Karl Marx — Capitalul — c) Bani universali

c) Bani universali

Ieşind din sfera circulaţiei interne, banii dezbracă formele locale de etalon al preţurilor, monedă, monedă divizionară şi semn al valorii, dobîndite în cadrul ei, şi revin la forma iniţială de lingouri de metale nobile. În comerţul mondial, mărfurile îşi desfăşoară valoarea în mod universal. Întruchiparea independentă a valorii lor li se opune, aşadar, aici sub formă de bani universali. Abia a pe piaţa mondială banii funcţionează pe deplin ca marfă a cărei formă naturală este în acelaşi timp formă nemijlocit socială de realizare a muncii omeneşti in abstracto. Modul lor de existenţă devine adecvat noţiunii lor.

În sfera circulaţiei interne numai o singură marfă poate servi ca măsură a valorii şi deci ca bani. Pe piaţa mondială există o dublă măsură a valorii, aurul şi argintul 108) .

Banii universali funcţionează ca mijloc de plată universal, ca mijloc de cumpărare universal şi ca materializare socială absolută a avuţiei în general (universal wealth). Funcţia de mijloc de plată pentru echilibrarea balanţelor internaţionale predomină. De aici lozinca sistemului mercantilist: balanţa comercială! 109) Ca mijloc de cumpărare internaţional, aurul şi argintul servesc, în esenţă, atunci cînd echilibrul tradiţional al schimbului de substanţe dintre diferite naţiuni este tulburat brusc. În sfîrşit, ei mai servesc ca materializare socială absolută a avuţiei acolo unde nu este vorba nici de cumpărare şi nici de plată, ci de transferarea avuţiei dintr-o ţară în alta, şi unde această transferare nu poate fi efectuată în formă de marfă, fie din cauza conjuncturii de pe piaţa de mărfuri, fie din cauza însuşi a scopului urmărit urmărit 110) .

Atît pentru circulaţia internă, cît şi pentru circulaţia pe piaţa mondială orice ţară are nevoie de un fond de rezervă. Funcţiile tezaurelor îşi au, aşadar, originea parte în funcţia banilor ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată în interior, parte (în funcţia lor ca bani universali 110a) . În acest din urmă rol este nevoie întotdeauna de marfa-bani reală, adică de aur şi de argint efectiv, şi de aceea James Steuart caracterizează aurul şi argintul ca money of the world *18 , spre deosebire de înlocuitorii lor locali.

Mişcarea torentului de aur şi de argint aste dublă. Pe de o parte, el curge de la izvoarele sale, revărsîndu-se pe întreaga piaţă mondială, unde este captat, în proporţii diferite, de diferitele sfere naţionale de circulaţie, intră în canalele circulaţiei lor interne, ca să înlocuiască monedele de aur şi de argint uzate, să furnizeze materialul pentru articole de lux şi să îngheţe sub formă de tezaur 111) . Această primă mişcare e mijlocită de schimbul direct al muncilor naţionale, realizate în mărfuri, cu munca ţărilor producătoare de aur şi de argint, realizată în metale nobile. Pe de altă parte, aurul şi argintul circulă încontinuu între diferitele sfere naţionale de circulaţie şi această mişcare urmează oscilaţiile necontenite ale cursului schimbului 112) .

Ţările cu producţie burgheză dezvoltată limitează tezaurele concentrate masiv în rezervoarele băncilor la minimul cerut de funcţiile specifice ale acestor tezaure 113) . Cu anumite excepţii, un tezaur care depăşeşte cu mult nivelul mediu indică o stagnare a circulaţiei mărfurilor, sau o întrerupere în desfăşurarea metamorfozelor acestora 114) .

50) Întrebarea de ce banii nu reprezintă nemijlocit timpul de muncă, astfel ca, de pildă, o bancnotă să reprezinte x ore de muncă, se reduce pur şi simplu la întrebarea de ce în cadrul producţiei de mărfuri produsele muncii trebuie să ia forma mărfurilor, căci forma-marfă presupune dedublarea lor în mărfuri şi marfă-bani, sau la întrebarea de ce munca particulară nu poate fi considerată muncă nemijlocit socială, adică contrariul ei. Am discutat în altă parte pe larg utopismul plat al „banilor-muncă“ pe baza producţiei de mărfuri, (l. c, p. 61 şi urm.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 73 şi urm. — Nota trad.) Aici voi releva doar că, de pildă, „banii-muncă“ ai lui Owen i) sînt tot atît de puţin „bani“ cum sînt bilete de teatru. Owen presupune munca nemijlocit socializată, adică o formă de producţie diametral opusă producţiei de mărfuri. Certificatul de muncă nu face decît să constate partea individuală a fiecărui producător în munca comună şi pretenţia sa individuală la cota care îi revine din partea produsului comun destinată consumului. Dar Owen nici nu s-a gîndit ca, pe de o parte, să presupună producţia de mărfuri şi, pe de altă parte, să caute să ocolească condiţiile ei necesare cu ajutorul unor trucuri băneşti.

51) Sălbaticul sau semisălbaticul se foloseşte de limbă în alt mod. Iată ce spune căpitanul Parry i) despre locuitorii coastei de vest a Golfului Baffin: „În cazul acesta“ (în cazul schimbului de produse) „...ei îl lingeau“ (obiectul oferit) „de două ori, ceea ce însemna că sînt mulţumiţi de afacerea încheiată“ 42 . La eschimoşii orientali exista de asemenea obiceiul ca cel care cumpăra un obiect să-l lingă în clipa cînd intra în posesia lui. Dacă în nord limba este considerată organ al luării în posesiune, nu e de mirare că în sud pîntecele este considerat organ al proprietăţii acumulate şi că un cafru apreciază bogăţia unui om după mărimea pîntecelui. Cafrii sînt oameni foarte deştepţi; raportul oficial pe anul 1864 asupra stării sănătăţii publice în Anglia releva faptul că la cea mai mare parte a clasei muncitoare se constată o lipsă de substanţe adipogene, iar în acelaşi an un oarecare dr. Harvey (nu cel care a descoperit circulaţia sîngelui) a făcut avere datorită unor reţete şarlataneşti care promiteau burgheziei şi aristocraţiei să le scape de povara grăsimii excesive.

52) Vezi Karl Marx, „Zur Kritik etc.“, „Theorien von der Masseinheit des Geldes“, p. 53 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 65 şi urm. — Nota trad.)

53) Notă la ediţia a 2-a. „Acolo unde aurul şi argintul coexistă legal ca bani, adică ca măsură a valorii, s-au făcut mereu încercări zadarnice de a le considera drept una şi aceeaşi materie. A presupune că acelaşi timp de muncă se materializează invariabil în aceleaşi proporţii de argint şi aur înseamnă a se presupune în fond că argintul şi aurul sînt una şi aceeaşi materie şi că o cantitate determinată de argint, acest metal mai puţin valoros, reprezintă o fracţiune invariabilă dintr-o cantitate determinată de aur. De pe vremea domniei lui Eduard al III-lea i) şi pînă în timpul lui George al II-lea i) , istoria circulaţiei banilor din Anglia reprezintă o serie neîntreruptă de perturbări provocate de ciocnirea dintre raportul valoric legal stabilit între aur şi argint şi oscilaţiile reale ale valorilor acestor metale. Cînd aurul era evaluat la un nivel prea ridicat, cînd argintul. Metalul evaluat la un nivel prea scăzut era retras din circulaţie, retopit în lingouri şi exportat în străinătate. Atunci raportul valoric dintre cele două metale era din nou modificat pe cale legislativă, dar foarte curînd noua valoare nominală intra în acelaşi conflict cu raportul valoric real al valorilor ca şi vechea valoare nominală. În vremea noastră, chiar şi scăderea neînsemnată şi trecătoare a valorii aurului în raport cu argintul, ca urmare a cererii de argint din partea Indiei şi a Chinei, a provocat în Franţa pe o scară foarte largă acelaşi fenomen, şi anume exportarea argintului şi înlăturarea lui din circulaţie de către aur. În anii 1855, 1856, 1857 importul de aur în Franţa depăşea cu 41.580.000 l. st. exportul lui din această tară, în timp ce excedentul exportului de argint faţă de importul de argint reprezenta 34.704.000 l. st. *1 De fapt în ţările unde, potrivit legii, ambele metale sînt măsuri ale valorii şi ambele trebuie să fie acceptate la plăţi şi oricine poate plăti după dorinţă în aur sau în argint, metalul cu valoarea în creştere dobîndeşte un agio şi, asemenea oricărei alte mărfi, îşi măsoară preţul în metalul evaluat la un nivel prea ridicat, în timp ce numai acesta din urmă serveşte ca măsură a valorii. Întreaga experienţă istorică în acest domeniu se reduce pur şi simplu la aceea că, acolo unde, în virtutea legii, două mărfuri îndeplinesc funcţia de măsură a valorii, de fapt întotdeauna numai una dintre ele se afirmă ca atare“. (Karl Marx, l. c, p. 52, 53.) (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 64—65. — Nota trad.)

54) Notă la ediţia a 2-a. Faptul ciudat că în Anglia uncia de aur, ca unitate de măsură monetară, nu este subdivizată în părţi alicote se explică astfel: „La început sistemul nostru monetar era adaptat la utilizarea exclusivă a argintului; din această cauză, o uncie de argint poate fi întotdeauna divizată într-un număr de părţi alicote. Dat fiind că aurul a fost introdus abia mai tîrziu în acest sistem monetar adaptat exclusiv la argint, o uncie de aur nu poate fi divizată într-un număr de părţi alicote“. (Maclaren i) , „History of the Currency“, London. 1858, p. 16.)

55) Notă la ediţia a 2-a. În lucrările engleze confuzia care se face între măsura valorilor (measure of value) şi etalonul preţurilor (standard of value) este de-a dreptul fantastică. Funcţiile, deci şi denumirile, sînt confundate în permanenţă.

56) De altfel această cronologie nu o găsim la toate popoarele.

57) Notă la ediţia a 2-a. Astfel, lira engleză reprezintă mai puţin de o treime din greutatea sa iniţială, lira scoţiană dinaintea unirii 44 numai 1/36, livra franceză 1/74, maravedi-ul spaniol mai puţin de 1/1000, iar real-ul portughez şi mai puţin.

58) Notă la ediţia a 2-a. „Monedele ale căror denumiri nu mai au astăzi decît o semnificaţie ideală sînt la toate popoarele monedele cele mai vechi; cîndva însă ele au fost reale, şi tocmai pentru că au fost reale s-a calculat cu ele“. (Galiani i) „Della Moneta“, l. c., p. 153.)

59) Notă la ediţia a 2-a. D-l David Urquhart i) observă în ale sale „Familiar Words“ faptul nemaiauzit (!) că astăzi lira engleză (l. st.), unitatea monetară engleză, este egală cu circa 1/4 uncie de aur: „Aceasta este falsificarea unei măsuri şi nu stabilirea unui etalon“ (p. 105). În această „denumire falsă“ a greutăţii aurului el vede, ca de obicei, mîna falsificatoare a civilizaţiei.

60) Notă la ediţia a 2-a. „Cînd Anacharsis a fost întrebat de ce au elenii nevoie de bani, el a răspuns: pentru calcul“. (Athen[aeus] i) , „Deipn.“, 1. IV. 49, v. II [p. 120], ed. Schweighäuser, 1802.)

61) Notă la ediţia a 2-a. „Deoarece, ca etalon al preţurilor, aurul apare sub aceleaşi denumiri de calcul ca şi preţurile mărfurilor, de pildă, o uncia de aur, la fel ca şi valoarea unei tone de fier, se exprimă în 3 l.st. 17 şilingi şi 101/2 pence, aceste denumiri de calcul ale aurului au fost numite preţ monetar al aurului. De aici provine ideea stranie că aurul (respectiv argintul) s-ar evalua în propriul său material şi că, spre deosebire de toate celelalte mărfuri, el ar căpăta din partea statului un preţ fix. Stabilirea unor denumiri de calcul pentru greutăţi determinate de aur a fost considerată în mod greşit drept stabilire a valorii acestor greutăţi“. (Karl Marx, l. c, p. 52.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 63—64. — Nota trad.)

62) Comp. „Theorien von der Masseinheit des Geldes“ în „Zur Kritik der Pol. Oekon. Etc.“, p. 53 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 65 şi urm. — Nota trad.) Fanteziile în ceea ce priveşte creşterea sau scăderea „preţului monedei“ se reduceau la aceea ca, printr-un act al puterii de stat, denumirile băneşti stabilite prin lege ale unor greutaţi de aur şi argint, de asemenea stabilite prin lege, să fie date unor greutăţi mai mari sau mai mici, astfel că pe viitor, de pildă, din 1/4 de uncie de aur să fie bătuţi 40 de şilingi în loc de 20. Aceste fantezii, în măsura în care nu constituie operaţii financiare grosolane îndreptate împotriva creditorilor statului şi ai particularilor, ci urmăresc „tămăduirea miraculoasă“ a economiei, au fost analizate atît de amănunţit de Petty i) în „Quantulumcunque concerning Money, To the Lord Marquis of Halifax, 1682“, încît nici succesorii săi imediaţi, sir Dudley North i) şi John Locke i) , fără să mai vorbim de cei de mai tîrziu, n-au putut decît să-i vulgarizeze ideile. „Dacă avuţia unei naţiuni — spune el între altele — ar putea fi înzecită printr-un decret, este ciudat că guvernele noastre nu au emis de mult asemenea decrete“. (l. c., p. 36.)

63) „Sau trebuie să admitem că 1.000.000 în bani valorează mai mult decît o valoare egală în mărfuri“ (Le Trosne i) , l. c, p. 919), că, prin urmare, „o valoare valorează mai mult decît altă valoare egală“.

64) Dacă în tinereţea sa Ieronim a avut mult de luptat împotriva cărnii sale materiale, deoarece în pustiu a fost mereu obsedat de chipuri de femei frumoase, la bătrîneţe el a trebuit să lupte împotriva cărnii spirituale. „Mă vedeam în gînd — spune el, de pildă — în faţa judecătorului suprem. «Cine eşti tu?», mă întreabă un glas. «Sînt un creştin». «Minţi», tună judecătorul suprem. «Nu eşti decît un ciceronian!»“ 45

65) „Din foc... se creează totul, spune Heraclit i) , şi focul se creează din totul, la fel cum pentru aur obţinem obiecte, iar pentru obiecte aur“. (F. Lassalle i) , „Die Philosophie Herakleitos des Dunkeln“, Berlin 1858, Bd. I, p. 222.) În nota la acest pasaj, p. 224, nota 3, Lassalle consideră în mod eronat banii ca simplu semn al valorii.

66) „Orice vînzare este cumpărare“ (Dr. Quesnay i) , „Dialogues sur le Comerce et les Travaux des Artisans“, [în] „Physiocrates“, éd. Daire i) , I. Partie, Paris 1846, p. 170), sau cum spune acelaşi Quesnay în ale sale „Maximes Générales“: „A vinde înseamnă a cumpăra“ 50 .

67) „Preţul unei mărfi nu poate fi plătit decît cu preţul altei mărfi“. (Mercier de la Rivière i) , „L'Ordre naturel et essentiel des sociétés politiques“ [în] „Physiocrates“, éd. Daire, II. Partie, p. 554.)

68) „Pentru a avea aceşti bani, trebuie ca mai întîi să vinzi“. (l. c., p. 543.)

69) O excepţie o constituie, aşa cum am arătat mai sus, producătorul de aur, respectiv de argint, care îşi schimbă produsul fără ca în prealabil să-l fi vîndut.

70) „Dacă banii reprezintă, în mîinile noastre, lucrurile pe care am putea dori să le cumpărăm, ei reprezintă şi lucrurile pe care le-am vîndut în schimbul acestor bani“. (Mercier de la Rivière, l. c, p. 586.)

71) „Există deci patru puncte finale şi trei contractanţi, dintre care unul intervine de două ori“. (Le Trosne, l.c., p. 908.)

72) Notă la ediţia a 2-a. Cu toate că acest fenomen este atît de evident, economiştii, îndeosebi adeptul vulgaris al liberului schimb, nu sînt în stare, în majoritatea cazurilor, să-l observe.

73) Compară observaţiile mele asupra lui James Mill i) , „Zur Kritik etc.“, p. 74—76. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 85—87. — Nota trad.) Două puncte sînt caracteristice aici pentru metoda apologeticii economice. În primul rînd, identificarea circulaţiei mărfurilor cu schimbul direct de produse, făcîndu-se pur şi simplu abstracţie de deosebirile dintre ele. În al doilea rînd, încercarea de a se nega contradicţiile procesului de producţie capitalist, reducîndu-se relaţiile dintre agenţii săi de producţie la relaţiile simple care rezultă din circulaţia mărfurilor. Dar producţia de mărfuri şi circulaţia mărfurilor sînt fenomene care aparţin celor mai diferite moduri de producţie, deşi în măsură şi în proporţii diferite. Prin urmare, nu ştim încă nimic despre differentia specifica dintre modurile de producţie date şi nu putem să spunem nimic despre ele dacă nu cunoaştem decît categoriile abstracte ale circulaţiei mărfurilor care le sînt comune. Nici o altă ştiinţă în afară de economia politică nu acordă atîta importanţă celor mai elementare locuri comune. Aşa, de pildă, J. B. Say i) îşi permite să trateze crizele numai pentru că ştie că marfa este un produs.

74) Chiar dacă vînzarea mărfii se repetă mereu, fenomen care aici nu există încă pentru noi, o dată cu ultima vînzare definitivă, marfa trece din sfera circulaţiei în sfera consumului, pentru a servi aici ca mijloc de subzistenţă sau ca mijloc de producţie.

75) „Ei“ (banii) „nu au altă mişcare decît aceea pe care le-o imprimă produsele“. (Le Trosne, l. c, p. 885.)

76) „Produsele sînt acelea care îi pun în mişcare“ (banii) „şi fac ca ei să circule... Viteza mişcării lor“ (adică a banilor) „întregeşte cantitatea lor. Dacă este nevoie, ei trec dintr-o mînă într-alta, fără a se opri un singur moment.“ (Le Trosne, l. c, p. 915, 916.)

77) „Întrucît banii... reprezintă măsura obişnuită pentru cumpărări şi vînzări, oricine are ceva de vîndut şi nu poate găsi cumpărător înclină imediat să creadă că dacă mărfurile sale nu găsesc plasament, de vină este lipsa de bani în Kingdom *5 sau în district; de aceea toată lumea ţipă că e lipsă de bani, ceea ce totuşi este o mare greşeală... Ce vor aceşti oameni care ţipă după bani?... Arendaşul se plînge... el crede că dacă ar fi mai mulţi bani in ţară, el ar căpăta un preţ mai bun pentru articolele sale... Se pare, aşadar, că nu-i lipsesc banii, ci un preţ pentru cerealele şi pentru vitele sale, pe care ar vrea să le vîndă, dar nu poate... De ce nu poate să obţină un preţ?... l. Sau fiindcă în ţară există prea multe cereale şi prea multe vite, astfel că cei mai mulţi dintre cei care vin pe piaţă au nevoie, ca şi el, să vîndă, dar numai puţini vin pentru a cumpăra. Sau 2. fiindcă desfacerea obişnuită pe calea exportului stagnează... Sau 3. fiindcă consumul se reduce, dacă, de pildă, din cauza sărăciei, oamenii nu mai cheltuiesc pentru gospodăria lor atîta cît cheltuiau înainte. De aceea nu simpla sporire a cantităţii de bani ar influenţa favorabil asupra vînzării bunurilor arendaşului, ci înlăturarea uneia din aceste trei cauze care grevează realmente asupra pieţei... Negustorul şi băcanul au de asemenea nevoie de bani, căci din cauza stagnării de pe piaţă, ei nu pot desface mărfurile cu care fac comerţ... O naţiune nu prosperă decît atunci cînd avuţia trece repede dintr-o mînă în alta“. (Sir Dudley North, „Discourses upon Trade“, Lond. 1691, p. 11—15 passim.) Elucubraţiile lui Herrenschwand i) se reduc toate la ideea că contradicţiile care sînt generate de însăşi natura mărfii şi care se manifestă deci în circulaţia mărfurilor pot fi înlăturate prin sporirea cantităţii mijloacelor de circulaţie. Dar din iluzia curentă care atribuie stagnările în procesul de producţie şi de circulaţie lipsei mijloacelor de circulaţie nu rezultă cîtuşi de puţin că, invers, o lipsă reală de mijloace de circulaţie, provocată, de pildă, de maşinaţiile oficiale în ceea ce priveşte „regulation of currency“ *6 , nu poate să provoace, la rîndul ei, stagnări.

78) „Pentru a menţine comerţul unei naţiuni este nevoie de bani într-o anumită cantitate şi o anumită proporţie; un plus sau un minus i-ar fi dăunător comerţului. După cum într-un mic magazin de desfacere cu amănuntul este nevoie de o anumită cantitate de farthingi, pentru a schimba monedele de argint şi pentru a efectua plăţi ce nu pot fi efectuate nici cu cele mai mici monede de argint... De asemenea, după cum cantitatea de farthingi necesari în comerţ depinde de numărul cumpărătorilor, de frecvenţa cumpărăturilor lor şi, în primul rînd, de valoarea celei mai mici monede de argint, tot aşa cantitatea de bani (monede de aur sau argint) necesari pentru comerţul nostru este determinată de frecvenţa actelor de schimb şi de mărimea plăţilor“. (William Petty, „A Treatise on Taxes and Contributions“, Lond. 1667, p. 17). Teoria lui Hume i) a fost apărată împotriva atacurilor lui J. Steuart i) şi ale altora de către A. Young i) în lucrarea sa „Political Arithmetic“, Lond. 1774, în care se află un capitol special intitulat: „Prices depend on quantity of money“ *7 , p. 112 şi urm. În cartea mea „Zur Kritik etc.“, p. 149. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 156. — Nota trad.) am arătat că: „Problema cantităţii de monedă aflată în circulaţie este în mod tacit înlăturată de el (A. Smith i) ) prin aceea că, în mod cu totul greşit, consideră banii drept o simplă marfă“. Această remarcă este valabilă numai in măsura în care A. Smith se ocupă de bani ex officio. În alte cazuri însă, ca, de pildă, atunci cînd face critica sistemelor anterioare ale economiei politice, observaţiile lui sînt juste: „În fiecare ţară, cantitatea de monede este determinată de valoarea mărfurilor a căror circulaţie o mijlocesc... Valoarea bunurilor cumpărate şi vîndute anual într-o ţară cere o anumită cantitate de bani pentru a le pune în circulaţie şi a le repartiza între consumatorii lor propriu-zişi; iar o cantitate mai mare de bani nu-şi poate găsi utilizare. Canalul circulaţiei atrage în mod necesar o sumă suficientă pentru a-l umple, dar nu primeşte niciodată mai mult“. („Wealth of Nations“ [vol. III], 1. IV, ch. I, [p. 87, 89.]) Tot aşa A. Smith îşi începe lucrarea ex officio cu o apoteoză a diviziunii muncii. Mai departe, în ultima carte, consacrată surselor veniturilor statului, el reproduce numai în treacăt atacurile lui A. Ferguson i) , dascălul său, îndreptate împotriva diviziunii muncii.

79) „Preţurile lucrurilor sporesc, desigur, în orice ţară în măsura în care creşte cantitatea de aur şi de argint de care dispun oamenii; prin urmare, dacă cantitatea de aur şi de argint dintr-o ţară scade, preţurile mărfurilor scad în mod corespunzător cu micşorarea cantităţii de bani“. (Jacob Vanderlint i) , „Money answers all Things“, Lond. 1734, p. 5.) O comparaţie mai atentă între Vanderlint şi „Essays“ a lui Hume mi-a întărit convingerea că Hume a cunoscut şi utilizat lucrarea, de altfel importantă, a lui V. Concepţia potrivit căreia masa mijloacelor de circulaţie determină preţurile o găsim de asemenea la Barbon i) şi la alţi autori cu mult mai vechi. „Un comerţ neîngrădit“ — spune Vanderlint — „nu poate provoca nici un inconvenient, ci numai foarte mari avantaje, căci dacă el provoacă o reducere a cantităţii de numerar a naţiunii, lucru pe care măsurile prohibitive au tocmai menirea să-l împiedice, naţiunile la care vine numerarul vor constata, desigur, că preţul tuturor lucrurilor sporeşte în măsura în care creşte cantitatea de numerar. Iar... produsele manufacturilor noastre, precum şi toate celelalte mărfuri se vor ieftini curînd atît de mult, încît balanţa comercială va înclina din nou în favoarea noastră, şi astfel banii se vor reîntoarce la noi“ (l. c, p. 43, 44).

80) Este evident că fiecare fel de marfă în parte formează, prin preţul ei, un element component al sumei preţurilor tuturor mărfurilor aflate în circulaţie. Este însă cu totul de neînţeles cum s-ar putea ca valori de întrebuinţare incomensurabile între ele să fie schimbate en masse pe masa de aur şi de argint aflată într-o ţară. Dacă ne-am închipui că lumea mărfurilor constituie o singură marfă globală, din care fiecare marfă formează numai o parte alicotă, ar rezulta un calcul interesant: marfa globală = x zentneri de aur, marfa A = o parte alicotă a mărfii globale = aceeaşi parte alicotă din x zentneri de aur. Acest lucru Montesquieu îl spune direct: „dacă se compară masa de aur şi de argint existentă în lume cu suma mărfurilor existente în lume, este sigur că fiecare produs, respectiv fiecare marfă în parte, va putea să fie comparată cu o anumită cantitate de bani. Să presupunem că în lume există un singur produs, respectiv o singură marfă, sau că numai una este cumpărată şi că ea este divizibilă ca şi banii; în acest caz, o anumită parte a acestei mărfi va corespunde unei părţi a masei de bani; o jumătate din totalul mărfurilor va corespunde unei jumătăţi din masa totală de bani etc... Stabilirea preţurilor mărfurilor depinde întotdeauna, în esenţă, de raportul dintre cantitatea totală de mărfuri şi cantitatea totală a semnelor băneşti“ (Montesquieu i) , l. c., t. III, p. 12, 13). În ceea ce priveşte dezvoltarea acestei teorii de către Ricardo i) şi discipolii săi James Mill, lordul Overstone i) şi alţii, vezi „Zur Kritik etc.“, p. 140—146 şi p. 150 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 147—153, p. 157 şi urm. — Nota trad.) D-l J. St. Mill i) , cu logica eclectică care-l caracterizează, reuşeşte să fie de părerea tatălui său J. Mill şi în acelaşi timp să aibă o părere contrară. Cine compară textul tratatului său: „Princ. of. Pol. Econ.“ cu prefaţa (prima ediţie), în care el se proclamă singur drept un Adam Smith al prezentului, nu ştie ce să admire mai mult: naivitatea lui, sau a publicului care l-a crezut pe cuvînt şi l-a luat drept un Adam Smith, deşi între ei există aceeaşi corelaţie ca şi între generalul Williams Kars de Kars i) şi ducele de Wellington i) . Cercetările originale ale d-lul J. St. Mill în domeniul economiei politice, care nu se disting nici prin vastitate şi nici prin bogăţia de conţinut, se găsesc toate aliniate frumos în scrierea sa: „Some Unsettled Questions of Political Economy“, apărută în 1844. Locke exprimă direct legătura dintre faptul că aurul şi argintul nu au valoare şi determinarea valorii lor prin cantitate. „Întrucît oamenii au convenit să atribuie aurului şi argintului o valoare imaginară... valoarea intrinsecă pe care o vedem în aceste metale nu este decît cantitatea lor“. („Some Considerations etc“, 1691, [în] Works, ed. 1777, vol. II, p. 15.)

81) Nu intenţionez, fireşte, să mă ocup de amănunte, ca dreptul de a bate monedă şi altele de acest fel. Dar pentru sicofantul romantic Adam Müller i) , care admiră „libertatea mărinimoasă“ cu care „guvernul englez bate monedă gratuit“ 52 , vreau să reproduc următoarea sentinţă a lui sir Dudley North: „Ca şi celelalte mărfuri, argintul şi aurul au fluxuri şi refluxuri. Dacă vine un transport din Spania... el este adus în Tower, unde se bate monedă. Curînd după aceea se cer lingouri pentru export. Dacă acestea nu sînt, deoarece întîmplător toate au fost prefăcute în monedă, ce se poate face? Moneda va fi din nou topită, ceea ce nu constituie o pierdere, pentru că baterea monedei nu-l costă nimic pe proprietar; dar naţiunea este păgubită, căci ea trebuie să plătească pentru că paiele cu care sînt hrăniţi măgarii au fost mai întîi împletite. Dacă comerciantul“ (North însuşi a fost unul din cei mai mari comercianţi din timpul lui Carol al II-lea i) ) „ar trebui să plătească un preţ pentru baterea monedei, el nu şi-ar trimite cu atîta uşurinţă argintul în Tower; în acest caz, moneda bătută ar avea întotdeauna o valoare mai mare decît argintul netransformat în monedă“. (North, l. c., p. 18.)

82) „Dacă nu există niciodată mai mulţi bani de argint decît e nevoie pentru plăţi mai mici, ei nu pot fi acumulaţi în cantităţi suficiente pentru plăţi mai mari... Utilizarea aurului pentru plăţile mari implică în mod necesar utilizarea lui in comerţul cu amănuntul: cine are monede de aur le foloseşte şi la cumpărături mai mici, şi primeşte, o dată cu marfa cumpărată, restul în argint; în felul acesta surplusul de argint, care altfel l-ar împovăra pe micul comerciant, este retras de la acesta şi redat circulaţiei generale. Dar dacă există atîta argint încît plăţile mici pot fi efectuate fără să se recurgă la aur, micul comerciant va primi la cumpărăturile mici argint care se va acumula în mod necesar în mîna lui“. (David Buchanan i) , „Inquiry into the Taxation and Commercial Policy of Great Britain“, Edinburgh 1844, p. 248 , 249.)

83) Mandarinul finanţelor Wan-mao-in şi-a permis să prezinte fiului cerului un proiect care avea scopul ascuns de a transforma asignatele imperiului chinez în bancnote convertibile. În raportul din aprilie 1854 al comitetului asignatelor i s-a tras o săpuneală zdravănă. Dacă a primit şi tradiţionalele lovituri de baston nu se spune. „Comitetul — se spune în încheierea raportului — i-a studiat cu atenţie proiectul şi consideră că el are în vedere numai interesele comercianţilor, şi nu este avantajos pentru coroană“. (Arbeiten der Kaiserlich Russischen Gesandtschaft zu Peking über China“. Aus dam Russischen von Dr. K. Abel und F. A. Mecklenburg, Erster Band, Berlin 1858, p. 54.) În ceea ce priveşte demetalizarea continuă a monedelor de aur în cadrul circulaţiei, un „Governor“ al lui Bank of England declară ca martor în faţa unui „House of Lords' Committee“ cu privire la „Bankacts“: „În fiecare an o nouă grupă de sovereign-i“ (nu în sens politic, sovereign este şi denumirea lirei sterline 53 „devine prea uşoară. Grupa care într-un an circulă avînd greutatea integrală pierde suficient prin uzare pentru ca în anul următor balanţa să încline în defavoarea sa“. (House of Lords' Committee 1848, n. 429.)

84) Notă la ediţia a 2-a. Cît de confuze sînt concepţiile asupra diferitelor funcţii ale banilor chiar şi la cei mai buni autori care s-au ocupat de sistemul bănesc ne-o arată, de pildă, următorul pasaj din Fullarton i) : „În ceea ce priveşte schimburile noastre interne, toate funcţiile banilor, care de obicei sînt îndeplinite de monedele de aur sau de argint, pot fi îndeplinite cu acelaşi efect de circulaţia unor bilete neconvertibile, care nu au altă valoare decît valoarea artificială şi convenţională stabilită prin lege, fapt care, după părerea mea, nu poate fi negat. O valoare de acest fel ar putea să corespundă tuturor scopurilor unei valori intrinseci şi chiar să facă de prisos necesitatea unui etalon al valorii, cu condiţia ca emisiunea biletelor să se menţină în limitele cuvenite“. (Fullarton, „Regulation of Currencies“, 2. ed., London 1845, p. 21.) Aşadar, pentru că marfa-bani poate fi înlocuită în circulaţie prin simple semne ale valorii, ea este de prisos ca măsură a valorii şi ca etalon al preţurilor!

85) Din faptul că aurul şi argintul ca monedă, adică în funcţia lor exclusivă de mijloc de circulaţie, devin semne ale lor proprii, Nicholas Barbon deduce dreptul guvernelor „to raise money“ *9 , adică de a atribui, de pildă, unei cantităţi de argint care se numea „groş“ denumirea unei cantităţi mai mari de argint, ca de pildă, „taler“, şi de a plăti astfel creditorilor „groşi“ în loc de „taleri“. „Banii se uzează şi devin mai uşori cînd sînt des număraţi... În tranzacţiile comerciale oamenii au în vedere denumirea şi cursul banilor, şi nu cantitatea argintului... Autoritatea statului este aceea care transformă metalul în bani“. (N. Barbon, l. c, p. 29, 30, 25.)

86) „O avuţie în bani nu este decît... o avuţie în produse, care au fost transformate în bani“. (Mercier de la Rivière, l. c., p. 573.) „O valoare sub formă de produse nu a făcut decît să-şi schimbe forma“. (Ib., p. 486.)

87) „Datorită acestei practici, ei menţin toate bunurile şi produsele la preţuri atît de scăzute“. (Vanderlint, l. c, p. 95, 96.)

88) „Banii sînt un amanet“. (John Bellers i) , „Essays about the Poor, Manufactures, Trade, Plantations, and Immorality“, Lond. 1699, p. 13.)

89) Cumpărarea, în sensul strict al cuvîntului, presupune că aurul sau argintul există deja ca formă transformată a mărfii, cu alte cuvinte ca produs al vînzării.

90) Henric al III-lea i) , preacreştinul rege al Franţei, jefuieşte de odoare mănăstirile etc. pentru a le preface în arginţi. Se ştie ce rol a jucat în istoria Greciei răpirea comorilor din templul din Delfi de către foceeni. La popoarele din vechime, templele slujeau drept lăcaş pentru zeul mărfurilor. Ele erau „bănci sacre“. Pentru fenicieni, popor al comerţului par excellence, banii erau întruchiparea tuturor lucrurilor. Era prin urmare firesc ca fecioarele care se vindeau străinilor în timpul sărbătorilor în cinstea zeiţei dragostei să aducă acesteia ca jertfă banul dobîndit.

91) „Aur? Lucitor? De preţ? Nu, zei,
               Nu m-am rugat degeaba...
               Atît cît este-aici va preschimba
               În alb ce-i negru şi-n frumos ce-i hîd;
               Ce-i rău va face bun; ce-i josnic, nobil;
               Bătrînii fi-vor tineri, iar cei laşi,
               Viteji neînfricaţi. Cum, zei, de ce?
               Un pumn va vinde preoţi şi argaţi
               Şi perna o va smulge de sub capul
               Unui erou. Acest sclav arămiu
               Desferecă şi ferecă religii:
               Pe blestemaţi îi binecuvîntează;
               Dă leprei nuri; cinsteşte pe tîlhari
               Cu cinuri şi-nchinare şi-i aşază
               În rîndul senatorilor; tot el
               I-aduce-un nou bărbat vădanei slute...
               ...Lut scîrnav,
               Codoaşă-a omenirii ce stîrneşti
               Dihonii şi războaie-ntre popoare“.
                               (Shakespeare i) , „Timon of Athens“.)

92) „Căci doar nimic din tot ce-a cîştigat vreun preţ
              Pe lume, nu-i ca aurul de rău; cel care
              Răstoarnă state, pustieşte-alungă oameni
              Din curţi şi case; schimbă inimi virtuoase
              Şi către blestemate fapte le îndreaptă:
              El învaţă pe oameni viclenia,
              Trufaşele nelegiuiri şi crima“.
                                (Sophocles i) , „Antigona“.)

93) „Avariţia speră să-l scoată chiar şi pe Pluton din adîncurile pămîntului“. (Athen[aeus], „Deipnos“.)

94) „A spori cît mai mult posibil numărul vînzătorilor fiecărei mărfi, a reduce cît mai mult posibil numărul cumpărătorilor, iată punctele centrale în jurul cărora se învîrtesc toate măsurile preconizate de economia politica“. (Verri i) , l. c, p. 52, 53.)

95) „Pentru a face comerţ, orice naţiune are nevoie de o anumită sumă de specific money *12 care variază şi care uneori este mai mare, alteori mai mică, după împrejurări... Acest flux şi reflux al banilor se reglementează de la sine fără ajutorul politicienilor... Găleţile acţionează alternativ: dacă se împuţinează banii, lingourile sînt transformate în monedă; dacă se împuţinează lingourile, moneda este topită“. (Sir D. North, l. c. [Postscript.,] p. 3.) John Stuart Mill, care a fost mult timp funcţionar al Companiei Indiilor Orientale 56 , afirmă că şi în prezent în India podoabele de argint mai funcţionează nemijlocit ca tezaur. „Podoabele de argint sînt transformate în monedă atunci cînd dobînda este ridicată şi sînt retransformate în podoabe atunci cînd dobînda scade“. (J. St. Mills Evidence [in] „Repts. on Bankacts“, 1857, nr. 2084 , 2101.) Conform unui document parlamentar din 1864 privitor la importul de aur şi de argint în India şi la exportul lor de acolo 57 , în 1863 importul de aur şi de argint a depăşit exportul cu 19.367.764 l. st. În ultimii 8 ani înainte de 1864 excedentul importului de metale nobile peste export a reprezentat 109.652.917 l. st. În decursul acestui secol s-au bătut în India monede cu mult peste 200.000.000 l. st.

96) Luther i) face distincţie între bani ca mijloc de cumpărare şi bani ca mijloc de plată. „Îmi pricinuieşti o dublă pagubă, căci aici nu pot să plătesc şi acolo nu pot să cumpăr“. (Martin Luther, „An die Pfarrherrn, wider den Wucher zu predigen“, Wittenberg 1540.)

97) În ceea ce priveşte relaţiile dintre creditori şi debitori la comercianţii englezi de la începutul secolului al XVIII-lea: „Comercianţii de aici, din Anglia, sînt stăpîniţi de o rapacitate, cum nu se mai întîlneşte în nici o altă societate omenească şi în nici o altă ţară din lume“. („An Essay on Credit and the Bankrupt Act“, Lond. 1707, p. 2.)

98) Notă la ediţia a 2-a. Din următorul citat luat din lucrarea mea apărută in 1859 se va vedea de ce în text nu iau în considerare o formă opusă: „Dimpotrivă, în procesul B — M, banii pot fi înstrăinaţi ca mijloc de cumpărare real şi astfel preţul mărfii poate fi realizat înainte ca valoarea de întrebuinţare a banilor să fie realizată sau înainte ca marfa să fie înstrăinată. Aceasta are loc, de pildă, sub forma obişnuită a plăţii anticipate, sau sub forma în care guvernul englez cumpără opiul de la raiaţii din India... Aici însă banii funcţionează numai sub forma de mijloc de cumpărare, pe care o cunoaştem deja. Fireşte, capitalul este avansat de asemenea sub forma de bani..., dar acest punct de vedere depăşeşte cadrul circulaţiei simple“. („Zur Kritik etc.“, p. 119, 120.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 128. — Nota trad.)

99) Criza financiară, definită în text ca o fază specială a oricărei crize industriale şi comerciale cu caracter general, trebuie deosebită de felul special de crize care se numeşte tot criză financiară, dar care poate apărea independent, aşa încît afectează industria şi comerţul numai prin reacţie. Acestea sînt crize care au ca pivot capitalul bănesc şi de aceea sfera lor nemijlocită este banca, bursa, finanţele. (Nota lui Marx la ediţia a 3-a.)

100) „Această transformare subită a sistemului de credit în sistem monetar adaugă la panica practică spaima teoretică: şi agenţii circulaţiei se cutremură în faţa misterului de nepătruns al propriilor lor relaţii“. (Karl Marx, l. c, p. 126.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 134—135. — Nota trad.) „Oamenii săraci nu au de lucru deoarece bogaţii nu au bani pentru a-i angaja, deşi posedă acelaşi pămînt şi aceleaşi forţe de muncă pentru a produce mijloace de subzistenţă şi îmbrăcăminte ca şi mai înainte; or tocmai acestea constituie adevărata avuţie a unei naţiuni, şi nu banii“. (John Bellers, „Proposals for raising a Colledge of Industry“, Lond. 1696, p. 3, 4.)

101) Iată cum sînt exploatate asemenea momente de către „amis du commerce“ *13 „Odată“ (1839) „un bătrîn bancher hapsîn“ (din City) „şi-a deschis biroul din cabinetul său de lucru şi i-a arătat unui prieten nişte teancuri de bancnote, spunîndu-i cu vădită plăcere că avea acolo 600.000 l. st., pe care le-a reţinut pentru a provoca o lipsă de bani şi care în aceeaşi zi, după ora 3, urmau să fie puse în circulaţie“. ([H. Roy i) ,] „The Theory of the Exchanges. The Bank Charter Act of 1844“, Lond. 1864, p. 81.) Oficiosul „The Observer“ din 24 aprilie 1864 remarcă: „Circulă zvonuri foarte curioase despre mijloacele folosite pentru a provoca o penurie de bancnote... Oricît de puţin probabil ar părea presupunerea că s-ar fi putut recurge la asemenea trucuri, zvonurile în această privinţă au fost atît de răspîndite, încît merită într-adevăr să fie menţionate“.

102) „Volumul vînzărilor sau al tranzacţiilor care se încheie în cursul unei anumite zile nu influenţează cantitatea de bani care circulă în ziua respectivă, dar în marea majoritate a cazurilor ele se vor reduce la tragerea de multiple poliţe asupra cantităţii de bani care ar putea să se afle în circulaţie în zilele următoare, mai mult sau mai puţin îndepărtate... Poliţele emise sau creditele deschise astăzi nu trebuie neapărat să aibă vreo asemănare nici ca număr nici ca sumă şi nici ca termen cu cele emise sau deschise mîine sau poimîine; în plus, multe din poliţele şi creditele care ajung la scadenţă astăzi coincid cu numeroase obligaţii contractate la diferite date anterioare nedeterminate. Adeseori poliţe emise pe termen de 12, 6, 3 luni sau de o lună coincid într-atît încît sporesc considerabil obligaţiile scadente într-o anumită zi...“ („The Currency Theory Reviewed; a letter to the Scotch people. By a Banker in England“, Edinburgh 1845, p. 29, 30 passim.)

103) Pentru a exemplifica cît de puţini bani reali intră în operaţiile comerciale propriu-zise, reproducem mai jos tabelul încasărilor şi plăţilor anuale în bani al uneia din cele mai mari case de comerţ din Londra (Morrison, Dillon & Co.). Tranzacţiile pe 1856 ale acestei întreprinderi, care se cifrează la multe milioane de lire sterline, sînt reduse aici la 1.000.000.

Intrări

l. st.

Ieşiri

l. st.

Poliţe plătibile la termen emise de bancheri şi comercianţi .......................

533.596

Poliţe la termen ....................

302.674

Cecuri emise de bancheri etc. plătibile la vedere .................................................

357.715

Cecuri asupra bancherilor din Londra ..................................

663.672

Bancnote ale băncilor din provincie ...

68.554

Bancnote ale Băncii Angliei ..

22.743

Bancnote ale Băncii Angliei ................

9.627

Aur ........................................

9.427

Aur ......................................................

28.089

Argint şi aramă .....................

1.484

Argint şi aramă ...................................

1.486

Post Office Orders *14 ........................

933

Total:

1.000.000

Total:

1.000.000

(„Report from the Select Committee on the Bankacts“, July 1858, p. LXXI.)

104) „Caracterul comerţului s-a schimbat în aşa măsură, încît, în loc să se producă un schimb de bunuri contra bunuri, sau livrări şi primiri, au loc acum vînzări şi plăţi, şi toate tranzacţiile... se reduc acum la simple operaţii băneşti“. ([D. Defoe i) ,] „An Essay upon Publick Credit“, 3. ed. Lond. 1710, p. 8.)

105) „Banii au devenit călăul tuturor lucrurilor“. Arta financiară este „retorta în care s-a vaporizat o cantitate înspăimîntătoare de bunuri şi mărfuri pentru a se obţine acest extract nefast“. „Banii declară război întregului neam omenesc“. (Boisguillebert, „Dissertation sur la nature des richesses, de l'argent et des tributs“, édit. Daire, „Economistes financiers“, Paris 1843, t. I, p. 413, 419, 417, 418.)

106) „În 1824, în lunea rusaliilor —, relatează d-l Craig comisiei parlamentare de anchetă din 1826 —, la Edinburgh a fost o cerere atît de mare de bancnote, încît la ora 11 nu mai aveam nici una singură în casă. Am încercat să împrumutăm cîte ceva de la diferite bănci, dar nu am putut obţine nimic, astfel că multe tranzacţii nu au putut fi încheiate decît cu ajutorul unor simple slips of paper *15 . Dar la ora 3 după-amiază toate bancnotele se întorseseră la băncile de la care proveneau. Ele nu făcuseră decît să treacă dintr-o mînă într-alta“. Cu toate că în Scoţia circulaţia medie efectivă a bancnotelor se cifrează la mai puţin de 3.000.000 l. st., totuşi la diferitele termene de plată din cursul anului, toate bancnotele aflate în posesiunea bancherilor, în total aproximativ 7.000.000 l. st., intră în acţiune. În asemenea împrejurări bancnotele au de îndeplinit o funcţie unică şi specifică, şi îndată ce au îndeplinit-o ele se întorc la băncile din care au plecat (John Fullarton, „Regulation of Currencies“, 2nd ed. Lond. 1845, p. 86, notă.) Adăugăm, pentru mai buna înţelegere a celor de mai sus, că la data cînd a scris Fullarton această lucrare, în Scoţia se emiteau bancnote şi nu cecuri asupra depunerilor.

107) La întrebarea „dacă ar fi necesar ca 40.000.000 cerute într-un an de rotaţiile comerţului să fie înlocuite de aceleaşi 6.000.000“ (aur), Petty răspunde, cu măiestria ce-i este proprie: „Da: pentru suma de 40.000.000 ar fi suficiente 40/52 dintr-un milion, dacă rotaţiile s-ar efectua la termene atît de scurte, adică săptămînal, cum e cazul cu meseriaşii şi muncitorii nevoiaşi care încasează şi plătesc în fiecare sîmbătă; dar dacă termenele sînt trimestriale, cum se plăteşte la noi de obicei arenda şi se încasează impozitele, atunci e nevoie de 10.000.000. Dacă presupunem, aşadar, că în genere plăţile se efectuează la termene care variază între 1 şi 13 săptămîni, trebuie să adăugăm 10.000.000 la 40/52, sumă din care jumătate reprezintă circa 5.500.000, astfel că 5.500.000 ar fi suficiente“. (William Petty, „Political Anatomy or Ireland, 1672“, edit. Lond. 1691, p. 13—14.) 58

108) Iată de ce orice legislaţie care impune băncilor naţionale să tezaurizeze numai metalul nobil care funcţionează ca bani în interiorul ţării este absurdă. Sînt cunoscute, de pildă, „plăcutele îngrădiri“ pe care Banca Angliei şi le-a creat singură. În ceea ce priveşte marile epoci istorice în care au intervenit schimbări în valoarea relativă a aurului şi argintului, vezi Karl Marx, l. c, p. 136 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 144 şi urm. — Nota trad.) Adaos la ediţia a 2-a. Prin al său Bankact din 1844, sir Robert Peel i) a căutat să remedieze această situaţie nefavorabilă, permiţînd Băncii Angliei să emită bancnote avînd acoperire în lingouri de argint, dar în aşa fel încît rezerva de argint să nu reprezinte niciodată mai mult de un sfert din rezerva de aur. Valoarea argintului este evaluată la preţul său de piaţă (în aur) de pe piaţa Londrei. { La ediţia a 4-a. — Ne aflăm din nou într-o epocă de pronunţată schimbare a valorii relative a aurului şi argintului. Cu aproximativ 25 de ani în urmă, raportul dintre valoarea aurului şi aceea a argintului era de 151/2; în prezent acest raport este de aproximativ 22 : 1 şi argintul continuă să scadă în raport cu aurul. Faptul se datoreşte, în esenţă, unei revoluţii în modul de producere a ambelor metale. Înainte aurul se obţinea aproape exclusiv prin spălarea depozitelor aluviale aurifere, produse de descompunere a unor roci aurifere. În prezent această metodă nu mai este suficientă şi este împinsă pe planul al doilea de exploatarea filoanelor aurifere din cuarţ, practicată pînă acum doar sporadic, deşi bine cunoscută încă din antichitate (Diodor i) , III, 12—14). Pe de altă parte, nu numai că au fost descoperite noi zăcăminte uriaşe de argint în partea de apus a Munţilor Stîncoşi din America, dar ele, ca şi minele de argint din Mexic, au fost puse în valoare cu ajutorul căilor ferate, care au permis aducerea de maşini moderne şi de combustibil, extragerea argintului efectuîndu-se astfel pe scară largă şi cu cheltuieli mai mici. Există însă o mare deosebire în ceea ce priveşte modul în care cele două metale se prezintă în filoane. Aurul se găseşte de cele mai multe ori în formă pură, dar împrăştiat, în cantităţi foarte mici, în cuarţ; toată roca trebuie deci fărîmiţată, pentru ca apoi aurul să fie extras prin spălare sau cu ajutorul mercurului. Adesea la 1.000.000 de grame de cuarţ revin de-abia 1—3 grame de aur, şi foarte rar 30—60 de grame. Argintul se găseşte rar în stare pură; în schimb, el se găseşte în minereuri speciale, care pot fi relativ uşor separate de rocă şi care conţin de cele mai multe ori 40—90% argint; de asemenea argintul se găseşte în cantităţi mai mici în minereurile de cupru, de plumb etc., a căror prelucrare este în sine rentabilă. Chiar din aceste fapte rezultă că în timp ce munca necesară pentru producerea aurului mai curînd a sporit, munca pentru producerea argintului a scăzut categoric, astfel că scăderea valorii argintului se explică foarte firesc. Această scădere a valorii s-ar exprima într-o şi mai mare scădere a preţului, dacă preţul argintului nu ar fi menţinut la un nivel ridicat prin mijloace artificiale. Dar numai o mică parte din zăcămintele de argint din America sînt valorificate, astfel că există toate şansele ca valoarea argintului să continue să scadă încă mult timp. La aceasta va contribui şi scăderea relativă a cererii de argint pentru articole de uz casnic şi de lux, înlocuirea lui prin duble, aluminium etc. Din toate acestea putem să ne dăm seama cît de utopică este concepţia bimetalistă, potrivit căreia un curs internaţional forţat ar putea ridica argintul la vechiul raport de valoare de 1 : 151/2 . E mai probabil că şi pe piaţa mondială argintul îşi va pierde din ce în ce mai mult calitatea sa de bani. — F.E. }.

109) Adversarii sistemului mercantilist, sistem care consideră soldarea excedentului balanţei comerciale cu aur şi argint ca scop al comerţului mondial, nu au înţeles de loc, la rîndul lor, funcţia banilor universali. Analizînd teoria lui Ricardo am arătat amănunţit (l. c, p. 150 şi urm.) (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 156 şi urm. — Nota trad.) cum înţelegerea greşită a mişcării internaţionale a metalelor nobile nu face decît să reflecte înţelegerea greşită a legilor care reglementează masa mijloacelor de circulaţie. Dogma sa greşită: „O balanţă comercială nefavorabilă nu ia naştere niciodată decît dintr-un surplus de mijloace de circulaţie... Exportul monedei este pricinuit de ieftinătatea ei, şi nu este efectul, ci cauza unei balanţe nefavorabile“ 59 o întîlnim încă la Barbon: „Balanţa comercială, dacă există asemenea balanţă, nu este cauza faptului că banii sînt scoşi din ţară. Exportul banilor rezultă, mai curînd, din deosebirea dintre valorile metalelor nobile din diferite ţări“. (N. Barbon, l. c, p. 59.) MacCulloch i) , în lucrarea sa „The Literature of Political Economy: a classified Catalogue“, Lond. 1845, îl elogiază pe Barbon pentru această anticipare, dar evită cu grijă să menţioneze măcar în treacăt formele naive în care se mai manifestă încă la Barbon premisele absurde ale lui „currency principle“ 60 . Lipsa de spirit critic şi chiar de probitate a acelui catalog culminează în capitolele consacrate istoriei teoriei banilor, căci sicofantul MacCulloch se gudură pe lîngă lordul Overstone (ex-bancherul Lloyd), pe care îl numeşte „facile princeps argentariorum“ *17 .

110) De pildă, cînd este vorba de subvenţii, de împrumuturi în bani pentru ducerea războaielor sau pentru reluarea plăţilor în numerar de către bănci etc., poate să fie nevoie de valoare tocmai sub formă de bani.

110a) Notă la ediţia a 2-a. „Într-adevăr, nici nu mi-aş fi putut dori o dovadă mai convingătoare a faptului că în ţările în care circulă bani de metai mecanismul tezaurizării este în stare să îndeplinească orice funcţie necesară pentru acoperirea obligaţiilor internaţionale, fără a se recurge efectiv la circulaţia generală, decît uşurinţa cu care Franţa, care abia începea să-şi revină de pe urma şocului produs de o invazie străină, distrugătoare, a plătit puterilor aliate în decurs de 27 de luni o contribuţie de război de aproape 20.000.000 ce i-au fost impuse, şi anume o parte importantă din această sumă în bani de metal, fără o limitare simţitoare sau o zdruncinare a circulaţiei băneşti interne, sau vreo oscilaţie alarmantă a cursului său de schimb“. (Fullarton, l. c, p. 141.) {La ediţia a 4-a. — Un exemplu şi mai izbitor îl constituie uşurinţa cu care tot Franţa a fost în stare să plătească în 1871—1873, în decurs de 30 de luni, o contribuţie de război de peste zece ori mai mare, şi, în mare parte, tot în bani de metal. — F.E.}

111) „Banii se repartizează între naţiuni după nevoile lor... fiind mereu atraşi de produse“. (Le Trosne, l. c, p. 916.) „Minele care furnizează neîncetat aur şi argint sînt destul de bogate pentru a da fiecărei naţiuni cantitatea necesară“. (J. Vanderlint, l. c, p. 40.)

112) „Cursurile schimbului cresc şi scad în fiecare săptămînă: în anumite perioade ale anului ele cresc în defavoarea unei naţiuni, iar în alte perioade ele ating acelaşi nivel în avantajul ei“. (N. Barbon, l. c, p. 39.)

113) Aceste funcţii diferite pot intra într-un conflict periculos din momentul în care intervine funcţia de fond de conversiune a bancnotelor.

114) „Surplusul de bani existent peste nevoile stricte ale comerţului interior reprezintă un capital mort şi nu aduce nici un profit ţării care îl posedă, afară doar dacă este el însuşi exportat şi importat“. (John Bellers, „Essays etc.“, p. 13.) „Ce se întîmplă însă dacă avem prea mulţi bani? Pe cei care au o greutate mai mare putem să-i topim şi să-i transformăm în tacîmuri splendide, în vase şi obiecte de aur sau de argint sau să-i trimitem sub formă de marfă acolo unde este nevoie sau se cere un asemenea metal; sau să-i împrumutăm cu dobîndă acolo unde se plăteşte o dobîndă ridicată“. (W. Petty, „Quantulumcunque etc.“, p. 39.) „Banii nu sînt decît grăsimea de pe corpul statului; din această cauză, un surplus de bani îi stînjeneşte mobilitatea, după cum o lipsă de bani îl îmbolnăveşte... la fel cum grăsimea serveşte drept lubrifiant muşchilor, înlocuieşte substanţele nutritive atunci cînd lipsesc, umple cavităţile şi înfrumuseţează trupul, tot astfel banii înlesnesc acţiunile statului, aduc alimente din străinătate atunci cînd în ţară este penurie, achită datoriile... şi înfrumuseţează totul; ce-i drept“, conchide Petty ironic, — „mai ales pe cei care au bani din abundenţă“. (W. Petty, „Political Anatomy of Ireland“, p. 14, 15.) 61

*1 În ediţiile 2—4: 34.704.000 — Nota red.

*2 „Moneta, asta, aşadar,
şi-n pond şi-n aliaj s-arată bună,
dar vorba e de-o ai şi-n buzunar?“ — Nota trad.

*3 Într-o scrisoare datată 28 noiembrie 1878, adresată lui N. F. Danielson, traducătorul „Capitalului“ în limba rusă, Marx modifică ultima propoziţiune precum urmează: „Şi de fapt valoarea fiecărui cot de pînză în parte nu este decît materializarea unei părţi din cantitatea de muncă socială cheltuită pentru cantitatea totală a coţilor“. Aceeaşi modificare a fost făcută şi în exemplarul personal al lui Marx din a doua ediţie a volumului I al „Capitalului“, însă nu de mîna lui. — Nota red.

*4 — personaje. — Nota trad.

*5 — regat. — Nota trad.

*6 — „Reglementarea circulaţiei banilor“. — Nota trad.

*7 — „Preţurile depind de cantitatea de bani“. — Nota trad.

*8 — numai primul pas e greu. — Nota trad.

*9 — „de a ridica valoarea banilor“. — Nota trad.

*10 — lucruri sacrosancte, aflate în afara comerţului oamenilor. — Nota trad.

*11 — „Să fim bogaţi sau să părem bogaţi“. — Nota trad.

*12 — bani de metal. — Nota trad.

*13 — „amicii comerţului“. — Nota trad.

*14 — mandate poştale. — Nota trad.

*15 — bucăţele de hîrtie. — Nota trad.

*16 — În ediţiile 1—4 este invers proporţională. —Nota red.

*17 — „principele recunoscut al bancherilor“. — Nota trad.

*18 — bani universali. — Nota trad.

42. [W. E. Parry], „Journal of a Voyage for the Discovery of a North-West Pasage from the Atlantic to the Pacific; performed in the Years 1819—20, in His Majesty's Ships Hecla and Griper, under the Orders of William Edward Parry“, London, 1821 (Jurnalul călătoriei întreprinse în 1819—20). În ediţia a doua a cărţii, apărută tot în 1821, pasajul citat figurează la p. 277—278. — Nota red.

43. În mitologia antică istoria omenirii se împărţea în cinci perioade. Vîrsta de aur şi vîrsta de argint constituiau primele două perioade din acestea cinci. În vîrsta de aur, cea mai fericită dintre ele, oamenii trăiau, spune legenda, fără nici un fel de griji şi numai în vîrstele următoare viaţa lor s-a schimbat. Ultima vîrstă, vîrsta de fier, este plină de nedreptăţi, violenţe şi omoruri. Legenda celor cinci vîrste apare în creaţia poetului grec Hesiod şi în cea a poetului liric roman Ovidiu. — Nota red.

44. Este vorba de unirea definitivă a Angliei cu Scoţia în 1707. Prin acest act, care a lichidat parlamentul scoţian, au fost desfiinţate şi toate barierele economice ce existaseră între cele două ţări. — Nota red.

45. Dante, „Divina comedie“, „Paradisul“, cîntul XXIV. — Nota red.

46. Marx îl citează pe fericitul Ieronim: „Epistola către Eustahia despre păstrarea fecioriei“ — Nota red.

47. K. Marx: „Contribuţii la critica economiei politice“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 77). — Nota red.

48. „The course of true love never does run smooth“ („Iubirea cînd e-adevărată în cursul ei e-ntruna tulburată“) — Shakespeare, „Visul unei nopţi de vară“, actul I, scena 1. — Nota red.

49. „Disjecta membra poetae“ (membrele risipite ale poetului) — cuvinte din satirele lui Horaţiu, cartea I, 4. — Nota red.

50. Marx citează aici lucrarea lui Dupont de Nemours i) „Maximes du docteur Quesnay, ou Resumé de ses principes d'économie sociale“, publicată în: „Physiocrates“. Avec une introduction et des commentaires par E. Daire. Partie I, Paris, 1846, p. 392. — Nota red.

51. Non olet (nu miroase, adică banii n-au miros) aceste cuvinte au fost adresate de împăratul roman Vespasian (69—79) fiului său care i-a reproşat faptul că a introdus o taxă specială la closetele publice. — Nota red.

52. A. H. Müller. „Die Elemente der Staatskunst“, Theil II, Berlin, 1809, S. 280 (Bazele artei de a conduce statul). — Nota red.

53. Joc de cuvinte: în limba engleză cuvîntul „Sovereign“ înseamnă „suveran, monarh“ şi totodată monedă de aur (l. st.). — Nota red.

54. P. Boisguillebert. „Le dtail de la France“. În: „Economistes financiers du XVIII-e siècle“. Paris, 1843, p. 213 („Comerţul cu amănuntul în Franţa“). — Nota red.

55. D. Diderot. „Salonul din 1767“. — Nota red.

56. Compania Indiilor Orientale — companie comercială engleză, care a fiinţat din 1600 pînă în 1858 şi a fost un instrument al politicii coloniale de jaf a Angliei în India, China şi în alte ţări din Asia. La jumătatea secolului al XVIII-lea, Compania, care dispunea de armată şi flotă a devenit o mare forţă militară. Sub steagul ei colonialiştii englezi au cucerit India. Compania a deţinut timp îndelungat monopolul comerţului cu India şi principalele funcţii ale administraţiei acestei ţări. Răscoala naţională de eliberare din 1857—1858 din India i-a silit pe englezi să schimbe formele dominaţiei lor coloniale: Compania a fost desfiinţată iar India a fost declarată dominion al coroanei britanice. — Nota red.

57. „East India (Bullion). Return to an Adress of the Honourable the House of Commons, dated 8 February 1864“. — Nota red.

58. Marx citează lucrarea lui W. Petty „Verbum Sapienti“, publicată ca anexă la o altă lucrare a acestui autor, menţionată aici de Marx: „The Political Anatomy of Ireland. 1672“, London, 1691. — Nota red.

59. Marx citează aici lucrarea lui D. Ricardo: „The High Price of Bullion a Proof of the Depreciation of Bank Notes“. The Fourth Edition Corrected. London, 1811. („Preţul ridicat al lingourilor — o dovadă a deprecierii bancnotelor“). — Nota red.

60. „Currency principle“ (Principiul circulaţiei banilor) — una din varietăţile şcolii care a formulat teoria cantitativă a banilor. Reprezentanţii ei afirmau că valoarea şi preţul mărfurilor sînt determinate de cantitatea de bani aflată în circulaţie. Ei îşi propuneau menţinerea unei circulaţii băneşti ferme şi considerau că unicul mijloc pentru realizarea acestui scop este ca bancnotele să aibă în mod obligatoriu acoperire în aur şi ca emisiunea lor să fie reglementată în conformitate cu importul şi exportul de metale nobile. Pornind de la aceste premise teoretice false adepţii lui „currency principle“ considerau că crizele economice de supraproducţie se datorează exclusiv nerespectării legilor circulaţiei banilor proclamate de ei. „Currency principle“ s-a bucurat de o mare popularitate în Anglia în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dar încercările guvernului englez de a se sprijini pe această teorie (Bank Act din 1844) nu au dat rezultate, confirmînd doar totala ei inconsistenţă ştiinţifică şi inutilitate practică (vezi K. Marx şi F. Engels Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 172—175). — Nota red.

61. Vezi adnotarea 58. — Nota red.