2. Dublul caracter al muncii cuprinse în mărfuri

 Iniţial marfa ne-a apărut sub un dublu aspect: valoare de întrebuinţare şi valoare de schimb. Mai tîrziu am văzut că şi munca, în măsura în care îşi găseşte expresia în valoare, nu mai posedă aceleaşi caracteristici pe care le are în calitate de creatoare de valori de întrebuinţare. Această natură dublă a muncii cuprinse în marfă a fost arătată pentru prima dată în mod critic de mine 12) . Întrucît acesta este punctul esenţial de care depinde înţelegerea economiei politice, îl vom cerceta aici mai îndeaproape.

Să luăm două mărfuri, de pildă o haină şi zece coţi de pînză. Să presupunem că prima are o valoare de două ori mai mare decît a doua, astfel că dacă zece coţi de pînză = w, haina = 2 w.

Haina este o valoare de întrebuinţare care satisface o trebuinţă particulară. Pentru a crea această valoare de întrebuinţare este nevoie de un anumit gen de activitate productivă. Această activitate este determinată de scopul ei, de modul în care se lucrează, de obiectul, mijloacele şi rezultatul ei. Munca, a cărei utilitate este exprimată în valoarea de întrebuinţare a produsului ei sau în faptul că produsul ei este o valoare de întrebuinţare o numim pur şi simplu muncă utilă. Din acest punct de vedere ea este considerată întotdeauna în raport cu efectul ei util.

După cum haina şi pînza sînt valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere calitativ, tot aşa muncile care le creează — munca croitorului şi munca ţesătorului — sînt munci diferite din punct de vedere calitativ. Dacă aceste obiecte n-ar fi valori de întrebuinţare diferite din punct de vedere calitativ şi, prin urmare, dacă ele nu ar fi produse ale unor munci utile diferite din punct de vedere calitativ, ele nici nu s-ar putea întîlni unul cu altul în calitate de mărfuri. O haină nu se schimbă pe o altă haină, o valoare de întrebuinţare nu se schimbă pe aceeaşi valoare de întrebuinţare.

În ansamblul variatelor valori de întrebuinţare sau corpuri-marfă apare un ansamblu de munci utile tot atît de variate sub raportul genului, speciei, familiei, subspeciei, varietăţii, apare adică diviziunea socială a muncii. Ea este condiţia de existenţă a producţiei de mărfuri, cu toate că producţia de mărfuri nu este, invers, condiţia de existenţă a diviziunii sociale a muncii. În vechea obşte indiană există o diviziune socială a muncii, fără ca produsele să devină mărfuri. Sau, să luăm un exemplu mai apropiat: în orice fabrică există o diviziune sistematică a muncii, dar această diviziune nu este mijlocită prin aceea că muncitorii schimbă între ei produsele lor individuale. Numai produsele unor munci particulare autonome şi independente unele de altele se întîlnesc în calitate de mărfuri.

Am văzut, aşadar, că în valoarea de întrebuinţare a oricărei mărfi este cuprinsă o anumită activitate productivă îndreptată spre un scop anumit, adică o muncă utilă. Valorile de întrebuinţare nu se pot întîlni în calitate de mărfuri dacă în ele nu sînt cuprinse munci utile, diferite din punct de vedere calitativ. Într-o societate ale cărei produse iau în general forma de marfă, adică într-o societate de producători de mărfuri, această deosebire calitativă între muncile utile, care se execută independent unele de altele, ca îndeletniciri particulare ale unor producători autonomi, se dezvoltă şi devine un sistem complex: diviziunea socială a muncii.

Pentru haină, de altfel, este indiferent dacă este purtată de croitor sau de clientul croitorului. În ambele cazuri ea are rolul de valoare de întrebuinţare. Tot atît de puţin modifică în sine raportul dintre haină şi munca care o produce faptul că croitoria devine o profesiune aparte, o verigă de sine stătătoare a diviziunii sociale a muncii. Acolo unde nevoia de îmbrăcăminte l-a silit, omul a practicat croitoria milenii de-a rîndul înainte de a fi devenit croitor. Dar existenţa hainei, a pînzei sau a oricărui element al avuţiei materiale care nu se găseşte în natură se datoreşte întotdeauna unei activităţi productive speciale, îndreptată spre un scop anumit, care adaptează anumite substanţe din natură la trebuinţe omeneşti determinate. În calitate de creatoare de valori de întrebuinţare, de muncă utilă, munca este deci o condiţie de existenţă a omului independentă de orice formă socială, o necesitate naturală eternă, care mijloceşte schimbul de substanţe dintre om şi natură, adică însăşi viaţa omului.

Valorile de întrebuinţare haină, pînză etc., cu un cuvînt corpurile-marfă, sînt combinaţii de două elemente, substanţă din natură şi muncă. Dacă se scade suma totală a diferitelor munci utile care sînt cuprinse în haină, pînză etc., rămîne întotdeauna un substrat material care există de la natură, fără nici o intervenţie din partea omului. În procesul de producţie, omul nu poate să acţioneze decît aşa cum acţionează natura însăşi, adică să schimbe numai formele substanţelor 13) . Mai mult. În însăşi această muncă de transformare el se sprijină în permanenţă pe forţele naturii. Munca nu este deci singurul izvor al valorilor de întrebuinţare pe care le produce, al avuţiei materiale. Munca este tatăl acestei avuţii, cum spune William Petty i) , iar pămîntul este mama ei 26 .

Să trecem acum de la marfă ca obiect de întrebuinţare la valoarea mărfii.

Potrivit presupunerii noastre, haina are o valoare de două ori mai mare decît pînza. Aceasta este însă numai o deosebire cantitativă, care deocamdată nu ne interesează. Amintim, de aceea, că dacă valoarea unei haine este de două ori mai mare decît aceea a 10 coţi de pînză, 20 de coţi de pînză au aceeaşi mărime-valoare ca o haină. Ca valori, haina şi pînza sînt obiecte din aceeaşi substanţă, expresii obiective ale unei munci identice. Dar croitoria şi ţesătoria sînt munci calitativ diferite. Există totuşi condiţii sociale în care unul şi acelaşi om face alternativ muncă de croitor şi de ţesător, deci condiţii în care aceste două genuri diferite de muncă nu sînt decît modificări ale muncii aceluiaşi individ, şi nu funcţii particulare consolidate ale unor indivizi diferiţi, exact aşa cum haina pe care croitorul nostru o face astăzi şi pantalonii pe care îi face mîine reprezintă doar variaţii ale aceleiaşi munci individuale. Apoi, experienţa de zi cu zi ne mai arată că în societatea noastră capitalistă, în funcţie de direcţia variabilă a cererii de muncă, o parte dată a muncii omeneşti se oferă alternativ cînd sub formă de muncă de croitor, cînd sub formă de muncă de ţesător. Aceste schimbări ale formei muncii nu se produc fără fricţiuni, dar ele trebuie să se producă. Dacă se face abstracţie de caracterul determinat al activităţii productive şi, prin urmare, de caracterul util al muncii, acesteia îi mai rămîne particularitatea de a fi o cheltuire de forţă de muncă omenească. Croitoria şi ţesătoria, deşi activităţi productive diferite din punct de vedere calitativ, sînt amîndouă o cheltuire productivă de creier, muşchi, nervi, mînă etc. omeneşti, şi în acest sens amîndouă sînt muncă omenească. Ele nu sînt decît două forme diferite de cheltuire de forţă de muncă omenească. Forţa de muncă omenească trebuie să fie, desigur, ea însăşi mai mult sau mai puţin dezvoltată, pentru a fi cheltuită într-o formă sau alta. Dar valoarea mărfii reprezintă muncă omenească ca atare, cheltuire de muncă omenească în general. După cum în societatea burgheză un general sau un bancher joacă un rol însemnat, în timp ce omul ca atare (schlechthin) nu joacă decît un rol cu totul secundar 14) , la fel stau lucrurile aici cu munca omenească. Ea este cheltuire de forţă de muncă simplă, pe care o posedă în medie organismul oricărui om obişnuit, care nu se deosebeşte printr-o dezvoltare specială. Munca medie simplă însăşi îşi schimbă, ce-i drept, caracterul în diferitele ţări şi în diferite epoci de civilizaţie; într-o societate anumită însă ea este dată. Munca mai complexă contează numai ca muncă simplă potenţată, sau, mai exact, multiplicată, astfel că o cantitate mai mică de muncă complexă este egală cu o cantitate mai mare de muncă simplă. Experienţa ne arată că această reducere a muncii complexe la muncă simplă are loc în mod permanent. O marfă poate să fie produsul muncii celei mai complexe, dar valoarea ei o face egală într-o anumită proporţie cu produsul muncii simple şi de aceea reprezintă numai o anumită cantitate de muncă simplă 15) . Diferitele proporţii în care diferite feluri de muncă sînt reduse la munca simplă ca unitatea lor de măsură se stabilesc printr-un proces social fără ştirea producătorilor, astfel că aceştia le consideră ca fiind date prin tradiţie. Pentru a simplifica lucrurile vom considera, în cele ce urmează, orice fel de forţă de muncă direct ca forţă de muncă simplă, ceea ce ne va scuti de a face de fiecare dată reducerea muncii complexe la muncă simplă.

Prin urmare, aşa cum în valorile haină şi pînză se face abstracţie de deosebirea dintre valorile lor de întrebuinţare, tot aşa în muncile care îşi găsesc expresia în aceste valori se face abstracţie de deosebirea dintre formele lor utile, de croitorie şi ţesătorie. Aşa cum valorile de întrebuinţare haină şi pînză sînt combinaţii ale unor activităţi productive îndreptate spre un scop determinat, cu postavul şi cu firul, în timp ce valorile haină şi pînză nu sînt decît simple cristalizări de muncă de acelaşi fel, tot aşa muncile cuprinse în aceste valori prezintă importanţă nu prin raportul lor productiv faţă de postav şi de fire, ci numai ca o cheltuire de forţă de muncă omenească. Croitoria şi ţesătoria tocmai prin calităţile lor diferite sînt elementele care creează valorile de întrebuinţare haină şi pînză; dar ele constituie substanţa valorii hainei şi a valorii pînzei numai în măsura în care se face abstracţie de calitatea lor specială şi în măsura în care ambele au aceeaşi calitate, aceea de a fi muncă omenească.

Haina şi pînza sînt însă nu numai valori în general, ci valori de o mărime determinată, iar după presupunerea noastră haina valorează de două ori mai mult decît 10 coţi de pînză. De unde provine această deosebire dintre mărimile valorilor lor? Din faptul că pînza conţine numai jumătate din munca pe care o conţine haina, astfel că pentru producerea acesteia din urmă forţa de muncă trebuie cheltuită într-un timp de două ori mai îndelungat decît pentru producerea celei dintîi.

Dacă deci în raport cu valoarea de întrebuinţare munca cuprinsă în marfă prezintă importanţă numai din punct de vedere calitativ, în raport cu mărimea valorii ea prezintă importanţă numai din punct de vedere cantitativ, după ce a fost redusă la muncă omenească fără nici o altă calitate. În primul caz este vorba de a şti cum se munceşte şi ce anume se produce, în al doilea caz cîtă muncă se cheltuieşte şi care este durata acestei munci. Dat fiind că mărimea valorii unei mărfi nu reprezintă decît cantitatea de muncă cuprinsă în această marfă, rezultă că mărfurile, luate într-o anumită proporţie, trebuie să fie întotdeauna valori egale.

Dacă forţa productivă, să zicem a tuturor muncilor utile necesare pentru producerea unei haine, rămîne neschimbată, mărimea valorii hainelor creşte proporţional cu cantitatea lor. Dacă o haină reprezintă x zile de muncă, 2 haine reprezintă 2 x zile de muncă ş.a.m.d. Să presupunem însă că munca necesară pentru producerea unei haine este de două ori mai mare sau scade la jumătate. În primul caz o haină are valoarea pe care o aveau înainte două haine, în al doilea caz două haine nu au decît valoarea pe care o avea înainte o singură haină, cu toate că în ambele cazuri o haină face aceleaşi servicii ca şi înainte, iar munca utilă cuprinsă în această haină este de aceeaşi calitate ca înainte. Cantitatea de muncă cheltuită cu producerea ei s-a schimbat însă.

O cantitate mai mare de valoare de întrebuinţare formează în sine o avuţie materială mai mare; două haine reprezintă mai mult decît una. Cu două haine pot fi îmbrăcaţi doi oameni, cu o singură haină — un singur om ş.a.m.d. Totuşi, unei sporiri a masei avuţiei materiale îi poate corespunde o scădere simultană a mărimii valorii ei. Această mişcare contradictorie provine din dublul caracter al muncii. Forţa productivă este, desigur, întotdeauna forţa productivă a unei munci utile concrete, şi nu determină de fapt decît gradul de eficienţă a unei activităţi productive îndreptate spre un scop anumit şi desfăşurate într-un interval de timp dat. Munca utilă devine deci o sursă de produse mai abundentă sau mai puţin abundentă, în raport direct cu creşterea sau cu scăderea forţei ei productive. Dimpotrivă, o schimbare a forţei productive nu afectează de loc munca reprezentată în valoare. Întrucît forţa productivă aparţine formei utile concrete a muncii, ea nu poate, fireşte, să afecteze munca din moment ce se face abstracţie de forma ei utilă concretă. Prin urmare, aceeaşi muncă creează întotdeauna în acelaşi interval de timp aceeaşi valoare, indiferent de schimbarea forţei productive. Dar ea furnizează în acelaşi interval de timp cantităţi diferite de valori de întrebuinţare, şi anume: cantităţi mai mari dacă forţa productivă creşte, cantităţi mai mici dacă această forţă scade. Aceeaşi schimbare a forţei productive care sporeşte randamentul muncii, şi prin aceasta masa valorilor de întrebuinţare furnizate de ea, reduce totodată mărimea valorii acestei mase totale sporite atunci cînd scurtează timpul de muncă necesar pentru producerea ei, şi viceversa.

Orice muncă este, pe de o parte, cheltuire de forţă de muncă omenească în sens fiziologic, şi în această calitate a ei de muncă omenească identică sau abstractă ea creează valoarea mărfurilor. Orice muncă este, pe de altă parte, cheltuire de forţă de muncă omenească într-o formă specială, îndreptată spre un scop anumit, şi în această calitate a ei de muncă utilă concretă, ea produce valori de întrebuinţare 16) .