, mişcarea M — M, adică schimbul unei mărfi pe altă marfă, constituie schimbul de substanţe al muncii sociale, cu al cărui rezultat procesul ia sfîrşit.

M—B. Prima metamorfoză a mărfii sau vînzarea. Transmutarea valorii mărfii din trupul mărfii în trupul aurului este, aşa cum am spus în altă parte 47 , salto mortale al mărfii. Dacă nu reuşeşte, e drept că nu marfa este în pierdere, ci posesorul ei. Diviziunea socială a muncii face ca munca sa să fie tot atît de unilaterală pe cît sînt de multilaterale trebuinţele lui. Tocmai de aceea produsul său îi serveşte numai ca valoare de schimb. Acest produs găseşte numai în bani forma de echivalent general socialmente valabilă, dar banii se află în buzunarul altuia. Pentru a-i scoate de acolo, marfa trebuie să fie în primul rînd valoare de întrebuinţare pentru posesorul de bani, adică munca cheltuită pentru producerea ei trebuie cheltuită în formă socialmente utilă, sau trebuie să fie o verigă reală a diviziunii sociale a muncii. Dar diviziunea muncii este un organism de producţie creat spontan, ale cărui fire au fost depănate şi se deapănă fără ştirea producătorilor de mărfuri. Este posibil ca marfa să fie produsul unui nou fel de muncă, menit să satisfacă sau chiar să determine, pe cont propriu, o trebuinţă nouă. O operaţie oarecare, fiind pînă mai ieri încă una dintre numeroasele funcţii ale aceluiaşi producător de mărfuri, se desprinde la un moment dat de acest ansamblu, devine independentă, şi tocmai de aceea trimite pe piaţă produsul ei parţial ca marfă independentă. Condiţiile pot să fie sau pot să nu fie maturizate pentru acest proces de separare. Astăzi produsul satisface o trebuinţă socială. Mîine el va fi înlăturat poate, total sau parţial, de un produs asemănător. Chiar dacă munca, în cazul de faţă munca ţesătorului, este o verigă recunoscută a diviziunii sociale a muncii, aceasta încă nu înseamnă că tocmai cei 20 de coţi de pînză ai săi au valoare de întrebuinţare. Dacă trebuinţa socială de pînză, care, ca şi orice altceva, este limitată, a fost satisfăcută de către ţesătorii concurenţi, produsul prietenului nostru va fi excedentar, de prisos şi deci inutil. Calul de dar nu se caută la dinţi, dar ţesătorul nu merge pe piaţă pentru a face daruri. Să presupunem însă că produsul său are într-adevăr valoare de întrebuinţare şi prin urmare banii sînt atraşi de marfa sa. Se naşte însă întrebarea: cîţi bani anume? Răspunsul se află, ce-i drept, anticipat în preţul mărfii, în expresia mărimii valorii ei. Facem abstracţie de eventualele erori de calcul pur subiective ale posesorului mărfii, pe care piaţa le corectează de îndată obiectiv. Presupunem că el a cheltuit pentru produsul său numai media socialmente necesară a timpului de muncă. Preţul mărfii nu este deci decît denumirea bănească a cantităţii de muncă socială materializată în ea. Dar fără consimţămîntul şi fără ştirea ţesătorului nostru, condiţiile tradiţionale de producţie ale ţesătoriei sînt subminate. Ceea ce era, pînă nu de mult, în mod neîndoielnic timp de muncă socialmente necesar pentru producerea unui cot de pînză, acum încetează de a mai fi, şi posesorul de bani se grăbeşte să demonstreze această împrejurare prietenului nostru pe baza preţurilor fixate de diferiţii lui concurenţi. Din nefericire pentru prietenul nostru, există mulţi ţesători pe lume. Să presupunem, în sfîrşit, că fiecare bucată de pînză existentă pe piaţă conţine numai timp de muncă socialmente necesar. Cu toate acestea, suma totală a acestor bucăţi poate să conţină timp de muncă cheltuit în plus. Dacă piaţa nu poate să absoarbă întreaga cantitate de pînză la preţul normal de 2 şilingi cotul, înseamnă că o parte prea mare din timpul de muncă social total a fost cheltuită sub forma ţesătoriei. Rezultatul este acelaşi ca şi în cazul cînd fiecare ţesător în parte ar fi cheltuit pentru produsul său individual mai mult decît timpul de muncă socialmente necesar. Cu alte cuvinte, aici toţi au aceeaşi soartă. Toată pînza de pe piaţă este considerată ca o singură marfă, iar fiecare bucată de pînză parte alicotă a acesteia. Valoarea fiecărui cot de pînză în parte e de fapt doar materializarea aceleiaşi cantităţi socialmente determinate de muncă omenească de acelaşi fel *3 .

După cum se vede, marfa iubeşte banii, dar „the course of true love never does run smooth“ 48 . La fel de accidentală şi de spontană ca structura calitativă este şi structura cantitativă a organismului social de producţie, care îşi dezvăluie membra disjecta 49 în sistemul de diviziune a muncii. Posesorii noştri de marfă descoperă, aşadar, că aceeaşi diviziune a muncii, care face din ei producători particulari independenţi, face ca procesul social de producţie şi relaţiile lor în acest proces să fie independente de ei înşişi, ca independenţa persoanelor unele faţă de altele să-şi găseaiscă o completare într-un sistem de dependenţă reciprocă obiectuală multilaterală.

Diviziunea muncii transformă produsul muncii în marfă şi prin aceasta face necesară transformarea lui în bani. Ea face în acelaşi timp ca reuşita acestei transsubstanţieri să fie accidentală. Aici însă fenomenul trebuie considerat în forma sa pură, prin urmare trebuie să presupunem că el se desfăşoară normal. Dacă, în general, fenomenul are loc, adică dacă marfa se vinde, are loc întotdeauna o schimbare a formei ei, cu toate că se poate, în cazuri anormale, ca în această schimbare a formei substanţa — mărimea-valoare — să scadă sau să crească.

Unui posesor de mărfuri aurul îi înlocuieşte marfa, iar altuia marfa îi înlocuieşte aurul. Fenomenul perceptibil prin simţuri constă în faptul că marfa şi aurul, cei 20 de coţi de pînză şi cele 2 l. st., trec dinîtr-o mînă în alta sau dintr-un loc în altul adică se schimbă unele pe altele. Dar pe ce este schimbată marfa? Pe forma generală a propriei ei valori. Dar aurul? Pe o formă specială a valorii sale de întrebuinţare. De ce apare aurul faţă de pînză ca bani? Pentru că preţul ei, 2 l. st., adică denumirea ei bănească, o raportează la aur ca bani. Marfa îşi leapădă forma-marfă iniţială prin înstrăinare, adică în momentul în care valoarea ei de întrebuinţare atrage în mod real aurul, reprezentat doar imaginar în preţul mărfii. Aşadar, realizarea preţului sau a formei valoare doar ideale a mărfii este, pe de altă parte, realizarea valorii de întrebuinţare doar ideale a banilor, — transformarea mărfii în bani este în acelaşi timp transformarea banilor în marfă. Acest proces unic este deci un proces bilateral, adică vînzare la polul posesorului de marfă şi cumpărare la polul opus, al posesorului de bani. Sau: vînzarea este cumpărare, M—B este în acelaşi timp B—M 66)

Pînă în prezent nu cunoaştem nici o altă relaţie ecnomică între oameni în afară de relaţia dintre posesori de mărfuri, în cadrul căreia ei îşi însuşesc produsul muncii altora numai înstrăinîndu-l pe al lor propriu. De aceea un posesor de marfă se poate prezenta în faţa altui posesor de marfă ca posesor de bani numai pentru că produsul său are de la natură forma bani, adică este material bănesc, aur etc., sau pentru că propria sa marfă şi-a schimbat pielea, şi-a lepădat forma de întrebuinţare iniţială. Pentru a funcţiona ca bani, aurul trebuie, fireşte, să ajungă printr-un punct oarecare pe piaţa de mărfuri. Acest punct se află acolo unde se produce aurul, acolo unde el este schimbat, ca produs nemijlocit al muncii, pe alt produs al muncii de aceeaşi valoare. Dar din acest moment el reprezintă în permanenţă preţuri realizate ale mărfurilor 67) . Abstracţie făcînd de schimbul aurului pe marfă la locul său de producţie, aurul reprezintă în mîna fiecărui posesor de marfă forma pe care şi-a lepădat-o marfa sa cînd a fost înstrăinată, produsul vînzării sau al primei metamorfoze a mărfi M—B 68) . Aurul a devenit bani ideali sau măsură a valorii pentru că toate mărfurile îşi măsurau valorile în el, făcînd din el opusul imaginar al formei lor de întrebuinţare, întruchiparea valorii lor. Aurul devine bani reali pentru că mărfurile, în procesul înstrăinării lor omnilaterale, fac din el forma de întrebuinţare pe care au lepădat-o sau au transformat-o în mod real, prin urmare întruchiparea reală a valorii lor. Ca întruchipare a valorii, marfa leapădă orice urmă a valorii sale de întrebuinţare naturale şi a muncii utile speciale care a produs-o, şi se transformă în materializare socială uniformă a muncii omeneşti nediferenţiate. Văzînd banii, nu putem spune, aşadar, ce anume marfă s-a transformat în bani. În forma bani o marfă arată absolut la fel cu altă marfă. Banii pot deci să fie gunoi, cu toate că gunoiul nu este bani. Să presupunem că cele două monede de aur în schimbul cărora ţesătorul nostru îşi înstrăinează marfa reprezintă forma transformată a unui cuarter de grîu. Vînzarea pînzei, M—B, este în acelaşi timp cumpărarea ei, B—M. Dar ca vînzare a pînzei acest proces începe o mişcare ce se termină cu opusul ei, cu cumpărarea bibliei; ca cumpărare a pînzei el încheie o mişcare care a început cu opusul ei, cu vînzarea grîului. M—B (pînză — bani), prima fază a mişcării M—B—M (pînză — bani — biblie), este în acelaşi timp B—M (bani — pînză), ultima fază a unei alte mişcări M—B—M (grîu — bani — pînză). Prima metamorfoză a unei mărfi, transformarea ei din forma marfă în bani, este întotdeauna, simultan, a doua metamorfoză, opusă, a altei mărfi, adică retransformarea ei din forma bani în marfă 69) .

 

B—M. Metamorfoza a doua, finală a mărfii: cumpărarea. Fiind forma pe care toate celelalte mărfuri au lepădat-o, sau produsul înstrăinării lor generale, banii sînt marfa alienabilă în mod absolut. Ei citesc toate preţurile pe de-a-ndoaselea şi se reflectă astfel în toate corpurile-marfă ca în materialul docil al propriei lor transformări în marfă. În acelaşi timp, preţurile, aceste priviri galeşe, pe care mărfurile le aruncă banilor, indică limitele capacităţii lor de metamorfozare, şi anume propria lor cantitate. Întrucît, transformîndu-se în bani, marfa ca atare dispare, banii nu arată cum au ajuns ei în mîna posesorului lor sau ce anume s-a transformat în bani. Indiferent de provenienţa lor, banii non olet 51 . Dacă ei reprezintă, pe de o parte, marfa vîndută, ei reprezintă, pe de altă parte, mărfuri care pot fi cumpărate 70) .

B—M, cumpărarea, este în acelaşi timp vînzarea, sau M—B; ultima metamorfoză a unei mărfi este deci în acelaşi timp prima metamorfoză a unei alte mărfi. Pentru ţesătorul nostru, drumul vieţii mărfii sale se încheie cu biblia în care el şi-a retransformat cele 2 l. st. Dar vînzătorul bibliei transformă cele 2 l. st. încasate de la ţesător în rachiu. B—M, faza finală a lui M—B—M (pînză — bani—biblie), este în acelaşi timp M—B, prima fază a lui M—B—M (biblie — bani — rachiu). Întrucît producătorul de marfă aduce pe piaţă doar un produs unilateral, el îl vinde de obicei în cantităţi mai mari, în timp ce nevoile sale multilaterale îl silesc să fărîmiţeze în permanenţă preţul realizat, adică suma de bani încasată, într-un mare număr de cumpărări. O vînzare duce deci la numeroase cumpărări de mărfuri diferite. Metamorfoza finală a unei mărfi formează astfel o sumă de prime metamorfoze ale altor mărfuri.

Dacă examinăm acum metamorfoza totală a unei mărfi, de pildă a pînzei, vedem în primul rînd că ea constă din două mişcări opuse care se completează reciproc, M—B şi B—M. Aceste două transformări opuse ale mărfii se efectuează în două acte sociale opuse ale posesorului de marfă şi se reflectă în două roluri economice opuse pe care le are acesta. Ca agent al vînzării el devine vînzător, ca agent al cumpărării — cumpărător. Dar, aşa cum în fiecare metamorfoză a mărfii cele două forme ale ei, forma marfă şi forma bani, există simultan, dar la poli opuşi, tot astfel fiecare posesor de marfă ca vînzător are în faţa sa alt cumpărător, iar ca cumpărător alt vînzător. Aşa cum aceeaşi marfă parcurge succesiv cele două metamorfoze opuse, marfa devenind bani, iar banii marfă, tot astfel acelaşi posesor de marfă joacă succesiv rolul de vînzător şi de cumpărător. Aceste roluri nu sînt deci fixe; ele trec necontenit în cadrul circulaţiei mărfurilor de la o persoană la alta.

Metamorfoza totală a unei mărfi presupune, în forma ei cea mai simplă, patru extreme şi trei personae dramatis *4 . Mai întîi, marfa se opune banilor ca întruchipare a valorii ei, care posedă realitate obiectuală metalică „dincolo“, în buzunarul altuia. Prin urmare posesorului de marfă i se opune posesorul de bani. Do îndată ce marfa s-a transformat în bani, aceştia devin forma ei de echivalent efemeră, a cărei valoare de întrebuinţare sau conţinut există „dincoace“, în alte corpuri-marfă. Ca punct final al primei metamorfoze a mărfii, banii sînt în acelaşi timp punctul de plecare al celei de-a doua metamorfoze. Astfel vînzătorul din primul act devine cumpărător în al doilea act, cînd în faţa lui apare ca vînzător un al treilea posesor de marfă 71) .

Cele două mişcări opuse ale metamorfozei mărfurilor formează un circuit: forma marfă, lepădarea formei marfă, revenirea la forma marfă. Ce-i drept, aici marfa însăşi este determinată în mod contradictoriu. La punctul de plecare ea este non-valoare de întrebuinţare, la punctul final ea este valoare de întrebuinţare pentru posesorul ei. Tot aşa banii apar mai întîi sub forma unui cristal de valoare solid în care se transformă marfa, pentru ca apoi să sa volatilizeze ca simpla ei formă de echivalent.

Cele două metamorfoze care formează circuitul total al unei mărfi formează în acelaşi timp metamorfozele parţiale opuse ale altor două mărfuri. Aceeaşi marfă (pînza) deschide seria propriilor ei metamorfoze şi încheie metamorfoza totală a unei alte mărfi (a grîului). În timpul primei ei transsubstanţieri, adică al vînzării, ea apare în propria sa persoană în ambele roluri transformîndu-se în crisalidă-aur însă, formă în care ea parcurge drumul oricărui corp-marfă, ea încheie în acelaşi timp prima metamorfoză a unei a treia mărfi. Circuitul pe care îl descrie deci seria de metamorfoze a fiecărei mărfi se împleteşte indisolubil cu circuitele altor mărfuri. Procesul de ansamblu constituie circulaţia mărfurilor.

Circulaţia mărfurilor se deosebeşte de schimbul direct de produse nu numai formal, ci şi în fond. Să aruncăm o privire asupra procesului care a avut loc Nu încape îndoială că ţesătorul a schimbat pînza pe biblie, adică marfa sa proprie pe altă marfă. Dar fenomenul acesta există ca atare numai pentru el. Vînzătorul bibliei, care în locul sfinţeniei reci preferă băutura ce înfierbîntă, nu s-a gîndit că biblia sa va fi schimbată pe pînză, după cum ţesătorul nu bănuieşte că pînza sa a fost schimbată pe grîu etc. Marfa lui B înlocuieşte marfa lui A, dar A şi B nu-şi schimbă reciproc mărfurile. În realitate se poate întîmpla ca A şi B să cumpere unul de la altul, dar o asemenea relaţie specială nu este nicidecum determinată de relaţiile generale ale circulaţiei mărfurilor. Pe de o parte se vede aici cum schimbul de mărfuri înlătură barierele individuale şi locale ale schimbului direct de produse şi dezvoltă schimbul de substanţe al muncii omeneşti. Pe de altă parte se dezvoltă un cerc întreg de relaţii sociale, care scapă controlului persoanelor în cauză şi capătă caracterul unor relaţii date de la natură. Ţesătorul poate să-şi vîndă pînza numai pentru că ţăranul a vîndut grîul, fanaticul poate să-şi vîndă biblia numai pentru că ţesătorul a vîndut pînza, iar distilatorul poate să-şi vîndă rachiul numai pentru că celălalt şi-a vîndut apa vieţii veşnice etc.

Din această cauză procesul de circulaţie nici nu se termină, ca schimbul direct de produse, prin faptul că valorile de întrebuinţare şi-au schimbat locul, adică posesorul. Banii nu dispar prin faptul că în cele din urmă ies din seria de metamorfoze ale unei mărfi. Ei se precipită întotdeauna să ocupe locul eliberat de una din mărfuri. Aşa, de pildă, în metamorfoza totală a pînzei: pînza — bani — biblie, mai întîi iese pînza din circulaţie — locul ei este ocupat de bani; apoi iese biblia din circulaţie — locul ei este ocupat de bani. Înlocuirea unei mărfi prin altă marfă face în acelaşi timp ca marfa-bani să ajungă în mîinile unei terţe persoane 72) . Circulaţia elimină banii prin toţi porii.

Nimic nu poate fi mai absurd decît dogma potrivit căreia circulaţia mărfurilor creează un echilibru necesar între vînzări şi cumpărări, deoarece fiecare vînzare este cumpărare, şi viceversa. Dacă aceasta înseamnă că numărul vînzărilor realmente efectuate este egal cu numărul cumpărărilor realmente efectuate, avem de-a face cu o tautologie plată. O asemenea dogmă vrea să dovedească că vînzătorul aduce la piaţă pe propriul său cumpărător. Vînzarea şi cumpărarea sînt un act identic, ca relaţie reciprocă între două persoane polar opuse, adică între posesorul de marfă şi posesorul de bani. Dar ca acţiuni ale uneia şi aceleiaşi persoane, ele formează două acte polar opuse. Identitatea dintre vînzare şi cumpărare presupune deci că marfa devine inutilă dacă, aruncată în retorta alchimistă a circulaţiei, nu iese de acolo sub formă de bani, dacă nu este vîndută de posesorul de marfă şi deci cumpărată de posesorul de bani. Această identitate presupune de asemenea că procesul, dacă reuşeşte, constituie un punct de repaos, o anumită perioadă în viaţa mărfii care poate să dureze un timp mai mult sau mai puţin îndelungat. Întrucît prima metamorfoză a mărfii este în acelaşi timp şi vînzare şi cumpărare, acest proces parţial este în acelaşi timp un proces independent. Cumpărătorul are marfa, iar vînzătorul are banii, adică o marfă care păstrează forma aptă pentru circulaţie, indiferent dacă mai devreme sau mai tîrziu apare din nou pe piaţă. Nimeni nu poate să vîndă fără ca altul să cumpere. Dar nimeni nu este obligat să cumpere imediat, pentru că el însuşi a vîndut. Circulaţia înlătură barierele schimbului de produse puse de timp, de spaţiu şi de relaţiile individuale tocmai prin faptul că scindează identitatea nemijlocită dintre înstrăinarea prin schimb a produsului propriu şi achiziţionarea prin schimb a produsului altuia în două acte opuse — vînzarea şi cumpărarea. Faptul că procesele acestea independente care stau faţă în faţă constituie o unitate interioară înseamnă în acelaşi timp că unitatea lor interioară se realizează în cadrul unor contradicţii exterioare. Cînd autonomizarea exterioară a acestor procese, dependente în interior, pentru că se completează reciproc, atinge un anumit punct, unitatea se impune violent — printr-o criză. Contradicţia, imanentă mărfii, dintre valoarea de întrebuinţare şi valoare, contradicţia muncii particulare care trebuie să se manifeste în acelaşi timp ca muncă nemijlocit socială, contradicţia muncii concrete speciale care în acelaşi timp este considerată muncă generală abstractă, contradicţia dintre personificarea obiectului şi obiectualizarea persoanelor, — această contradicţie imanentă îşi găseşte formele de mişcare dezvoltate în contradicţiile metamorfozei mărfurilor. Prin urmare, înseşi aceste forme implică posibilitatea, dar numai posibilitatea, crizelor. Transformarea acestei posibilităţi în realitate cere un complex întreg de condiţii, care în circulaţia simplă a mărfurilor nici nu există încă 73) .

Ca mijlocitori ai circulaţiei mărfurilor, banii capătă funcţia de mijloc de circulaţie.