III. Forţa productivă şi intensitatea muncii sînt constante, ziua de muncă variază

Ziua de muncă poate să varieze în două sensuri. Ea poate fi redusă sau prelungită.

1. Reducerea zilei de muncă în condiţiile date, adică forţa productivă şi intensitatea muncii rămînînd aceleaşi, lasă neschimbată valoarea forţei de muncă şi deci timpul de muncă necesar. Ea reduce supramunca şi plusvaloarea. O dată cu mărimea absolută a acesteia din urmă scade şi mărimea ei relativă, adică mărimea ei în raport cu mărimea neschimbată a valorii forţei de muncă. Capitalistul ar putea să se despăgubească numai prin reducerea preţului forţei de muncă sub valoarea ei.

Toate obiecţiile curente împotriva reducerii zilei de muncă presupun că fenomenul are loc în condiţiile admise aici, în timp ce în realitate reducerea zilei de muncă este, dimpotrivă, sau precedată, sau urmată nemijlocit de o schimbare în productivitatea şi intensitatea muncii 13) .

2. Prelungirea zilei de muncă: să presupunem că timpul de muncă necesar este de 6 ore, respectiv că valoarea forţei de muncă este de 3 şilingi, şi că supramunca este de 6 ore, respectiv că plusvaloarea este de 3 şilingi. În acest caz, ziua întreagă de muncă este de 12 ore şi se exprimă într-o valoare-produs de 6 şilingi. Dacă ziua de muncă este prelungită cu 2 ore şi dacă preţul forţei de muncă rămîne neschimbat, în acest caz o dată cu mărimea absolută a plusvalorii creşte şi mărimea ei relativă. Cu toate că mărimea absolută a valorii forţei de muncă rămîne neschimbată, din punct de vedere relativ ea scade. În condiţiile menţionate la punctul I, mărimea relativă a valorii forţei de muncă nu putea să se schimbe fără să intervină o schimbare în mărimea ei absolută. Aici, dimpotrivă, schimbarea mărimii relative a valorii forţei de muncă este rezultatul unei schimbări a mărimii absolute a plusvalorii.

Întrucît valoarea nou creată în care se exprimă ziua de muncă creşte o dată cu prelungirea acestei zile de muncă, preţul forţei de muncă şi plusvaloarea pot creşte simultan, cu o mărime egală sau cu mărimi inegale. Această creştere simultană este deci posibilă în două cazuri: atunci cînd are loc o prelungire absolută a zilei de muncă sau atunci cînd intensitatea muncii creşte fără ca ziua de muncă să fie prelungită.

În cazul cînd se prelungeşte ziua de muncă, preţul forţei de muncă poate să scadă sub valoarea ei, deşi nominal el rămîne neschimbat sau chiar creşte. După cum ştim, valoarea pe o zi a forţei de muncă se stabileşte, după cum ne amintim, în raport cu durata ei medie normală, adică în raport cu perioada normală de viaţă a muncitorului şi cu transformarea normală corespunzătoare, proprie naturii omului, a substanţei vitale în mişcare 14) . Pînă la un anumit punct, uzura crescîndă a forţei de muncă, legată indisolubil de prelungirea zilei de muncă, poate fi compensată printr-o retribuire mai mare. Dincolo de acest punct însă uzura creşte în progresie geometrică, distrugîndu-se în acelaşi timp toate condiţiile normale de reproducere şi de activitate ale forţei de muncă. Preţul forţei de muncă şi gradul de exploatare a ei încetează a mai fi mărimi comensurabile între ele.