I. Mărimea zilei de muncă şi intensitatea muncii sînt constante (date), forţa productivă a muncii variază

În această ipoteză, valoarea forţei de muncă şi plusvaloarea sînt determinate de trei legi.

În primul rînd, ziua de muncă de mărime dată se exprimă întotdeauna în aceeaşi valoare nou creată, indiferent cum ar varia productivitatea muncii şi, o dată cu ea, masa produselor şi deci preţul unei unităţi de marfă.

Valoarea nou creată într-o zi de muncă de 12 ore este egală, de pildă, cu 6 şilingi, cu toate că masa valorilor de întrebuinţare produse variază o dată cu forţa productivă a muncii şi deci valoarea de 6 şilingi se repartizează asupra unei cantităţi mai mari sau mai mici de mărfuri.

În al doilea rînd, valoarea forţei de muncă şi plusvaloarea variază în direcţii opuse. O schimbare a forţei productive a muncii, creşterea sau scăderea ei, influenţează în sens invers valoarea forţei de muncă şi în sens direct plusvaloarea.

Valoarea nou creată într-o zi de muncă de 12 ore este o mărime constantă, de pildă 6 şilingi. Această mărime constantă este egală cu suma plusvalorii plus valoarea forţei de muncă pe care muncitorul o înlocuieşte printr-un echivalent. Este de la sine înţeles că din două părţi ale unei mărimi constante nici una nu poate să crească fără ca cealaltă să scadă. Valoarea forţei de muncă nu poate să crească de la 3 la 4 şilingi fără ca plusvaloarea să scadă de la 3 la 2 şilingi, iar plusvaloarea nu poate să crească de la 3 la 4 şilingi fără ca valoarea forţei de muncă să scadă de la 3 la 2 şilingi. În aceste împrejurări nu este deci posibilă nici o variaţie a mărimii absolute, fie a valorii forţei de muncă, fie a plusvalorii, fără o schimbare simultană a mărimilor lor relative sau proporţionale. Este imposibil ca ele să scadă sau să crească în acelaşi timp.

Mai departe, valoarea forţei de muncă nu poate să scadă, deci plusvaloarea nu poate să crească fără ca forţa productivă a muncii să crească; de pildă, în cazul de mai sus, valoarea forţei de muncă nu poate să scadă de la 3 la 2 şilingi fără ca o forţă productivă sporită a muncii să permită ca aceeaşi masă de mijloace de subzistenţă care înainte era produsă în 6 ore să fie produsă în 4 ore. Invers, valoarea forţei de muncă nu poate să crească de la 3 la 4 şilingi fără ca forţa productivă a muncii să scadă, adică fără ca să fie necesare 8 ore pentru producerea aceleiaşi mase de mijloace de subzistenţă pentru care mai înainte erau suficiente 6 ore. Rezultă că o creştere a productivităţii muncii reduce valoarea forţei de muncă şi sporeşte astfel plusvaloarea, în timp ce, invers, scăderea productivităţii sporeşte valoarea forţei de muncă şi reduce plusvaloarea.

Cînd a formulat această lege, Ricardo i) a scăpat din vedere o împrejurare: cu toate că o variaţie a mărimii plusvalorii sau a supramuncii determină o schimbare în sens invers a mărimii valorii forţei de muncă sau a muncii necesare, de aici nu rezultă nicidecum că ele variază în aceeaşi proporţie. Ele cresc sau scad cu aceeaşi mărime. Proporţia însă în care fiecare parte a valorii nou create sau a zilei de muncă creşte sau scade depinde de împărţirea iniţială, care a avut loc înainte de schimbarea intervenită în forţa productivă a muncii. Dacă valoarea forţei de muncă era de 4 şilingi, adică dacă timpul de muncă necesar era de 8 ore, iar plusvaloarea era de 2 şilingi, şi deci supramunca de 4 ore, şi dacă, ca urmare a sporirii forţei productive a muncii, valoarea forţei de muncă scade la 3 şilingi, adică dacă munca necesară scade la 6 ore, plusvaloarea creşte la 3 şilingi, iar supramunca la 6 ore. Este aceeaşi mărime de 2 ore, respectiv de 1 şiling, care într-un loc e adăugată, iar în alt loc scăzută. Schimbarea proporţională a mărimilor este însă diferită în fiecare dintre cele două părţi. În timp ce valoarea forţei de muncă scade de la 4 şilingi la 3 şilingi, deci cu 1/4, sau cu 25%, plusvaloarea creşte de la 2 şilingi la 3 şilingi, deci cu 1/2, sau cu 50%. Rezultă că creşterea sau scăderea proporţională a plusvalorii ca urmare a unei schimbări date în forţa productivă a muncii este cu atît mai mare cu cît este mai mică şi cu atît mai mică cu cît este mai mare iniţial partea zilei de muncă exprimată în plusvaloare.

În al treilea rînd, creşterea sau scăderea plusvalorii este întotdeauna urmarea şi niciodată cauza scăderii sau creşterii corespunzătoare a valorii forţei de muncă 10) .

Întrucît ziua de muncă este o mărime constantă, concretizîndu-se într-o mărime-valoare constantă, şi întrucît fiecărei schimbări a mărimii plusvalorii îi corespunde o schimbare inversă a mărimii valorii forţei de muncă, iar valoarea forţei de muncă nu poate să se schimbe decît o dată cu schimbarea intervenită în forţa productivă a muncii, rezultă, evident, în aceste condiţii că orice schimbare a mărimii plusvalorii ia naştere dintr-o schimbare inversă intervenită în mărimea valorii forţei de muncă. Dacă am văzut deci că nici o schimbare absolută a mărimii valorii forţei de muncă şi a plusvalorii nu este posibilă fără o schimbare a mărimilor lor relative, vedem acum că nici o schimbare a mărimilor-valoare relative ale lor nu este posibilă fără o schimbare a mărimii absolute a valorii forţei de muncă.

Potrivit legii a treia, schimbarea mărimii plusvalorii presupune o schimbare a valorii forţei de muncă, provocată de o schimbare a forţei productive a muncii. Limita primei schimbări este dată de noul nivel al valorii forţei de muncă. Pot avea loc însă schimbări intermediare, chiar şi atunci cînd împrejurările permit acestei legi să acţioneze. Dacă, de pildă, ca urmare a sporirii forţei productive a muncii, valoarea forţei de muncă scade de la 4 şilingi la 3 şilingi, adică dacă timpul de muncă necesar scade de la 8 ore la 6 ore, s-ar putea ca preţul forţei de muncă să nu scadă decît la 3 şilingi şi 8 pence, 3 şilingi şi 6 pence, 3 şilingi şi 2 pence etc., prin urmare ca plusvaloarea să nu crească decît la 3 şilingi şi 4 pence, 3 şilingi şi 6 pence, 3 şilingi şi 10 pence etc. Gradul scăderii, a cărei limită minimă este de 3 şilingi, depinde de greutatea relativă pe care o are presiunea capitalului, pe de o parte, şi rezistenţa muncitorilor, pe de altă parte.

Valoarea forţei de muncă este determinată de valoarea unei cantităţi determinate de mijloace de subzistenţă. O dată cu schimbarea forţei productive a muncii se schimbă valoarea acestor mijloace de subzistenţă, nu masa lor. Dacă forţa productivă a muncii creşte, această masă poate să crească în acelaşi timp şi în aceeaşi proporţie atît pentru muncitor, cît şi pentru capitalist, fără vreo modificare în raportul dintre mărimea preţului forţei de muncă şi aceea a plusvalorii. Dacă valoarea iniţială a forţei de muncă este de 3 şilingi şi dacă timpul de muncă necesar este de 6 ore şi dacă plusvaloarea este de 3 şilingi, respectiv dacă supramunca este şi ea de 6 ore, o dublare a forţei productive a muncii, împărţirea zilei de muncă rămînînd aceeaşi, ar lăsa neschimbat preţul forţei de muncă şi plusvaloarea. Numai că în acest caz fiecare dintre ele s-ar exprima într-o cantitate dublă de valori de întrebuinţare, care ar fi însă proporţional ieftinite. Cu toate că preţul forţei de muncă ar rămîne neschimbat, el ar creşte peste valoarea ei. Dacă preţul forţei de muncă ar scădea, dar nu pînă la limita minimă de 11/2 şilingi pe care o reprezintă noua ei valoare, ci pînă la 2 şilingi şi 10 pence, 2 şilingi şi 6 pence etc., acest preţ în scădere încă ar mai reprezenta o masă crescută de mijloace de subzistenţă. În cazul cînd ar creşte forţa productivă a muncii, preţul forţei de muncă ar putea astfel să scadă continuu, în timp ce ar creşte, tot continuu, masa de mijloace de subzistenţă a muncitorului. În mod relativ însă, adică în comparaţie cu plusvaloarea, valoarea forţei de muncă ar scădea continuu, mărindu-se astfel prăpastia dintre condiţiile de viaţă ale muncitorului şi acelea ale capitalistului 11) .

Ricardo a fost primul care a formulat riguros cele trei legi de mai sus. Neajunsurile formulării lui sînt următoarele: 1. El consideră condiţiile speciale în cadrul cărora aceste legi au valabilitate drept condiţii de la sine înţelese, generale şi exclusive ale producţiei capitaliste. El nu cunoaşte nici o schimbare nici a duratei zilei de muncă, nici a intensităţii muncii, astfel că la el singurul factor variabil este productivitatea muncii însăşi. 2. Ca şi ceilalţi economişti de altfel, Ricardo nu a cercetat niciodată plusvaloarea ca atare, adică independent de formele ei speciale, ca profit, rentă funciară etc., ceea ce face ca analiza să prezinte şi mai mari neajunsuri. El confundă pur şi simplu legile privind rata plusvalorii cu legile privind rata profitului. Aşa cum am mai spus, rata profitului este raportul dintre plusvaloare şi capitalul total avansat, în timp ce rata plusvalorii este raportul dintre pîusvaloare şi partea variabilă a acestui capital. Să presupunem că un capital de 500 l.st. (C) se împarte în materii prime, mijloace de muncă etc. în valoare totală de 400 l.st. (c) şi în 100 l.st. salarii (v); să presupunem în continuare că plusvaloarea = 100 l.st. (p). În acest caz, rata plusvalorii este

= = 100%. Dar rata profitului = = 20%.

Este clar că rata profitului poate să depindă de împrejurări care nu influenţează cu nimic rata plusvalorii. Voi demonstra mai tîrziu, în cartea a treia a lucrării de faţă, că în anumite împrejurări aceeaşi rată a plusvalorii îşi poate găsi expresia în cele mai diferite rate ale profitului şi că diferite rate ale plusvalorii îşi pot găsi expresia în aceeaşi rată a profitului.