4. Caracterul de fetiş al mărfii şi misterul său

La prima vedere o marfă pare un lucru simplu, banal. Analiza ei arată însă că marfa este un lucru foarte complicat, plin de subtilităţi metafizice şi de ciudăţenii teologice. Ca valoare de întrebuinţare, ea nu are în ea nimic misterios, fie că o privim sub aspectul că, prin proprietăţile sale, ea satisface anumite trebuinţe ale omului, fie că dobîndeşte aceste proprietăţi abia ca produs al muncii omeneşti. Este evident că, prin activitatea sa, omul modifică, potrivit nevoilor lui, formele substanţelor din natură. Forma lemnului, de pildă, se modifică dacă din el se face o masă. Cu toate acestea, masa rămîne lemn, un obiect obişnuit, care poate fi perceput prin simţuri. Dar de îndată ce se prezintă ca marfă, ea se transformă într-un lucru care poate şi totodată nu poate fi perceput prin simţuri. Ea nu numai că stă cu picioarele pe pămlnt, dar se prezintă faţă de celelalte mărfuri cu capul în jos, şi din acest cap de lemn ies nişte fantasmagorii mai bizare decît dacă ar începe să danseze din proprie iniţiativă 25) .

Caracterul mistic al mărfii nu rezultă, aşadar, din valoarea ei de întrebuinţare. El rezultă tot atît de puţin din conţinutul determinaţiilor valorii. Căci, în primul rînd, oricît de variate ar fi muncile utile, sau activităţile productive, este un adevăr fiziologic că ele sînt funcţiuni ale organismului omenesc, şi că fiecare din aceste funcţiuni, indiferent de conţinutul şi de forma ei, este, în esenţă, cheltuire de creier, nervi, muşchi, organe de simţ omeneşti. În al doilea rînd, elementul care stă la baza determinării mărimii valorii, adică durata în timp a acestei cheltuiri sau cantitatea de muncă se deosebeşte vizibil de calitatea muncii. În toate orînduirile sociale timpul de muncă necesar pentru producerea mijloacelor de subzistenţă a trebuit să-l intereseze pe om, chiar dacă nu în aceeaşi măsură pe diferitele trepte de dezvoltare a societăţii 26) . În sfîrşit, din momentul în care oamenii muncesc într-un mod oarecare unul pentru altul, munca lor capătă o formă socială.

De unde provine deci acest caracter misterios al produsului muncii de îndată ce ia forma de marfă? Evident, din însăşi această formă. Egalitatea dintre diferitele feluri de munci omeneşti capătă forma obiectuală a unei egale materialităţi a valorii produselor muncii; măsura cheltuirii forţei de muncă omeneşti prin durata ei în timp capătă forma mărimii valorii produselor muncii; în sfîrşit, relaţiile dintre producători, în care se manifestă determinaţiile sociale ale muncilor lor, capătă forma unei relaţii sociale între produsele muncii.

Misterul formei marfă constă, prin urmare, pur şi simplu în faptul că în această formă caracterul social al muncii oamenilor se reflectă ca caracter obiectual al produselor muncii, ca însuşiri sociale pe care aceste lucruri le au de la natură. În consecinţă şi relaţia socială dintre producători şi ansamblul muncii le apare acestora ca o relaţie socială între obiecte, existentă în afara lor. Prin acest quid pro quo, produsele muncii devin mărfuri, devin lucruri care pot şi totodată nu pot fi percepute prin simţuri, adică lucruri cu caracter social. Tot astfel impresia luminoasă pe care o produce un obiect asupra nervului optic nu se prezintă ca o excitare subiectivă a nervului optic însuşi, ci ca o formă obiectivă a unui lucru care se află în afara ochiului. Dar în actul vederii lumina este proiectată în mod real de un lucru, de obiectul exterior, asupra unui alt lucru, asupra ochiului. Acesta este un raport fizic între obiecte fizice. Dimpotrivă, forma marfă şi raportul valoric al produselor muncii, în care aceasta îşi găseşte expresia, nu au absolut nimic comun cu natura lor fizică şi cu raporturile dintre lucruri care decurg din ea. Ceea ce capătă în ochii oamenilor forma fantastică a unei relaţii între lucruri nu e nimic altceva decît o relaţie socială determinată între oameni. Pentru a găsi o analogie va trebui să ne refugiem în lumea nebuloasă a religiei. Aici produsele creierului omenesc au aspectul unor făpturi independente, înzestrate cu viaţă proprie, care comunică atît unele cu altele, cît şi cu oamenii. Acelaşi lucru se întîmplă în lumea mărfurilor cu produsele create de mîna omului. Aceasta este ceea ce numesc eu fetişism, propriu produselor muncii din momentul în care ele sînt produse ca mărfuri şi care, prin urmare, este inseparabil de producţia de mărfuri.

Acest caracter de fetiş al lumii mărfurilor izvorăşte, aşa cum s-a arătat în analiza de mai sus, din caracterul social specific al muncii care produce mărfuri.

Obiectele de întrebuinţare devin în genere mărfuri numai pentru că sînt produse ale unor munci particulare independente. Complexul acestor munci particulare formează munca socială totală, întrucît producătorii intră în contact social abia atunci cînd îşi schimbă produsele muncii, caracterul specific social al muncilor lor particulare apare abia în cadrul acestui schimb. Cu alte cuvinte, muncile particulare se manifestă de fapt ca verigi ale muncii sociale totale numai prin relaţiile pe care schimbul le stabileşte între produsele muncii şi, prin intermediul acestora, între producători. Acestora din urmă relaţiile sociale dintre muncile lor particulare le apar drept ceea ce sînt, adică nu drept relaţii sociale nemijlocite între persoane prin înseşi muncile lor, ci drept relaţii obiectuale între persoane şi relaţii sociale între obiecte.

Abia în cadrul schimbului dobîndesc produsele muncii o obiectualitate valorică identică din punct de vedere social, distinctă de obiectualitatea diferită din punct de vedere senzorial. Această scindare a produsului muncii în obiect util şi obiect-valoare se manifestă în practică numai din momentul în care schimbul a dobîndit destulă amploare şi destulă importanţă pentru ca obiectele utile să fie produse în vederea schimbului, prin urmare să se aibă în vedere caracterul valoric al lucrurilor chiar la producerea lor. Din acest moment, muncile particulare ale producătorilor capătă efectiv un dublu caracter social. Pe de o parte, ca munci utile determinate, ele trebuie să satisfacă o trebuinţă socială determinată şi astfel să se afirme ca verigi ale muncii totale, ale sistemului de diviziune socială a muncii apărut spontan. Pe de altă parte, ele satisfac numai diversele trebuinţe ale propriilor lor producători în măsura în care fiecare muncă particulară utilă specială poate fi schimbată pe orice alt fel special de muncă particulară utilă, fiind deci echivalentă cu aceasta din urmă. Egalitatea toto coelo *6 a unor munci diferite nu poate să existe decît dacă facem abstracţie de inegalitatea lor reală, reducîndu-le la caracterul comun pe care ele îl posedă ca cheltuire de forţă de muncă omenească, ca muncă omenească abstractă. Creierul producătorilor particulari oglindeşte acest dublu caracter social al muncilor lor particulare numai în formele care apar în relaţiile practice, în schimbul de produse: prin urmare el oglindeşite caracterul util din punct de vedere social al muncilor lor particulare în forma în care produsul muncii trebuie să fie util nu pentru producătorul însuşi, ci pentru alţii, iar caracterul social al egalităţii diferitelor feluri de munci în forma caracterului de valoare comun acestor lucruri diferite din punct de vedere material, produselor muncii.

Prin urmare, oamenii nu raportează unele la altele produsele muncii lor ca valori pentru că aceste lucruri le apar ca simple învelişuri obiectuale ale aceluiaşi fel de muncă omenească. Dimpotrivă. Prin faptul că în procesul schimbului oamenii consideră diferitele lor produse ca fiind egale între ele ca valori, ei consideră diferitele lor feluri de muncă ca fiind egale între ele ca muncă omenească. Ei nu ştiu acest lucru, dar îl fac 27) . Aşadar, valoarea nu poartă scris pe frunte ceea ce este ea. Mai mult, valoarea transformă orice produs al muncii într-o hieroglifă socială. Mai tîrziu oamenii caută să descifreze sensul acestei hieroglife, să pătrundă taina propriului lor produs social, căci determinarea obiectelor de întrebuinţare ca valori este un produs social al oamenilor, la fel ca şi limba. Descoperirea ştiinţifică făcută mai tîrziu că produsele muncii, în măsura în care sînt valori, nu sînt decît expresii obiectuale ale muncii omeneşti cheltuite pentru producerea lor face epocă în istoria dezvoltării omenirii, dar nu face nicidecum sa dispară aparenţa obiectuală a caracterului social al muncii. Ceea ce este valabil numai pentru această formă de producţie specială, producţia de mărfuri, anume că caracterul social specific al muncilor particulare independente constă în egalitatea lor ca muncă omenească şi că acesta ia forma caracterului valoric al produselor muncii, apare celor angrenaţi în relaţiile producţiei de mărfuri — după, ca şi înaintea acestei descoperiri — ca fiind ceva tot atît de definitiv ca şi faptul că deşi ştiinţa a descompus aerul în elementele sale, el continuă să existe ca corp fizic.

Ceea ce interesează în primul rînd în mod practic pe cei ce-şi schimbă produsele este de a şti cîte produse ale altora obţin pentru propriul lor produs, adică în ce proporţii se schimbă produsele între ele. De îndată ce aceste proporţii au dobîndit, în virtutea obişnuinţei, o oarecare fixitate, ele par să decurgă din natura produselor muncii, astfel că, de pildă, o tonă de fier şi două uncii de aur au aceeaşi valoare, aşa cum un pfund de aur şi un pfund de fier au aceeaşi greutate, în pofida proprietăţilor lor fizice şi chimice diferite. De fapt, caracterul valoric al produselor muncii nu se statorniceşte decît atunci cînd aceste produse se manifestă ca mărimi-valoare. Acestea din urmă variază neîncetat, independent de voinţa, previziunile şi acţiunile celor care schimbă produsele. Pentru ei, propria lor mişcare socială ia forma unei mişcări a lucrurilor, sub al cărei control se află ei, în loc ca ei să o controleze. Este nevoie ca producţia de mărfuri să ajungă la dezvoltare deplină pentru ca, pe baza experienţei, să ia naştere concepţia ştiinţifică potrivit căreia muncile particulare executate independent una de cealaltă, dar dependente multilateral una de alta ca verigi ale diviziunii sociale a muncii apărute spontan, sînt reduse în permanenţă la măsura lor socială proporţională pentru că, în raporturile de schimb accidentale şi mereu oscilante ale produselor acestor munci, timpul de muncă socialmente necesar pentru producerea lor se impune cu forţa ca o lege naturală regulatoare, aşa cum se impune, de pildă, legea gravitaţiei atunci cînd se prăbuşeşte casa peste tine 28) . Determinarea mărimii valorii prin timpul de muncă este deci un mister ascuns îndărătul mişcării vizibile a valorilor relative ale mărfurilor. Descoperirea acestui mister înlătură aparenţa că mărimea valorii produselor este determinată doar în mod întîmplător, ea nu înlătură însă forma obiectuală a determinării mărimii valorii.

În general, reflectarea asupra formelor vieţii omeneşti, deci şi analiza ştiinţifică a acestor forme, urmează o cale opusă dezvoltării reale. Ea începe post festum, adică porneşte de la rezultatele finite ale procesului de dezvoltare. Formele care imprimă produselor muncii calitatea de mărfuri, şi care sînt deci premise ale circulaţiei mărfurilor, posedă deja fixitatea unor forme naturale ale vieţii sociale înainte ca oamenii să fi încercat să-şi dea seama nu de caracterul istoric al acestor forme, pe care ei, dimpotrivă, le consideră imuabile, ci de conţinutul lor. Astfel, numai analiza preţurilor mărfurilor a făcut posibilă determinarea mărimii valorii şi numai expresia comună în bani a mărfurilor a făcut posibilă fixarea caracterului lor de valoare. Or, tocmai această formă desăvîrşită a lumii mărfurilor — forma bani — este aceea care ascunde sub un înveliş obiectual caracterul social al muncilor particulare şi deci relaţiile sociale ale muncitorilor individuali, în loc să le dezvăluie. Dacă spun că haina, cizma etc. se raportează la pînză ca la întruchiparea generală a muncii omeneşti abstracte, aceasta este o absurditate evidentă. Dar cînd producătorii hainelor, cizmelor etc. raportează aceste mărfuri la pînză — sau la aur şi argint, ceea ce este acelaşi lucru — ca la un echivalent general, raportul dintre muncile lor particulare şi munca socială totală apare tocmai în această formă absurdă.

Tocmai astfel de forme sînt cele care formează categoriile economiei politice burgheze. Ele sînt forme de gîndire socialmente valabile, prin urmare obiective, pentru relaţiile de producţie ale acestui mod de producţie social, istoriceşte determinat, ale producţiei de mărfuri. De aceea tot misticismul lumii mărfurilor, tot fantasticul şi toată vraja care învăluie produsele muncii în condiţiile dominaţiei producţiei de mărfuri dispar de îndată ce trecem la alte forme de producţie.

Întrucît economiei politice îi plac robinsonadele 29) , să-l vedem mai întîi pe Robinson i) pe insula sa. Deşi modest din fire, el trebuie totuşi să-şi satisfacă diferite trebuinţe, trebuie deci să efectueze diferite feluri de munci utile, să facă unelte, să fabrice mobilă, să domesticească lame, să pescuiască, să vîneze etc. Despre rugăciuni şi alte asemenea lucruri nu vorbim aici, deoarece ele îi fac plăcere lui Robinson al nostru pentru care această îndeletnicire este o destindere. Cu toată varietatea funcţiilor sale productive, el ştie că acestea nu sînt decît diferite forme de activitate ale aceluiaşi Robinson, adică diferite feluri de muncă omenească. Nevoia însăşi îl sileşte să-şi împartă cu rigurozitate timpul de muncă între diferitele sale funcţii. Chestiunea dacă una din funcţii ocupă un loc mai mare şi alta un loc mai mic în ansamblul activităţii sale depinde de dificultăţile mai mari sau mai mici pe care trebuie să le învingă pentru a putea obţine efectul util urmărit. Experienţa îl învaţă acest lucru, şi Robinson al nostru, care a salvat din naufragiu ceasul, cartea mare, cerneala şi tocul, începe în curînd, ca un adevărat englez, să ţină contabilitatea propriei sale persoane. Inventarul său cuprinde o listă a obiectelor de întrebuinţare pe care le posedă, a diferitelor operaţii necesare pentru producerea lor, în sfîrşit a timpului de muncă pe care-l cheltuieşte în medie pentru producerea unor cantităţi determinate din aceste produse diferite. Toate raporturile dintre Robinson şi obiectele care formează avuţia sa, creată de el însuşi, sînt aici atît de simple şi clare, încît chiar şi d-l M. Wirth i) le-ar putea înţelege fără un efort intelectual deosebit. Şi totuşi ele cuprind toate determinaţiile esenţiale ale valorii.

Să părăsim luminoasa insulă a lui Robinson şi să întreprindem o călătorie în întunecosul ev mediu european. În locul omului independent găsim aici numai oameni total dependenţi — şerbi şi seniori, vasali şi suzerani, laici şi clerici. Dependenţa personală caracterizează aici atît relaţiile sociale ale producţiei materiale, cît şi toate celelalte domenii ale vieţii bazate pe aceasta. Dar tocmai pentru că relaţiile de dependenţă personală formează baza societăţii date, munca şi produsele nu trebuie să îmbrace o formă fantastică, diferită de ceea ce sînt ele în realitate. Munca şi produsele intră în angrenajul social ca servicii şi ca prestaţii în natură. Forma nemijlocit socială a muncii o constituie aici forma ei naturală, caracterul ei special, şi nu caracterul ei general, aşa cum este cazul în societatea bazată pe producţia de mărfuri. Munca de clacă se măsoară, cî şi munca producătoare de mărfuri, cu ajutorul timpului, dar fiecare şerb ştie că ceea ce cheltuieşte el în folosul stăpînului său este o cantitate determinată din forţa sa de muncă personală. Zeciuiala care trebuie plătită popii este mult mai clară decît binecuvîntarea acestuia. Oricum am aprecia deci măştile pe care le poartă oamenii în evul mediu, relaţiile lor sociale de muncă apar în orice caz ca propriile lor relaţii personale, şi nu sînt deghizate în relaţii sociale între lucruri, între produsele muncii.

Pentru a analiza munca în comun, adică munca nemijlocit socializată, nu e nevoie să ne întoarcem la forma primitivă a ei, pe care o întîlnim la începuturile istoriei tuturor popoarelor civilizate 30) . Un exemplu mai recent îl constituie gospodăria agricolă patriarhală a unei familii de ţărani care produce cereale, vite, fire de tort, pînză, îmbrăcăminte etc. pentru nevoile ei proprii. Aceste obiecte diferite apar familiei ca produse diferite ale muncii ei, dar nu sînt mărfuri care se schimbă reciproc. Diferitele munci care creează aceste produse, adică agricultura, creşterea vitelor, torsul, ţesutul, croitoria etc., sînt în forma lor naturală funcţii sociale, pentru că sînt funcţii ale familiei, care, asemenea producţiei de mărfuri, posedă propria ei diviziune spontană a muncii. Deosebirile de sex şi de vîrstă, precum şi condiţiile naturale ale muncii, care se schimbă în funcţie de anotimp, reglementează repartizarea muncii în cadrul familiei şi timpul de muncă al fiecărui membru al familiei. Dar cheltuirea forţelor de muncă individuale, măsurată cu ajutorul duratei în timp, apare aici de la început ca determinare socială a muncilor înseşi, pentru că forţele de muncă individuale funcţionează aici de la început numai ca organe ale forţei de muncă totale a familiei.

În sfîrşit să ne imaginăm, pentru a mai varia exemplele, o asociaţie de oameni liberi care lucrează cu mijloace de producţie comune şi îşi cheltuiesc numeroasele lor forţe de muncă individuale în mod conştient (selbstbewusst) ca o singură forţă de muncă socială. Aici se repetă toate determinaţiile muncii lui Robinson, dar pe scară socială, şi nu individuală. Toate produsele lui Robinson erau produsul său exclusiv personal, prin urmare, în mod nemijlocit, obiecte de întrebuinţare pentru el. Produsul total al asociaţiei este un produs social. O parte a acestui produs serveşte, la rîndul său, ca mijloc de producţie. Ea rămîne socială. Dar cealaltă parte este consumată de membrii asociaţiei sub formă de mijloace de subzistenţă. Ea trebuie deci repartizată între ei. Felul acestei repartiţii va varia în funcţie de specificul organismului social de producţie însuşi şi de gradul de dezvoltare istoric corespunzător al producătorilor. Numai pentru a face o paralelă cu producţia de mărfuri presupunem că partea din mijloacele de subzistenţă care revine fiecărui producător este determinată de timpul său de muncă. Timpul de muncă ar juca deci un rol dublu. Pe de o parte, repartizarea lui socială planică reglementează proporţia justă dintre diferitele funcţii ale muncii şi diferitele trebuinţe. Pe de altă parte, timpul de muncă serveşte ca măsură a părţii individuale a producătorilor în munca totală, prin urmare şi a părţii din produsul total care urmează să fie consumată individual. Relaţiile sociale ale oamenilor faţă de munca lor şi faţă de produsele muncii lor rămîn aici clare şi simple, atît în producţie cît şi în repartiţie.

Pentru o societate de producători de mărfuri, a cărei relaţie de producţie socială cea mai generală constă în aceea că producătorii consideră produsele lor ca mărfuri, deci valori, şi că, în această formă obiectualizată, muncile lor particulare se raportează una faţă de alta ca muncă omenească identică, creştinismul, cu cultul omului abstract care îl caracterizează, este, îndeosebi în varietatea sa burgheză, în protestantism, deism etc., forma de religie cea mai corespunzătoare. În modurile de producţie din vechea Asie, din antichitate etc., transformarea produsului în marfă, şi deci existenţa oamenilor ca producători de mărfuri, joacă un rol subordonat, care devine însă tot mai important pe măsură ce obştile intră în faza de declin. Popoare de neguţători propriu-zise nu există decît în intermundiile lumii vechi, ca zeii lui Epicur 35 i) sau ca evreii în porii societăţii poloneze. Aceste vechi organisme sociale de producţie sînt incomparabil mai simple şi mai clare decît cel burghez, dar ele se întemeiază fie pe lipsa de maturitate a omului individual, nedesprins încă de cordonul ombilical al legăturii naturale cu semenii săi, fie pe relaţii nemijlocite de dominaţie şi aservire. Ele sînt determinate de gradul de dezvoltare scăzut al forţei productive a muncii şi de relaţiile corespunzător limitate ale oamenilor în cadrul procesului de producţie al vieţii lor materiale, deci de relaţiile limitate dintre oameni şi dintre oameni şi natură. Această limitare reală se reflectă ideal în vechile religii de zeificare a naturii şi în credinţele diferitelor popoare. În general, reflexul religios al lumii reale nu poate să dispară decît atunci cînd relaţiile din viaţa practică de zi cu zi vor fi relaţii clare şi raţionale între oameni şi între oameni şi natură. Vălul mistic care acoperă procesul vieţii sociale, adică procesul producţiei materiale, nu va fi înlăturat decît atunci cînd va deveni un produs al asocierii libere a oamenilor şi se va afla sub controlul lor conştient şi planic. Pentru aceasta însă este necesară o anumită bază materială a societăţii, adică o serie de condiţii materiale de existenţă, care, la rîndul lor, sînt produsul firesc al unei dezvoltări istorice îndelungate şi anevoioase.

Este adevărat că economia politică a analizat — deşi incomplet 31) — valoarea şi mărimea valorii şi a dezvăluit conţinutul care se ascunde în aceste forme. Ea însă nu şi-a pus nici măcar o dată întrebarea: de ce acest conţinut ia o asemenea formă, cu alte cuvinte, de ce munca se exprimă în valoare, iar durata muncii ca măsură a ei, în mărimea valorii produsului muncii? 32) Formulări cărora le stă scris pe frunte că aparţin unei formaţiuni sociale în care procesul de producţie îi stăpîneşte pe oameni, dar oamenii încă nu stăpînesc procesul de producţie, constituie pentru conştiinţa ei burgheză o necesitate naturală tot aşa de la sine înţeleasă ca şi munca productivă însăşi. Ea tratează deci formele preburgheze ale organismului social de producţie cam în felul în care tratau părinţii bisericii religiile precreştine 33) .

Cît de mult sînt unii economişti prizonierii fetişismului propriu lumii mărfurilor, adică prizonierii aparenţei obiectualizate a determinaţiilor sociale ale muncii, reiese între altele din disputa anostă şi lipsită de gust despre rolul naturii în crearea valorii de schimb. Întrucît valoarea de schimb nu este decît un anumit mod social de a exprima munca cheltuită pentru producerea unui lucru, ea nu poate să conţină mai multă substanţă naturală decît cursul schimbului, de pildă.

Dat fiind că forma-marfă este forma cea mai generală şi cea mai puţin dezvoltată a producţiei burgheze, din care cauză ea apare de timpuriu, deşi în epocile anterioare nu este dominantă, deci caracteristică ca în zilele noastre, caracterul ei de fetiş poate fi întrezărit relativ uşor. În formele mai concrete dispare şi această aparenţă de simplitate. De unde provin iluziile sistemului monetar? De acolo că acest sistem nu a văzut că aurul şi argintul, ca bani, reprezintă o relaţie socială de producţie, însă sub forma unor lucruri naturale cu însuşiri sociale ciudate. Iar economia politică modernă, care priveşte de sus sistemul monetar, nu-şi vădeşte oare fetişismul de îndată ce tratează despre capital? A trecut oare mult timp de cînd s-a spulberat iluzia fiziocraţilor că renta funciară provine din pămînt, şi nu de la societate?

Să nu anticipăm însă, să mai dăm aici doar un singur exemplu în ceea ce priveşte forma-marfă. Dacă mărfurile ar putea să vorbească, ele ar spune: valoarea noastră de întrebuinţare poate să-l intereseze pe om. Pe noi, ca lucruri, ea nu ne priveşte. Ceea ce ne priveşte pe noi, ca lucruri, este valoarea noastră. Propria noastră circulaţie ca obiecte-mărfuri dovedeşte acest lucru. Noi ne raportăm unele la altele numai ca valori de schimb. Să-l ascultăm acum pe economist dînd grai sufletului mărfii:

„Valoarea“ (valoarea de schimb) „este o proprietate a lucrurilor; avuţia“ (valoarea de întrebuinţare) „este o proprietate a omului. Valoarea în acest sens implică în mod necesar schimbul, avuţia însă nu“ 34) . „Avuţia“ (valoarea de întrebuinţare) „este un atribut al omului, valoarea este un atribut al mărfurilor. Bogat este un om sau o comunitate; valoroasă este o perlă sau un diamant... O perlă sau un diamant are valoare ca perlă sau ca diamant“ 35) .

Pînă acum nici un chimist nu a descoperit valoare de schimb într-o perlă sau într-un diamant. Economiştii care au descoperit asemenea substanţă chimică şi care pretind că gîndesc profund critic consideră că valoarea de întrebuinţare a lucrurilor nu depinde de proprietăţile lor materiale, în timp ce, dimpotrivă, ele au valoare ca lucruri. Această convingere le este confirmată de faptul curios că valoarea de întrebuinţare a lucrurilor se realizează, pentru oameni, fără schimb, adică în raportul direct dintre lucru şi om, în timp ce valoarea poate fi realizată numai în schimb, adică într-un proces social. Cum să nu-ţi aminteşti de bunul Dogberry i) , care îl dăscăleşte pe paznicul de noapte Seacol i) 36 :

„Să ai o înfăţişare plăcută depinde de împrejurări, dar să ştii să citeşti şi să scrii este un dar al naturii“ 36) .

 

 

 

 

1) Karl Marx, „Zur Kritik der Politischen Oekonomie“, Berlin 1859, p. 3. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 15. — Nota trad.)

2) „Dorinţa implică trebuinţa; ea este apetitul spiritului, tot atît de natural ca şi foamea pentru corp... cea mai mare parte (a lucrurilor) au valoare pentru că satisfac trebuinţele spiritului“. (Nicholas Barbon, „A Discourse on coining the new money lighter. In answer to Mr. Locke's Considerations etc.“, London 1696, p. 2, 3.)

3) „Lucrurile au o intrinsick vertue“ (acesta este la Barbon termenul specific pentru valoarea de întrebuinţare), „care este pretutindeni aceeaşi, după cum magnetul are însuşirea de a atrage fierul“ (l. c., p. 6). Proprietatea magnetului de a atrage fierul a devenit utilă abia în ziua în care s-a descoperit, cu ajutorul ei, polaritatea magnetică.

4) „Valoarea naturală a oricărui lucru constă în proprietatea sa de a satisface trebuinţele sau de a uşura viaţa omului“. (John Locke i) , „Some Considerations on the Consequences of the Lowering of Interest“, 1691, in „Works“, edit. London 1777, v. II, p. 28.) La autorii englezi din secolul al XVII-lea mai întîlnim adesea termenul „worth“ pentru valoarea de întrebuinţare şi termenul „value“ pentru valoarea de schimb, ceea ce este întru totul în spiritul unei limbi căreia îi place să exprime lucrurile nemijlocit date prin cuvinte de origine germanică şi cele reflectate — prin cuvinte de origine romanică.

5) În societatea burgheză domneşte fictio juris [ficţiunea juridică] potrivit căreia orice om, în calitate de cumpărător de mărfuri, posedă cunoştinţe enciclopedice în domeniul merceologiei.

6) „Valoarea constă în raportul de schimb care există între un lucru şi un alt lucru, între o cantitate dintr-un produs şi o cantitate din alt produs“. (Le Trosne i) , „De l'Intérêt Social“, [în] „Physiocrates“, éd. Daire, Paris 1846, p. 889.)

7) „Nimic nu poate avea o valoare de schimb intrinsecă“ (N. Barbon, l. c., p. 6), sau, cum spune Butler i) :

„Valoarea unui lucru este egală cu venitul pe care el îl va aduce“ 24 .

8) „One sort of wares is as good as another, if the value be equal. There is no difference or distinction in things of equal value... One hundred pounds worth of lead or iron, is of as great a value as one hundred pounds worth of silver and gold“. (N. Barbon, l. c, p. 53 şi 7.)

9) Notă la ediţia a 2-a. „The value of them (the necessaries of life) when they are exchanged the one for another, is regulated by the quantity of labour necessarily required, and commonly taken in producing them“. „Valoarea obiectelor de consum (Gebrauchsgegenständen), atunci cînd sînt schimbate unele contra altora, este determinată de cantitatea de muncă necesară folosită de obicei pentru producerea lor“. („Some Thoughts on the Interest of Money in general, and particularly in the Public Funds etc.“, London, p. 36, 37.) Această remarcabilă lucrare anonimă din secolul trecut nu poartă nici o dată. Din conţinutul ei rezultă însă că a apărut în timpul lui George al II-lea i) , aproximativ în 1739 sau 1740.

10) „Toate produsele de acelaşi fel nu formează de fapt decît o masă, al cărei preţ se determină în general şi fără să se ţină seama de împrejurări speciale“. (Le Trosne, l. c, p. 893.)

11) K. Marx, l. c, p. 6. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 18. — Nota trad.)

11a) Notă la ediţia a 4-a. — Intercalez pasajul din paranteze, pentru că prin omiterea lui s-a ajuns adeseori la părerea greşită că orice produs pe care îl consumă altcineva decît producătorul său ar fi, după Marx, o marfă. — F.E.

12) L. c., p. 12, .13 şi urm. (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 23, 24 şi urm. - Nota trad.)

13) „Toate fenomenele din univers, fie că sînt produse de mîna omului sau de legile generale ale fizicii, nu sînt creaţii reale, ci numai modificare a substanţei. Combinarea şi separarea sînt singurele elemente pe care spiritul omenesc le descoperă atunci cînd analizează ideea de reproducţie; la fel se întîmplă şi cu reproducţia valorii“ (a valorii de întrebuinţare, cu toate că Verri, în polemica sa cu fiziocraţii, nu prea ştie nici el despre ce fel de valoare vorbeşte) „şi a avuţiei atunci cînd pămîntul, aerul şi apa se transformă pe ogoare în grîu, sau cînd, datorită mîinii omului, secreţia unei insecte se transformă în mătase, sau cînd cîteva bucăţele de metal sînt asamblate în aşa fel încît formează un ceasornic“. (Pietro Verri i) , „Meditazioni sulla Economia Politica“, tipărit pentru prima oară în 1771, în ediţia economiştilor italieni a lui Custodi i) , Parte Moderna, t. XV, p. 21, 22.)

14) Comp. Hegel i) , „Philosophie des Rechts“, Berlin 1840, p. 250, § 190.

15) Cititorul trebuie să aibă în vedere că aici nu este vorba de valoarea sau de salariul pe care muncitorul îl primeşte, de pildă, pentru o zi de muncă, ci de valoarea mărfii în care se materializează ziua sa de muncă. Categoria salariului nici nu există pentru noi în acest stadiu al expunerii.

16) Notă la ediţia a 2-a. Pentru a demonstra „că munca este singura măsură definitivă şi reală cu ajutorul căreia valoarea tuturor mărfurilor poate fi apreciată şi comparată în toate timpurile“, A. Smith i) spune: „Întotdeauna şi pretutindeni cantităţi de muncă egale au o valoare egală pentru muncitor. În condiţii normale de sănătate, putere şi activitate, cu un grad obişnuit de pricepere şi îndemînare, el va sacrifica întotdeauna aceeaşi parte din odihna, libertatea şi fericirea sa“. („Wealth of Nations“, cartea I, cap. 5 [p. 104—105].) Pe de o parte, A. Smith confundă aici (nu peste tot) determinarea valorii prin cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea mărfii cu determinarea valorilor mărfurilor prin valoarea muncii înseşi şi caută, din această cauză, să dovedească că cantităţi egale de muncă au întotdeauna aceeaşi valoare. Pe de altă parte el intuieşte că munca, în măsura în care se exprimă în valoarea mărfurilor, nu înseamnă decît cheltuire de forţă de muncă, dar şi această cheltuire este concepută de el doar ca o sacrificare a odihnei, libertăţii şi fericirii, şi nu ca o activitate vitală normală. Ce-i drept, el îl are în vedere pe muncitorul salariat modern. În această privinţă, predecesorul anonim al lui A. Smith, citat în nota 9, are mai multă dreptate: „Un om a avut nevoie de o săptămînă pentru a produce cutare obiect de întrebuinţare..., iar acela care îi oferă în schimb alt obiect nu poate să aprecieze mai bine care este obiectul de valoare egală decît calculînd dacă a cheltuit pentru producerea lui tot atîta muncă (labour) şi timp. De fapt, aceasta înseamnă că munca (labour) pe care un om a cheltuit-o într-un timp determinat pentru a produce un anumit obiect se schimbă pe munca cheltuită de alt om într-o durată de timp egală pentru a produce un alt obiect“. („Some Thoughts on the Interest of Money in general etc.“, p. 39.) — { La ediţia a 4-a: Limba engleză are avantajul de a dispune de doi termeni diferiţi pentru aceste două aspecte diferite ale muncii. Munca care creează valori de întrebuinţare şi care este determinată din punct de vedere calitativ se numeşte work, în opoziţie cu labour; munca care creează valoare şi este susceptibilă a fi măsurată numai din punct de vedere cantitativ se numeşte labour, în opoziţie cu work. Vezi nota la traducerea engleză, p. 14. — F.E. }

17) Cei cîţiva economişti care, ca S. Bailey i) , s-au ocupat de analiza formei valorii nu puteau să ajungă la nici un rezultat, în primul rînd, pentru că ei confundau forma valorii cu însăşi valoarea şi, în al doilea rînd, pentru că, aflîndu-se sub influenţa mentalităţii burghezului practic, ei aveau în vedere de la bun început numai determinarea cantitativă. „Puterea asupra cantităţii ...constituie valoarea“. („Money and its Vicissitudes“, Lond. 1837, p. 11.) Autor S. Bailey.

17a) Notă la ediţia a 2-a. Unul dintre primii economişti care după William Petty a întrevăzut natura valorii, renumitul Franklin i) , spune: „Întrucît comerţul nu este absolut nimic altceva decît schimbul unei munci contra altei munci, valoarea tuturor lucrurilor se evaluează cel mai bine prin muncă“. („The Works of B. Franklin etc.“, edited by Sparks, Boston 1836, v. II, p. 267.) Franklin nu şi-a dat seama că, evaluînd valoarea tuturor lucrurilor „prin muncă“, el face abstracţie de deosebirea dintre muncile care au fost schimbate şi le reduce astfel la muncă omenească identică. Fără să ştie acest lucru, el îl spune. El vorbeşte întîi despre „o muncă“, apoi despre „altă muncă“ şi, în cele din urmă, despre „muncă“ fără altă determinare, ca substanţă a valorii tuturor lucrurilor.

18) Într-un anumit fel, cu omul se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu marfa. Deoarece nu vine pe lume cu o oglindă în mînă şi nici ca filozof fichtean i) , pentru care „Eu sînt eu“, omul se oglindeşte mai întîi în alt om. Numai raportîndu-se la omul Pavel ca la un semen al său, omul Petru se raportează la sine însuşi ca om. În felul acesta însă şi Pavel îi apare în întregime, în toată corporalitatea sa paveliană, ca formă de manifestare a genului om.

19) Termenul „valoare“ este folosit aici, ca şi în alte cîteva cazuri pînă acum, pentru valoarea determinată din punct de vedere cantitativ, deci pentru mărimea valorii.

20) Notă la ediţia a 2-a. Această neconcordanţă între mărimea valorii şi expresia ei relativă a fost exploatată de economiştii vulgari cu obişnuita lor ingeniozitate. De pildă: „Admiteţi că A scade pentru că B, pe care este schimbat, creşte, cu toate că nu se cheltuieşte mai puţină muncă pentru producerea lui A decît înainte, şi principiul vostru general al valorii se prăbuşeşte... Dacă admitem că, întrucît valoarea lui A creşte în raport cu B, valoarea lui B scade în raport cu A, distrugem însuşi fundamentul pe care Ricardo i) îşi construieşte marea sa teză potrivit căreia valoarea unei mărfi este întotdeauna determinată de cantitatea de muncă pe care o conţine. Căci dacă o schimbare în costul lui A modifică nu numai valoarea lui A în raport cu B, pe care se schimbă, dar schimbă şi valoarea lui B în raport cu aceea a lui A, cu toate că nu a intervenit nici o schimbare în ceea ce priveşte cantitatea de muncă necesară pentru producerea lui B, atunci se prăbuşeşte nu numai doctrina care afirmă că cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea unui articol reglează valoarea acestuia, dar şi doctrina potrivit căreia cheltuielile de producţie a unui articol reglează valoarea acestuia“. (J. Broadhurst i) , „Political Economy“, London 1842, p. 11, 14.)

D-l Broadhurst ar fi putut spune tot atît de bine: priviţi rapoartele 10/20, 10/50, 10/100 etc.. Cifra 10 rămîne neschimbată şi totuşi mărimea ei proporţională, adică mărimea ei în raport cu numitorii 20, 50, 100, scade mereu. Prin urmare, se prăbuşeşte marele principiu potrivit căruia mărimea unui număr întreg, ca, de pildă, 10, este „reglată“ de numărul unităţilor pe care le conţine.

21) Asemenea determinări reciproce reprezintă în genere ceva curios. Un om, de pildă, este rege numai pentru că alţi oameni se comportă faţă de el ca supuşi. Dimpotrivă, ei cred că sînt supuşi pentru că el este rege.

22) Notă la ediţia a 2-a, F.L.A. Ferrier i) (sous-inspecteur des douanes) *3 , „Du Gouvernement considéré dans ses rapports avec le commerce“, Paris 1805, şi Charles Ganilh i) , „Des Systèmes d'Économie Politique“, 2ème éd., Paris 1821.

22a) Notă la ediţia a 2-a. De pildă, la Homer i) , valoarea unui lucru este exprimată într-o serie de lucruri diferite.

23) De aceea se vorbeşte de valoarea-haină a pînzei atunci cînd valoarea ei este exprimată în haine, de valoarea-grîu atunci cînd este exprimată în grîu etc. Fiecare dintre aceste expresii înseamnă că valoarea pînzei este aceea care apare în valorile de întrebuinţare haină, grîu etc. „Întrucît valoarea oricărei mărfi exprimă raportul ei de schimb, o putem numi... valoare-grîu sau valoare-postav, în funcţie de marfa cu care o comparăm; şi astfel există o mulţime de diferite feluri de valori, tot atîtea cîte mărfuri există, şi toate sînt la fel de reale şi la fel de nominale“. („A Critical Dissertation on the Nature, Measures, and Causes of Value; chiefly in reference to the writings of Mr. Ricardo and his followers. By the Author of Essays on the Formation etc. of Opinions“, London 1825, p. 39.) S. Bailey, autorul acestei scrieri apărute anonim, care la timpul ei a făcut multă vîlvă în Anglia, îşi închipuie că, subliniind extraordinara diversitate a expresiilor relative ale aceleiaşi valori a mărfii, el a exclus orice posibilitate de a determina noţiunea de valoare. Că Bailey, în pofida limitelor sale, are meritul de a fi dezvăluit unele puncte vulnerabile ale teoriei lui Ricardo o dovedeşte vehemenţa cu care l-a atacat şcoala lui Ricardo în „Westminster Review“ de pildă.

24) Într-adevăr, din forma generală, nemijlocită, în care o marfă poate fi schimbată nu rezultă nicidecum că această formă este tot atît de indestructibil legată de contrariul ei, de forma în care schimbul direct nu este posibil pe cît de legat este polul pozitiv al unui magnet de polul său negativ. Nu poate concepe, prin urmare, că toate mărfurile pot deveni simultan obiectul unui schimb, tot aşa cum nu se poate concepe că toţi catolicii pot deveni papi. Micul burghez, care vede în producţia de mărfuri nec plus ultra *4 libertăţii omeneşti şi al independenţei individuale, ar fi, bineînţeles, foarte încîntat să scape de dificultăţile legate de această formă şi în special de dificultăţile schimbului de mărfuri care nu e direct. Zugrăvirea acestei utopii de filistin — iată socialismul lui Proudhon i) , care, aşa cum am arătat cu alt prilej 31 , nu are nici măca meritul de a fi original, deoarece, cu mult înaintea lui, Gray i) , Bray i) şi alţii au spus acelaşi lucru cu mult mai bine. Aceasta nu împiedică totuşi ca astăzi asemenea înţelepciune să fie prezentată în anumite cercuri sub numele de „science“ *5 . Nici o şcoală nu a abuzat de cuvîntul „science“ mai mult decît şcoala lui Proudhon, căci

„Unde conceptele se-ntîmplă să lipsească,

Se-nfiinţează, la dorinţă, un cuvînt“ 32 .

25) Ne amintim că China şi mesele au început să danseze atunci cînd tot restul lumii părea că stă nemişcat — pour encourager les autres (pentru a-i încuraja pe ceilalţi) 33 .

26) Notă la ediţia a 2-a. La vechii germani, mărimea unui morgen de pămînt era calculată potrivit muncii efectuate în decursul unei zile; de aici şi denumirile morgenului: Tagwerk (sau Tagwanne) (jurnale sau jurnalis, terra jurnalis, jornalis sau diurnalis), Mannwerk, Mannskraft, Mannsmaad, Mannshauet etc. Vezi Georg Ludwig von Maurer i) , „Einleitung zur Geschichte der Mark-, Hof-, usw. Verfassung“, München 1854, p. 129 şi urm.

27) Notă la ediţia a 2-a. Prin urmare, dacă Galiani i) spune: valoarea este o relaţie între persoane — „La Ricchezza è una ragione tra due persone“ —, el ar fi trebuit să adauge: o relaţie ascunsă sub un înveliş obiectual. (Galiani, „Della Moneta“, p. 221, t. III al colecţiei lui Custodi, „Scrittori Classici Italiani di Economia Politica“, Parte Moderna, Milano, 1803.)

28) „Ce poţi crede despre o lege care nu se poate impune decît prin revoluţii periodice? Că este o lege naturală, bazată pe faptul că cei în cauză nu sînt conştienţi de ea“. (Friedrich Engels, „Umrisse zu einer Kritik der Nationalökonomie“, în „Deutsch-Französische Jahrbücher“, editate de Arnold Ruge i) şi Karl Marx, Paris 1844.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed. a II-a, p. 560—561. — Nota trad.)

29) Notă la ediţia a 2-a. Ricardo îşi are şi el robinsonada sa. „Pescarul primitiv şi vînătorul primitiv sînt puşi de Ricardo să schimbe de la început ca nişte posesori de mărfuri, peştele şi vînatul proporţional cu timpul de muncă materializat în aceste valori de schimb. Cu acest prilej el cade în anacronism presupunînd că la evaluarea uneltelor lor de muncă, pescarul primitiv şi vînătorul primitiv consultă tabelele de anuităţi care erau în vigoare în 1817 la bursa din Londra. «Paralelogramele d-lui Owen i) » 34 par să fie singura formă de societate pe care o cunoştea în afară de cea burgheză“. (Karl Marx, „Zur Kritik etc.“, p. 38, 39.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 49—50. — Nota trad.)

30) Notă la ediţia a 2-a. „În ultimul timp s-a răspîndit prejudecata ridicolă că forma proprietăţii primitive în obşte ar fi o formă specific slavă sau chiar exclusiv rusească. Aceasta este forma primitivă a cărei evoluţie o putem urmări la romani, la germani şi la celţi, iar o serie întreagă de diverse tipuri ale ei, deşi în parte pe cale de destrămare, se mai întîlnesc şi astăzi la indieni. Un studiu mai aprofundat al formelor de proprietate în obşte la asiatici, în special la indieni, ar arăta cum din forme diferite de proprietate primitivă în obşte rezultă forme diferite de destrămare a ei. Aşa, de pildă, tipurile iniţiale diferite de proprietate privată romană şi germanică pot fi deduse din forme diferite de proprietate în obşte la indieni. (Karl Marx. „Zur Knitik etc.“, p. 10.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 22. — Nota trad.)

31) Neajunsurile analizei mărimii valorii făcute de Ricardo — şi această analiză este cea mai bună — vor fi demonstrate în cărţile a III-a şi a IV-a ale lucrării de faţă. În ceea ce priveşte însă valoarea în genere, economia politică clasică nu face nicăieri în mod clar şi deliberat deosebire între muncă, aşa cum se exprimă ea în valoare, şi aceeaşi muncă exprimată în valoarea de întrebuinţare a produsului. Desigur, ea face de fapt această deosebire, întrucît o dată consideră munca din punct de vedere cantitativ, iar altă dată din punct de vedere calitativ. Dar nu-i trece prin cap că deosebirea pur cantitativă între munci presupune identitatea sau egalitatea lor calitativă, prin urmare reducerea lor la munca omenească abstractă. Ricardo, de pildă, se declară de acord cu Destutt de Tracy i) , care spune: „întrucît este sigur că facultăţile noastre fizice şi spirituale sînt singura noastră avuţie iniţială, folosirea acestor facultăţi, adică munca de orice fel, este singura noastră comoară moştenită şi că numai prin această folosire sînt create lucrurile pe care le numim avuţie... Este cert, de asemenea, că toate aceste lucruri reprezintă doar munca ce le-a creat şi, dacă acestea au o valoare sau chiar două valori distincte, ele nu pot proveni decît din aceea“ (din valoarea) „a muncii care le-a generat“. (Ricardo, „The Principles of Pol. Econ.“, 3 ed., Lond. 1821, p. 334 *7 ). Menţionăm doar că Ricardo atribuie afirmaţiei lui Destutt propria sa concepţie, care este mult mai profundă. Ce-i drept, Destutt spune, pe de o parte, că toate lucrurile care constituie avuţia noastră „reprezintă munca ce le-a creat“, dar pe de altă parte el afirmă că cele „două valori distincte“ (valoarea de întrebuinţare şi valoarea de schimb) provin din „valoarea muncii“. El repetă astfel platitudinea economiei vulgare, care presupune valoarea unei mărfi (in cazul de faţă a muncii), pentru ca apoi cu ajutorul ei să determine valoarea celorlalte mărfuri. Ricardo însă îl interpretează în sensul că atît în valoarea de întrebuinţare cît şi în valoarea de schimb este exprimată munca (nu valoarea muncii). Însă el distinge atît de puţin caracterul dublu al muncii, care se manifestă sub două aspecte, încît în tot capitolul intitulat: „Value and Riches, their Distinctive Properties“ *8 este nevoit să se ocupe de platitudinile unui J. B. Say. În cele din urmă, Ricardo constată uimit că Destutt, deşi consideră, ca şi el, munca drept izvor de valoare, este, pe de altă parte, de acord cu Say în ceea ce priveşte noţiunea de valoare.

32) Unul dintre principalele neajunsuri ale economiei politice clasice constă în aceea că ea nu a reuşit niciodată să deducă din analiza mărfii, şi în special din analiza valorii mărfii, forma-valoare, care face din ea valoare de schimb. Chiar şi cei mai buni reprezentanţi ai ei, cum sînt A. Smith şi Ricardo, tratează forma-valoare ca ceva complet indiferent sau ca ceva străin de natura mărfii. Cauza nu este numai faptul că analiza mărimii valorii le captează întreaga atenţie. Ea este mai profundă. Forma-valoare a produsului muncii este forma cea mai abstractă, dar şi cea mai generală, a modului de producţie burghez, care se caracterizează tocmai prin aceasta ca un tip special de producţie socială, şi deci totodată istoric. Dacă însă modul de producţie burghez este considerat forma naturală eternă a producţiei sociale, atunci în mod inevitabil particularităţile specifice ale formei-valoare, adică ale formei-marfă, iar ulterior forma bani, forma capital etc. sînt trecute cu vederea. De aceea găsim la unii economişti care admit că mărimea valorii se măsoară prin timpul de muncă cele mai variate şi mai contradictorii concepţii despre bani, adică despre forma desăvîrşită a echivalentului general. Acest lucru este deosebit de evident atunci cînd e vorba de bănci de pildă, cînd definiţiile curente ale banilor nu mai sînt suficiente. De aceea, ca o reacţie a apărut un sistem mercantilist restaurat (Ganilh etc.), pentru care valoarea nu este decît forma socială sau, mai bine zis, aparenţa lipsită de substanţă a acesteia. — Subliniez aici o dată pentru totdeauna că prin economia politică clasică înţeleg întreaga ştiinţă economică de la W. Petty încoace, care cercetează legătura internă a relaţiilor de producţie burgheze, în opoziţie cu economia vulgară, care se mişcă numai în cadrul legăturilor aparente, rumegă la infinit materialul de mult elaborat de economia politică ştiinţifică, cu scopul de a da o explicaţie plauzibilă pentru uzul casnic burghez fenomenelor, ca să spunem aşa, celor mai grosolane, în rest însă se mărgineşte să sistematizeze pedanteria şi să proclame drept adevăruri eterne suficientele şi banalele concepţii ale agenţilor de producţie burghezi despre propria lor lume ca cea mai bună dintre lumi.

33) „Economiştii folosesc un procedeu foarte straniu. Pentru ei nu există decît două feluri de instituţii: artificiale şi naturale. Instituţiile feudale sînt artificiale, cele burgheze sînt naturale. Ei seamănă în această privinţă cu teologii, care disting şi ei două categorii de religii. Orice religie care nu este a lor este o născocire a oamenilor, în timp ce propria lor religie este o revelaţie divină. Prin urmare, pînă acum a existat istorie, dar acum ea nu mai există“. (KarI Marx, „Misère de la Philosophie. Réponse á la Philosophie de la Misère de M. Proudhon“, 1847, p. 113.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 138. — Nota trad.). Cu adevărat nostim este d-l Bastiat i) , care îşi închipuie că vechii greci şi romani ar fi trăit numai din jaf. Dar ca să trăieşti secole de-a rîndul din jaf, trebuie să ai mereu ce jefui, sau ca obiectul jafului să se reproducă neîntrerupt. Prin urmare este de presupus că şi grecii şi romanii aveau un proces de producţie, aşadar o economie, care constituia baza materială a lumii lor, tot aşa cum economia burgheză constituie baza lumii de astăzi. Sau crede, poate, Bastiat că un mod de producţie bazat pe munca sclavilor se bazează pe un sistem de jaf? În acest caz el se situează pe un teren periculos. Dacă un titan al gîndirii ca Aristotel a putut să greşească în aprecierea muncii sclavilor, de ce un pigmeu al ştiinţei economice ca Bastiat ar fi infailibil în aprecierea muncii salariate? — Folosesc acest prilej pentru a răspunde pe scurt la o obiecţie făcută de o gazetă germano-americană la apariţia, în 1859, a lucrării mele „Zur Kritik der Politischen Oekonomie“. Această gazetă afirma că concepţia mea, potrivit căreia modul de producţie determinat şi relaţiile de producţie corespunzătoare, într-un cuvînt „structura economică a societăţii constituie baza reală pe care se înalţă o suprastructură juridică şi politică căreia îi corespund forme determinate ale conştiinţei sociale“, „modul de producţie al vieţii materiale determină în genere procesul vieţii sociale, politice şi spirituale“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 13, Bucureşti, Editura politică, 1962, p. 8—9. — Nota trad.). — este justă pentru lumea de astăzi, în care predomină interesele materiale, dar nu este justă nici pentru evul mediu, unde predomina catolicismul, nici pentru Atena şi Roma, unde predomina politica. În primul rînd, este straniu că cineva mai poate să presupună că aceste fraze îndeobşte ştiute despre evul mediu şi despre lumea antică ar fi rămas cuiva necunoscute. În orice caz este clar că nici evul mediu nu putea să trăiască din catolicism şi nici lumea antică din politică. Dimpotrivă, modul în care erau dobîndite în acea vreme mijloacele de subzistenţă explică de ce în primul caz catolicismul, iar în al doilea caz politica au jucat rolul principal. De altfel, nu e nevoie să cunoşti temeinic istoria Republicii romane, de pildă, ca să-ţi dai seama că secretul istoriei ei îl constituie istoria proprietăţii funciare. Pe de altă parte, pînă şi Don Quijote i) a plătit scump greşeala de a-i fi considerat pe cavalerii rătăcitori compatibili cu toate formele economice ale societăţii.

34) „Value is a property of things, riches of men. Value, in this sense, necessarily implies exchanges, riches do not“. („Observations on some verbal disputes in Pol. Econ., particularly relating to value, and to supply and demand“, Lond. 1821, p. 16.)

35) „Riches are the attribute of man, value is the attribute of commodities. A man or a community is rich, a pearl or a diamond is valuable... A pearl or a diamond is valuable as a pearl or diamond“. (S. Bailey, l. c., p. 156 şi urm.)

36) Autorul lucrării „Observations“ şi S. Bailey îi reproşează lui Ricardo că ar fi transformat valoarea de schimb din ceva numai relativ în ceva absolut. Dimpotrivă. El a redus aparenta relativitate pe care o posedă aceste obiecte, diamantul şi perlele, de pildă, ca valori de schimb, la raportul real care se ascunde sub această aparenţă, la relativitatea lor ca simple expresii ale muncii omeneşti. Dacă discipolii lui Ricardo îi răspund lui Bailey pe un ton grosolan, dar nu convingător, aceasta se datoreşte faptului că nici la Ricardo ei nu au găsit vreo indicaţie cu privire la legătura lăuntrică dintre valoare şi forma-valoare sau valoarea de schimb.

 

 

 

*1 1 zentner german = circa 50kg — Nota trad.

*2 În ediţia 1 urmează: Cunoaştem acum substanţa valorii. Ea este munca. Cunoaştem măsura mărimii ei. Ea este timpul de muncă. Rămme să analizăm forma ei, adică tocmai ceea ce face ca valoarea să devină valoare de sctiimb. Înainte de a face acest lucru, trebuie totuşi să expunem ceva mai pe larg determinările pe care le-am găsit deja.

*3 — subinspector al vămilor. — Nota trad.

*4 — culmea. — Nota trad.

*5 — „ştiinţă“. — Nota trad.

*6 — întru totul. — Nota trad.

*7 Comp. Destutt de Tracy, „Elements d'ideologie. IVe et Ve parties“, Paris, 1826, p. 35, 36. — Nota red.

*8 „Valoarea şi avuţia, proprietăţile lor distinctive“. — Nota trad.

 

 

24. Citat parafrazat din poemul lui S. Butler „Hudibras“, partea a II-a, cîntul I. — Nota red.

25. Vezi: W. Jacob. „An Historical Inquiry into the Production and Consumption of the Precious Metals“. In two volumes. London, 1831. — Nota red.

26. [W. Petty] „A Treatise of Taxes and Contributions“. London, 1667, p. 47 [Tratat despre taxe şi impozite]. — Nota red.

27. Marx foloseşte aici dialogul din cronica istorică a lui Shakespeare „Henric al IV-lea“, partea I. În scena a 3-a din actul III Falstaff îi spune văduvei Quickly că „nimeni nu se pricepe cum s-o ia“. Ea îi răspunde: „Vorbeşti cu păcat... Şi tu şi toţi ceilalţi... vă pricepeţi cum să mă luaţi“. — Nota red.

28. „Paris vaut bien une messe“ („Parisul face cît o liturghie“) — cuvinte rostite de Henric al IV-lea în 1593, cînd parizienii i-au făgăduit că-l vor recunoaşte ca rege dacă va trece de la protestantism la catolicism. — Nota red.

29. Marx citează aici „Etica nichomahică“ a lui Aristotel după: „Aristotelis opera ex recensione Immanuelis Bekkeri“. Tomus IX. Oxonii, 1837, p. 99, 100. — Nota red.

30. Lombard-street — stradă în City (centrul financiar al Londrei) unde îşi au sediul o serie de mari bănci; sinonim cu piaţa financiară londoneză. — Nota red.

31. K. Marx „Mizeria filozofiei. Răspuns la «Filozofia mizeriei» a d-lui Proudhon“, cap. I (vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 71—424). — Nota red.

32. Goethe. „Faust“, partea I, scena a patra („Odaie de studiu“). — Nota red.

33. După înfrîngerea revoluţiei din 1848—1849, în Europa a urmat o perioadă de cruntă reacţiune politică. În cercurile aristocratice din ţările europene spiritismul şi îndeosebi mesele mişcătoare deveniseră o modă. În China în aceeaşi perioadă s-a desfăşurat mişcarea antifeudală de eliberare care a luat caracterul unui puternic război ţărănesc (revoluţia taipinilor). — Nota red.

34. Ricardo menţionează paralelogramele lui Owen în lucrarea sa „On Protection to Agriculture“. Fourth Edition. London, 1822, p. 21 (Despre protejarea agriculturii). Dezvoltîndu-şi proiectul utopic de prefaceri sociale, Owen demonstra că din punct de vedere economic, precum şi din punctul de vedere al dezvoltării gospodăriei, e mai indicat ca aşezările să fie construite în formă de paralelogram sau de pătrat. — Nota red.

35. Potrivit concepţiilor filozofului grec antic Epicur, care avea o concepţie materialistă şi ateistă, există o multitudine de lumi. Aceste lumi apar şi se dezvoltă după legi naturale proprii. Zeii, deşi există, se află în afara lumilor, în spaţiile dintre ele şi nu exercită influenţă nici asupra dezvoltării universului şi nici asupra vieţii omului. — Nota red.

36. W. Shakespeare. „Mult zgomot pentru nimic“, actul III, scena a 3-a. — Nota red.