b) Mijloc de plată

În forma nemijlocită de circulaţie a mărfurilor, pe care am analizat-o pînă acum, aceeaşi mărime-valoare există întotdeauna de două ori: marfă la unul din poli, bani la polul opus. Posesorii de marfă intrau deci în contact numai ca reprezentanţi ai unor echivalente reciproce existente. O dată cu dezvoltarea circulaţiei mărfurilor se dezvoltă însă relaţii prin care înstrăinarea mărfii este separată în timp de realizarea preţului ei. Aici e suficient să menţionăm cele mai simple dintre aceste relaţii. Producerea unui fel de marfă necesită o durată mai lungă, a altuia o durată mai scurtă. Producţia unor mărfuri diferite este legată de diferite anotimpuri. O marfă se naşte chiar pe piaţa ei de desfacere, alta trebuie să călătorească pînă la o piaţă îndepărtată. De aceea un posesor de marfă poate să se prezinte ca vînzător înainte ca celălalt să se prezinte ca cumpărător. Atunci cînd aceleaşi tranzacţii se repetă continuu între aceleaşi persoane, condiţiile de vînzare ale mărfurilor se reglementează în conformitate cu condiţiile lor de producţie. Pe de altă parte, se obişnuieşte să se vîndă pentru o anumită perioadă de timp uzul anumitor feluri de marfă, de pildă al unei case. Abia după expirarea termenului cumpărătorul primeşte efectiv valoarea de întrebuinţare a mărfii. El o cumpără deci înainte de a o plăti. Un posesor de marfă vinde o marfă existentă, celălalt cumpără ca simplu reprezentant al banilor sau ca reprezentant al unor bani viitori. Vînzătorul devine creditor, cumpărat debitor. Întrucît aici metamorfoza mărfii, adică dezvoltarea formei valoare a mărfii, se modifică, banii capătă şi ei o altă funcţie. Ei devin mijloc de plată 96) .

Calitatea de creditor sau de debitor rezultă aici din circul de mărfuri simplă. Modificarea formei acestei circulaţii imprimă vînzătorului şi cumpărătorului aceste caractere noi. Este vorba deci de două roluri care iniţial sînt la fel de efemere şi sînt jucate alternativ de aceiaşi agenţi ai circulaţiei, ca şi acelea de vînzător şi de cumpărător. De data aceasta însă opoziţia este de la bun început mai puţin comodă şi susceptibilă de o cristalizare mai amplă 97) . Aceleaşi caractere pot să apară însă şi independent de circulaţia mărfurilor. Aşa, de pildă, în lumea antică lupta de clasă se desfăşoară în special sub forma luptei dintre creditor şi debitor şi se încheie, la Roma, cu ruinarea debitorului plebeu, care e înlocuit de către sclav. În evul mediu lupta se încheie cu ruinarea debitorului feudal, care îşi pierde puterea politică o dată cu baza ei economică. Totuşi forma bani — iar relaţiile dintre creditor şi debitor au forma unor relaţii băneşti — nu face decît să oglindească aici antagonismul unor condiţii economice de viaţă mai profunde.

Să revenim la sfera circulaţiei mărfurilor. Apariţia concomitentă a echivalentelor marfă şi bani la cei doi poli ai procesului de vînzare a încetat. Banii funcţionează acum, în primul rînd, ca măsură a valorii la determinarea preţului mărfii vîndute. Preţul ei stabilit prin contract măsoară obligaţia cumpărătorului, adică suma de bani pe care el trebuie s-o plătească la termenul stabilit. Ei funcţionează, în al doilea rînd, ca mijloc de cumpărare ideal. Cu toate că nu există decît în obligaţia de a plăti a cumpărătorului, ei efectuează trecerea mărfii dintr-o mînă în alta. Abia în momentul cînd plata devine scadentă, mijlocul de plată intră efectiv în circulaţie, adică trece din mîna cumpărătorului în cea a vînzătorului. Mijlocul de circulaţie s-a transformat în tezaur, pentru că procesul de circulaţie s-a întrerupt după prima sa fază, adică banii, forma transformată a mărfii, au fost scoşi din circulaţie. Mijlocul de plată a intrat în circulaţie, dar abia după ce marfa a ieşit din ea. Banii nu mai mijlocesc procesul. Ei îl încheie în mod independent, ca existenţă absolută a valorii de schimb sau ca marfă universală. Vînzătorul a transformat marfa în bani pentru a-şi satisface, prin intermediul banilor, o trebuinţă oarecare, tezaurizatorul — pentru a păstra marfa sub formă de bani, cumpărătorul debitor — pentru a putea plăti. Dacă nu plăteşte, avutul îi este vîndut la mezat. În virtutea unei necesităţi sociale izvorînd din însăşi una din relaţiile procesului de circulaţie, întruchiparea valorii mărfii, banii, devine astfel aici scopul în sine al vînzării.

Cumpărătorul transformă banii din nou în marfă înainte de a fi transformat marfa în bani, adică el efectuează a doua metamorfoză a mărfii înaintea primei metamorfoze. Marfa vînzătorului circulă, dar ea îşi realizează preţul numai într-un titlu de drept privat asupra banilor. Ea se transformă în valoare de întrebuinţare înainte de a se fi transformat în bani. Efectuarea primei sale metamorfoze are loc abia ulterior 98) .

În fiecare perioadă de timp dată a procesului de circulaţie, obligaţiile scadente reprezintă suma preţurilor mărfurilor a căror vînzare a generat aceste obligaţii. Masa de bani necesară pentru realizarea acestei sume de preţuri depinde în primul rînd de viteza de circulaţie a mijloacelor de plată. Aceasta este determinată de două împrejurări: de înlănţuirea relaţiilor dintre creditori şi debitori, astfel că A, care primeşte bani de la debitorul său B, îi plăteşte mai departe creditorului său C etc. — şi de intervalul de timp dintre diferitele termene de plată. Lanţul consecutiv de plăţi sau de prime metamorfoze efectuate ulterior se deosebeşte esenţial de împletirea seriilor de metamorfoze analizate mai înainte. În mişcarea mijlocului de circulaţie nu numai că este exprimată legătura dintre vînzători şi cumpărători, ci însăşi legătura apare abia în cadrul circulaţiei banilor şi o dată cu aceasta. Dimpotrivă, mişcarea mijlocului de plată exprimă o legătură socială existentă încă înaintea ei.

Simultaneitatea şi paralelismul vînzărilor limitează posibilitatea înlocuirii masei de monedă prin sporirea vitezei de circulaţie. Pe de altă parte, aceleaşi împrejurări constituie o nouă pîrghie în economisirea mijloacelor de plată. O dată cu concentrarea plăţilor în acelaşi loc se dezvoltă spontan instituţii şi metode speciale pentru compensarea lor. Aşa s-a întîmplat, de pildă, cu viramentele din Lyon în evul mediu. Creanţele lui A faţă de B, ale lui B faţă de C, ale lui C faţă de A etc. trebuie doar confruntate, pentru a se anula reciproc, într-o măsură anumită, ca mărimi pozitive şi negative. Nu mai e nevoie, în cele din urmă, decît de soldarea unei balanţe debitoare. Cu cît concentrarea plăţilor este mai masivă, cu atît este relativ mai mică balanţa, deci şi masa mijloacelor de plată aflate în circulaţie.

Funcţia banilor ca mijloc de plată conţine o contradicţie directă. În măsura în care plăţile se compensează, ei funcţionează doar ideal, ca bani de calcul sau ca măsură a valorii. În măsura în care trebuie efectuate plăţi reale, ei nu mai apar ca mijloc de circulaţie, ca formă doar efemeră de mijlocire a schimbului de substanţe, ci ca întruchiparea individuală a muncii sociale, ca existenţă independentă a valorii de schimb, ca marfă absolută. Această contradicţie izbucneşte în acel moment al crizelor industriale şi comerciale care se numeşte criză financiară 99) . Ea are loc numai acolo unde lanţul consecutiv de plăţi şi un sistem artificial de compensare a acestora sînt pe deplin dezvoltate. Atunci cînd în acest mecanism intervin tulburări de ordin mai general, indiferent care ar fi cauza lor, banii trec brusc şi nemijlocit de la forma doar ideală de bani de calcul la aceea de monedă sunătoare. Ei nu mai pot fi înlocuiţi prin mărfuri obişnuite. Valoarea de întrebuinţare a mărfii devine fără de valoare, iar valoarea ei dispare în faţa propriei ei forme valoare. Abia nu de mult burghezul, îmbătat de prosperitatea din jurul lui, declara, cu îngîmfarea proprie perioadei iluminismului; că banii nu sînt decît o simplă iluzie. Numai marfa reprezintă bani. Dar iată că acum pe piaţa mondială răsună strigătul: Numai banii sînt marfă! Aşa cum tînjeşte cerbul după apă proaspătă, tot aşa sufletul burghezului tînjeşte după bani, unica avuţie 100) . În timpul crizei, opoziţia dintre marfă şi întruchiparea valorii ei, banii, se accentuează, devenind o contradicţie absolută. Din această cauză aici forma pe care o îmbracă banii nu prezintă importanţă. Penuria de bani rămîne aceeaşi, indiferent dacă plăţile se fac în aur sau în bani de credit, de pildă în bancnote 101) .

Dacă examinăm suma totală a banilor aflaţi în circulaţie într-un anumit interval de timp, ea este, la o viteză de circulaţie dată a mijloacelor de circulaţie şi de plată, egală cu suma preţurilor mărfurilor ce urmează să fie realizate plus suma plăţilor scadente, minus suma plăţilor care se compensează, minus, în fine, numărul de rotaţii în care aceeaşi unitate bănească funcţionează alternativ, ca mijloc de circulaţie şi ca mijloc de plată. De pildă: ţăranul îşi vinde cerealele cu 2 l. st., care servesc astfel ca mijloc de circulaţie. La scadenţă el plăteşte cu aceşti bani pînza pe care i-a furnizat-o ţesătorul. Aceleaşi 2 l. st. funcţionează, acum ca mijloc de plată. Apoi, ţesătorul cumpără o biblie plătind în numerar, şi aceste 2 l. st. funcţionează din nou ca mijloc de circulaţie — etc. Din această cauză, chiar dacă preţurile, viteza de circulaţie a banilor şi economia plăţilor sînt date, masa banilor aflaţi în circulaţie într-un interval dat, de pildă într-o zi, nu mai coincide cu masa mărfurilor aflate în circulaţie. Circulă bani care reprezintă mărfuri scoase de mult din circulaţie. Circulă mărfuri al căror echivalent în bani va apărea abia ulterior. Pe de altă parte obligaţiile de plată contractate într-o zi şi plăţile scadente în aceeaşi zi sînt mărimi absolut incomensurabile 102) .

Banii de credit rezultă direct din funcţia banilor ca mijloc de plată, prin faptul că titlurile de credit pentru mărfurile vîndute circulă, la rîndul lor, transferînd altor persoane creanţele. Pe de altă parte, o dată cu dezvoltarea creditului, se dezvoltă şi funcţia banilor ca mijloc de plată. În această funcţie a lor, banii dobîndesc forme de existenţă proprii, pe care le iau aflîndu-se în sfera marilor tranzacţii comerciale, în timp ce moneda de aur sau de argint este împinsă mai ales în sfera micului comerţ 103) .

La un anumit grad de dezvoltare şi la un anumit volum al producţiei de mărfuri, funcţia banilor ca mijloc de plată depăşeşte sfera circulaţiei mărfurilor. Banii devin marfă universală a contractelor 104) . Rente, impozite etc. se transformă din prestaţii în natură în plăţi în bani. Cît de mult este determinată această transformare de caracterul general al procesului de producţie o dovedeşte, de pildă, încercarea, de două ori neizbutită, a Imperiului roman de a încasa toate dările în bani. Mizeria îngrozitoare a populaţiei rurale din Franţa sub Ludovic al XIV-lea i) , pe care o denunţă atît de pregnant Boisguillebert, mareşalul Vauban i) şi alţii, nu se datora numai impozitelor mari, ci şi transformării impozitului în natură într-un impozit în bani 105) . Pe de altă parte, dacă forma naturală a rentei funciare — în Asia aceasta constituie în acelaşi timp elementul principal al impozitelor către stat — se întemeiază pe relaţii de producţie care se reproduc cu imuabilitatea unor relaţii naturale, asemenea formă de plată menţine, prin retroacţiune, vechea formă de producţie. Ea constituie unul dintre misterele autoconservării Imperiului otoman. Dacă în Japonia comenţul exterior impus de Europa va atrage după sine transformarea rentei în natură în rentă în bani, aceasta va duce la pieirea agriculturii model a acestei ţări. Condiţiile economice auguste ale existenţei acestei agriculturi se vor destrăma.

În fiecare ţară se stabilesc anumite termene generale de plată. Ele se întemeiază în parte, abstracţie făcînd de alte cicluri ale reproducţiei, pe condiţiile naturale ale producţiei legate de alternarea anotimpurilor. Aceste termene reglementează şi plăţile care nu decurg direct din circulaţia mărfurilor, cum ar fi impozitele, rentele etc. Masa de bani care este necesară, în anumite zile ale anului, pentru aceste plăţi împrăştiate pe întreaga întindere a ţării cauzează perturbări periodice, dar cu totul superficiale, în economia mijloacelor de plată 106) . Din legea vitezei de circulaţie a mijloacelor de plată rezultă că pentru toate plăţile periodice, oricare le-ar fi sursa, masa necesară a mijloacelor de plată este direct *16 proporţională cu durata perioadelor de plată 107) .

Dezvoltarea banilor ca mijloc de plată impune acumulări de bani pentru termenele de scadenţă ale sumelor datorate. În timp ce tezaurizarea ca formă independentă de îmbogăţire dispare o dată cu dezvoltarea societăţii burgheze, ea creşte, pe de altă parte, o dată cu această dezvoltare, sub forma fondurilor de rezervă ale mijloacelor de plată.