IV. Variaţii simultane în durata, în forţa productivă şi în intensitatea muncii

Aici sînt posibile, evident, un mare număr de combinaţii. Pot varia concomitent cei trei factori sau pot varia doi factori, iar unul să rămînă constant. Ei pot varia în proporţii egale sau în proporţii diferite, în acelaşi sens sau în sens opus, astfel ca variaţiile lor să se compenseze, parţial sau total. Totuşi, după concluziile trase de noi la punctele I, II şi III, analizarea tuturor cazurilor posibile nu prezintă dificultăţi. Obţinem rezultatul oricărei combinaţii posibile, considerînd pe rînd un factor variabil, iar pe ceilalţi constanţi. Aici vom menţiona, pe scurt, numai două cazuri importante.

1. Scăderea forţei productive a muncii concomitent cu prelungirea zilei de muncă:

Vorbind de scăderea forţei productive a muncii, avem în vedere ramuri de activitate ale căror produse determină valoarea forţei de muncă, de pildă o scădere a forţei productive a muncii ca urmare a scăderii fertilităţii solului şi, respectiv, a scumpirii produselor solului. Presupunem că ziua de muncă este de 12 ore şi că valoarea nou creată în această zi este de 6 şilingi, din care o jumătate înlocuieşte valoarea forţei de muncă, iar cealaltă jumătate reprezintă plusvaloare. Ziua de muncă se împarte, aşadar, în 6 ore de muncă necesară şi 6 ore de supramuncă. Să presupunem acum că din cauza scumpirii produselor solului valoarea forţei de muncă se urcă de la 3 şilingi la 4 şilingi, prin urmare timpul de muncă necesar se urcă de la 6 ore la 8 ore. Dacă ziua de muncă rămîne neschimbată, supramunca scade de la 6 ore la 4 ore, iar plusvaloarea de la 3 şilingi la 2 şilingi. Dacă ziua de muncă este prelungită cu 2 ore, adică de la 12 la 14 ore, supramunca continuă să fie de 6 ore, iar plusvaloarea de 3 şilingi, dar mărimea ei scade în comparaţie cu valoarea forţei de muncă măsurată prin munca necesară. Dacă ziua de muncă e prelungită cu 4 ore, adică de la 12 ore la 16 ore, raportul dintre plusvaloare şi valoarea forţei de muncă, dintre supramuncă şi munca necesară rămîne neschimbat, dar mărimea absolută a plusvalorii creşte de la 3 şilingi la 4 şilingi, mărimea absolută a supramuncii de la 6 ore la 8 ore de muncă, deci cu1/3 sau cu 331/3%. Prin urmare, dacă forţa productivă a muncii scade şi concomitent se prelungeşte ziua de muncă, mărimea absolută a plusvalorii poate să rămînă neschimbată, în timp ce mărimea ei relativă scade; mărimea ei relativă poate să rămînă neschimbată, în timp ce mărimea ei absolută creşte; în sfîrşit, la un anumit grad de prelungire a zilei de muncă, pot creşte concomitent atît mărimea absolută, cît şi mărimea relativă a plusvalorii.

În perioada dintre anii 1799 şi 1815, creşterea preţurilor la mijloacele de subzistenţă a provocat în Anglia o urcare nominală a salariului, deşi salariul real, exprimat în mijloace de subzistenţă, a scăzut. Din acest fapt, West i) şi Ricardo au tras concluzia că reducerea productivităţii muncii agricole a provocat o scădere a ratei plusvalorii şi au făcut din această presupunere fantezistă punctul de plecare al unei analize importante privind corelaţia dintre mărimile salariului, profitului şi rentei funciare. În realitate însă, datorită intensităţii sporite a muncii şi prelungirii forţate a zilei de muncă, în această perioadă plusvaloarea a crescut atît din punct de vedere absolut, cît şi din punct de vedere relativ. A fost perioada în care s-a încetăţenit prelungirea excesivă a zilei de muncă 15) , perioadă caracterizată mai ales prin creşterea rapidă a capitalului la un pol şi a pauperismului la celălalt pol 16) .

2. Creşterea intensităţii şi a forţei productive a muncii concomitent cu reducerea zilei de muncă:

Creşterea forţei productive a muncii şi creşterea intensităţii ei acţionează într-o privinţă în mod uniform. Ambele sporesc masa de produse obţinute într-o perioadă dată. Ambele reduc deci acea parte a zilei de muncă de care muncitorul are nevoie pentru producerea mijloacelor sale de subzistenţă sau a echivalentului lor. În general, limita minimă absolută a zilei de muncă este determinată de această parte componentă necesară a ei, dar susceptibilă de reducere. Dacă întreaga zi de muncă s-ar reduce la această parte a ei, supramunca ar dispărea, lucru imposibil în orînduirea capitalistă. Înlăturarea formei capitaliste de producţie va permite o limitare a zilei de muncă la munca necesară. Totuşi, celelalte împrejurări rămînînd neschimbate, această muncă necesară şi-ar lărgi cadrul. Pe de o parte, pentru că condiţiile de viaţă ale muncitorului ar fi mai bune, iar trebuinţele sale mai mari. Pe de altă parte, la munca necesară s-ar adăuga o parte din actuala supramuncă, şi anume munca pentru crearea unui fond social de rezervă şi de acumulare.

Cu cît forţa productivă a muncii creşte mai mult, cu atît poate fi redusă mai mult ziua de muncă şi cu cît ziua de muncă e redusă mai mult, cu atît poate să crească mai mult intensitatea muncii. Din punct de vedere social, productivitatea muncii creşte şi prin economisirea acesteia, care nu cuprinde numai economisirea de mijloace de producţie, ci şi evitarea oricărei munci inutile. Deşi modul de producţie capitalist impune economie în fiecare întreprindere, sistemul său anarhic de concurenţă generează o extraordinară irosire de mijloace de producţie sociale şi de forţă de muncă, precum şi un mare număr de funcţii actualmente inevitabile, dar în fond inutile.

Dacă intensitatea şi forţa productivă a muncii sînt date, acea parte a zilei de muncă sociale necesare pentru producţia materială este cu atît mai scurtă şi, în consecinţă, timpul pentru activitatea spirituală şi socială liberă a indivizilor este cu atît mai mare, cu cît munca e repartizată mai uniform între membrii societăţii apţi de muncă, cu cît una dintre păturile sociale are mai puţine posibilităţi de a scăpa de această necesitate naturală pe care o reprezintă munca, aruncînd-o în spinarea alteia. În acest sens, limita absolută pentru reducerea zilei de muncă este generalizarea muncii. În societatea capitalistă, timpul liber pentru o clasă se obţine prin transformarea întregii vieţi a maselor în timp de muncă.

 

 

 

 

9b) Cazul analizat la p. 281 *1 aici este, fireşte exclus {Nota la ediţia a 3-a. — F.E.}

10) La această a treia lege, MacCulloch i) a făcut, între altele, completarea absurdă că plusvaloarea poate să crească fără ca valoarea forţei de muncă să scadă, și anume prin desfiinţarea impozitelor pe care le plătea capitalistul. Desfiinţarea acestor impozite nu schimbă absolut nimic în cantitatea de plusvaloare pe care capitalistul industrial o stoarce nemijlocit de la muncitor. Ea nu schimbă decît proporţia în care capitalistul trebuie să împartă plusvaloarea între buzunarul său şi buzunarele altora. Ea nu schimbă deci nimic în raportul dintre valoarea forţei de muncă şi plusvaloare. Aşadar, excepţia invocată de MacCulloch nu dovedeşte decît că el nu înţelege regula, aceasta nenorocire îl loveşte tot atît de des cînd îl vulgarizează pe Ricardo, aşa cum îl loveşte pe J. B. Say i) cînd îl vulgarizează pe A. Smith.

11) „Dacă în productivitatea industriei are loc o schimbare, astfel că o cantitate dată de muncă şi de capital produce mai mult sau mai puţin, mărimea relativă a salariului poate, evident, să varieze, în timp ce cantitatea de produse pe care o reprezintă această mărime relativă rămîne neschimbată, sau se poate schimba cantitatea de produse, în timp ce mărimea relativă a salariului rămîne neschimbată“. ([J. Cazenove i) ] „Outlines of Political Economy etc.“, p. 67.)

12) „Celelalte împrejurări fiind egale, fabricantul englez poate să realizeze într-un timp dat o cantitate mult mai mare de muncă decît un fabricant străin, datorită cărui fapt se compensează diferenţa dintre cele 60 de ore pe săptămînă, cît se munceşte aici, şi cele 72—80 de ore, cît se munceşte în străinătate“. („Reports of Insp. of Fact. for 31st Oct. 1855“, p. 65.) O reducere mai mare pe cale legislativă a zilei de muncă în fabricile de pe continent ar fi mijlocul cel mai sigur pentru micşorarea acestei diferenţe dintre ora de muncă de pe continent şi cea din Anglia.

13) Există împrejurări care compensează... pe care aplicarea legii cu privire la ziua de muncă de zece ore le-a scos în evidenţă“. („Reports of Insp. of Fact. for 31st October 1843“, p. 7.)

14) „Cantitatea de muncă cheltuită de un om în decurs de 24 de ore poate fi determinată aproximativ printr-o examinare a schimbărilor chimice care au loc în corpul său, întrucît formele schimbate ale materiei indică cheltuirea anterioară de forţă motrice“. (Grove i) , „On the Correlation of Physical Forces“, [p. 308, 309].).

15) „Rar se întîmplă ca pîinea şi munca să meargă în acelaşi pas; există însă o limită evidentă dincolo de care ele nu pot fi despărţite. În ceea ce priveşte eforturile neobişnuite ale claselor muncitoare în timpurile de scumpete, eforturi care au provocat scăderea salariilor menţionată în declaraţiile făcute“ (în faţa comisiilor parlamentare de anchetă, 1814—1815), „ele sînt, desigur, spre lauda unor persoane şi contribuie la creşterea capitalului. Dar nici un om cumsecade n-ar putea dori ca aceste eforturi să continue cu aceeaşi intensitate şi să se permanentizeze. Ca soluţie temporară ele sînt admirabile; dar, dacă ar fi permanentizate, ele ar avea urmări analoge cu urmările unei situaţii cînd populaţia unei ţări are la dispoziţie cantităţi minime de produse alimentare“. (Malthus i) , „Inquiry into the Nature and Progress of Rent“, Lond. 1815, p. 48, notă.) Este un merit al lui Malthus că subliniază aici prelungirea zilei de muncă, despre care vorbeşte în mod direct şi în alte pasaje din pamfletul său, în timp ce, în pofida unor fapte dintre cele mai flagrante, Ricardo şi alţii consideră în toate studiile lor ziua de muncă mărime constantă. Dar interesele conservatoare pe care le servea l-au împiedicat pe Malthus să vadă că prelungirea excesivă a zilei de muncă, împreună cu dezvoltarea extraordinară a maşinilor şi cu exploatarea muncii femeilor şi copiilor, trebuia să transforme în „excedentară“ o mare parte a clasei muncitoare, îndeosebi în momentul în care ar fi încetat să mai existe cererea determinata de război şi monopolul Angliei pe piaţa mondială. Era, fireşte, mult mai comod şi mult mai corespunzător cu interesele claselor dominante, pe care Malthus le idolatrizează aşa cum numai un popă ştie să idolatrizeze, să se explice această „suprapopulaţie“ prin legile eterne ale naturii decît exclusiv prin legile naturale, istorice ale producţiei capitaliste.

16) „Una dintre cauzele principale ale creşterii capitalului în timpul războiului au fost eforturile mai mari şi poate şi privaţiunile mai mari ale claselor muncitoare, care în orice societate sînt clasele cele mai numeroase. Prin forţa împrejurărilor, un număr mai mare de femei şi de copii au fost nevoiţi să muncească, din aceeaşi cauză, cei care munciseră şi înainte au fost nevoiţi să consacre o parte mai mare din timpul lor sporirii producţiei“. („Essays on Political Econ. in which are illustrated the Principal Causes of the Present National Distress“, London 1830, p. 248.)

 

 

*1 Vezi volumul de față, p. 327-328. — Nota red.

*2 În ediţia a 4-a, cuvîntul „sub“ lipseşte. — Nota red.