1. Gradul de exploatare a forţei de muncă

Plusvaloarea, pe care a produs-o în procesul de producţie capitalul avansat C, adică valorificarea valorii-capital avansate C, se prezintă în primul rînd ca un excedent al valorii produsului peste suma valorii elementelor sale de producţie.

Capitalul C se împarte în două părţi, o sumă de bani c care este cheltuită pentru mijloace de producţie şi altă sumă de bani v care este cheltuită pentru forţa de muncă; c reprezintă partea de valoare transformată în capital constant, v partea de valoare transformată în capital variabil. Aşadar, iniţial C = c + v; de pildă: capitalul avansat de 500 l. st. = 410 l. st. [c] + 90 l. st. [v] La sfîrşitul procesului de producţie se obţine marfa a cărei valoare = c + v + p, p fiind plusvaloarea; de pildă: 410 l. st. [c] + 90 l. st. [v] + 90 l. st. [p] Capitalul iniţial C s-a transformat în C', din 500 l. st. în 590 l. st. Diferenţa dintre amîndouă este = p, o plusvaloare de 90. Întrucît valoarea elementelor de producţie este egală cu valoarea capitalului avansat, a spune că excedentul valorii produsului peste valoarea elementelor sale de producţie este egală cu sporul la capitalul avansat sau cu plusvaloarea produsă este de fapt o tautologie.

Această tautologie cere însă o determinare mai precisă. Ceea ce se compară cu valoarea produsului este valoarea elementelor consumate în procesul de producţie a lui. Am văzut însă că acea parte a capitalului constant întrebuinţat care constă din mijloace de muncă transmite produsului numai o parte din valoarea sa, în timp ce cealaltă parte îşi menţine vechea sa formă de existenţă. Întrucît această din urmă parte nu joacă nici un rol în formarea valorii, putem să facem abstracţie de ea aici. Dacă am include-o în calcul, nu s-ar schimba nimic. Să presupunem că c = 410 l. st. şi se compune din materii prime de 312 l. st., din materiale auxiliare de 44 l. st. şi din maşini care se uzează în cursul procesului de 54 l. st., şi că valoarea maşinilor realmente întrebuinţate este de 1.054 l. st. Ca valoare avansată pentru crearea valorii-produs nu considerăm decît valoarea a 54 l. st., pe care maşinile o pierd prin funcţionarea lor şi o transmit deci produsului. Dacă am include în calcul şi cele 1.000 l. st. care continuă să existe în forma lor veche de maşină cu abur etc, ar trebui să le calculăm de ambele părţi, de partea valorii avansate şi de partea valorii produsului 26a) , şi am obţine astfel respectiv 1.500 l. st. şi 1.590 l. st. Diferenţa, adică plusvaloarea, ar fi, ca şi înainte, de 90 l. st. Prin capitalul constant avansat pentru producerea valorii înţelegem deci întotdeauna, dacă din context nu rezultă contrariul, numai valoarea mijloacelor de producţie consumate în producţie.

Adoptînd această ipoteză, să ne întoarcem la formula C = c + v, care se transformă în C' = c + v + p, datorită cărui fapt şi C se transformă în C'. Se ştie că valoarea capitalului constant nu face decît să reapară în produs. Valoarea-produs realmente nou creată în cursul procesului este deci diferită de valoarea produsului obţinut din proces; ea nu este, aşadar, cum se pare la prima vedere, c + v + p sau 410 l. st. [c] + 90 l. st. [v] + 90 l. st.[p], ci v + p sau 90 l. st. [v] + 90 l. st. [p]; nu 590 l. st., ci 180 l. st. Dacă c, capitalul constant, ar fi = 0, cu alte cuvinte dacă ar exista ramuri industriale în care capitalistul n-ar avea de întrebuinţat mijloace de producţie produse, adică nici materii prime, nici materiale auxiliare, nici unelte de muncă, ci numai substanţe din natură şi forţă de muncă, n-ar exista o parte constantă de valoare care să fie transmisă produsului. Acest element al valorii produsului, în cazul nostru 410 l. st., ar dispărea, dar valoarea-produs de 180 l. st., care conţine 90 l. st. plusvaloare, ar rămîne tot atît de mare ca şi în ipoteza că c ar reprezenta o foarte mare sumă de valoare. Am avea C = 0 + v = v, şi C', capitalul valorificat, = v + p, C'—C ca şi înainte = p. Dacă, dimpotrivă, p = 0, cu alte cuvinte dacă forţa de muncă a cărei valoare este avansată în capitalul variabil nu ar fi produs decît un echivalent, am avea C = c + v, iar C' (valoarea produsului) = c + v + 0, deci C = C'. Capitalul avansat nu s-ar fi valorificat.

Ştim într-adevăr că plusvaloarea nu este decît o consecinţă a schimbării valorii lui v, adică a acelei părţi a capitalului care e transformată în forţă de muncă, că deci v + p = v + Δv (v plus un increment al lui v). Dar schimbarea reală a valorii şi raportul în care se schimbă valoarea sînt estompate de faptul că, din cauza creşterii părţii sale variabile, creşte întregul capital avansat. El a fost de 500 şi devine 590. Analiza procesului în forma lui pură cere deci să se facă cu totul abstracţie de acea parte a valorii produsului în care nu reapare decît valoarea capitalului constant, adică să se considere capitalul constant c = 0, aplicîndu-se astfel o lege a matematicii în care se operează cu mărimi variabile şi constante, mărimea constantă nefiind legată de cea variabilă decît prin adunare sau scădere,

O altă dificultate rezultă din forma iniţială a capitalului variabil. Astfel, în exemplul de mai sus C' = 410 l. st. capital constant + 90 l. st. capital variabil + 90 l. st. plusvaloare. Dar 90 l. st. sînt o mărime dată, deci constantă, şi pare deci absurd să fie tratate ca o mărime variabilă. Dar 90 l. st. [v], adică 90 l. st. capital variabil, nu sînt aici de fapt decît un simbol pentru procesul pe care-l parcurge această valoare. Partea de capital avansată pentru cumpărarea forţei de muncă este o cantitate determinată de muncă materializată, deci o mărime — valoare constantă, ca şi valoarea forţei de muncă care a fost cumpărată. Dar în procesul de producţie, locul celor 90 l. st. avansate îl ia forţa de muncă în funcţiune, locul muncii moarte îl ia munca vie, locul unei mărimi stabile îl ia una fluidă, locul unei mărimi constante îl ia una variabilă. Rezultatul este reproducerea lui v, plus un increment al lui v. Din punctul de vedere al producţiei capitaliste, întreg acest proces reprezintă o automişcare a valorii iniţial constante, transformată în forţă de muncă. Ei i se atribuie procesul şi rezultatul său. Prin urmare, dacă formula 90 l. st. capital variabil sau valoare ce se valorifică apare contradictorie, ea nu face decît să exprime o contradicţie imanentă producţiei capitaliste.

La prima vedere pare straniu să consideri capitalul constant egal cu 0. Totuşi aşa se procedează mereu în viaţa de toate zilele. Dacă cineva vrea să calculeze, de pildă, cîştigul pe care îl realizează Anglia în industria bumbacului, scade în primul rînd preţul bumbacului plătit Statelor Unite, Indiei, Egiptului etc.; cu alte cuvinte, consideră egală cu 0 valoarea capitalului care nu face decît să reapară în valoarea produsului.

Fără îndoială că nu numai raportul dintre plusvaloare şi acea parte a capitalului din care ea rezultă direct şi a cărei schimbare a valorii o reprezintă are o mare importanţă economică, ci şi raportul dintre plusvaloare şi întregul capital avansat. Acest raport îl vom trata pe larg în cartea a treia. Pentru ca o parte a capitalului să fie valorificată prin transformarea ei în forţă de muncă, trebuie ca o altă parte a capitalului să fie transformată în mijloace de producţie. Pentru ca să funcţioneze capitalul variabil, trebuie avansat capital constant în proporţii corespunzătoare, potrivit cu caracterul tehnic determinat al procesului de muncă. Dar împrejurarea că pentru un proces chimic sînt necesare retorte şi alte recipiente nu ne împiedică ca la analiză să facem abstracţie de retortă. În măsura în care crearea valorii şi schimbarea valorii sînt privite în sine, adică în formă pură, mijloacele de producţie, aceste întruchipări materiale ale capitalului constant, furnizează doar materia în care urmează să se fixeze forţa fluidă, creatoare de valoare. Din această cauză natura acestei materii, bumbac sau fier, nu prezintă nici o importanţă. Valoarea acestei materii de asemenea nu prezintă importanţă. Este necesar doar ca ea să existe într-o cantitate suficientă pentru a putea absorbi cantitatea de muncă care urmează să se cheltuiască în decursul procesului de producţie. Această cantitate fiind dată, valoarea ei poate să urce sau să soadă, ea poate să nu aibă valoare, cum e cazul cu pămîntul şi cu marea; procesul de creare şi de schimbare a valorii nu este afectat de acest fapt 27) .

Considerăm, aşadar, deocamdată partea constantă a capitalului ca fiind egală cu zero. Capitalul avansat se reduce deci de la c + v la v, iar valoarea. produsului c + v + p la valoarea nou produsă v + p. Dacă valoarea nou produsă = 180 l. st., în care se exprimă munca efectuată în cursul întregii durate a procesului de producţie, trebuie să scădem valoarea capitalului variabil = 90 l. st., pentru a obţine plusvaloarea = 90 l. st. Cifra de 90 l. st. = p exprimă aici mărimea absolută a plusvalorii produse. Mărimea ei relativă însă, adică proporţia în care capitalul variabil a crescut, este determinată, evident, de raportul dintre plusvaloare şi capitalul variabil, adică este exprimată în . Prin urmare, în exemplul de mai sus ea se exprimă în 90/90 = 100%. Această creştere relativă a capitalului variabil, adică mărimea relativă a plusvalorii, eu o numesc rata plusvalorii 28) .

Am văzut că în cursul unei părţi a procesului de muncă muncitorul nu produce decît valoarea forţei sale de muncă, adică valoarea mijloacelor de subzistenţă care-i sînt necesare. Deoarece el produce in condiţii bazate pe diviziunea socială a muncii, muncitorul nu produce mijloacele sale de subzistenţă în mod direct, ci sub forma unei mărfi speciale, de pildă a firelor, adică o valoare egală cu valoarea mijloacelor sale de subzistenţă, sau cu banii cu care le cumpără. Acea parte din ziua sa de muncă pe care o întrebuinţează în acest scop este mai mare sau mai mică, în funcţie de valoarea mijloacelor sale medii de subzistenţă zilnice, adică în funcţie de timpul de muncă mediu necesar zilnic pentru producerea lor. Dacă valoarea mijloacelor sale de subzistenţă zilnice reprezintă, în medie, 6 ore de muncă materializate, muncitorul trebuie să lucreze, în medie, 6 ore pe zi pentru a produce această valoare. Dacă nu ar lucra pentru capitalist, ci pentru sine însuşi, în mod independent, el ar trebui de asemenea, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, să muncească, în medie, aceeaşi parte alicotă a zilei ca să producă valoarea forţei sale de muncă şi, în felul acesta, să cîştige mijloacele de subzistenţă necesare pentru întreţinerea sa proprie, adică pentru reproducerea sa continuă. Întrucît însă în acea parte a zilei de muncă în care el produce valoarea pe o zi a forţei de muncă, să zicem 3 şilingi, el nu produce decît un echivalent pentru valoarea ei pe care capitalistul a plătit-o deja 28a) şi nu face deci decît să înlocuiască prin valoarea nou creată valoarea capitalului variabil avansat, această producţie de valoare apare ca o simplă reproducţie. Acea parte a zilei de muncă în care are loc această reproducţie o numesc deci timp de muncă necesar, iar munca cheltuită în decursul ei — muncă necesară 29) . Necesară pentru muncitor, pentru că este independentă de forma socială a muncii sale. Necesară pentru capital şi pentru lumea lui, pentru că existenţa permanentă a muncitorului constituie baza lor.

A doua perioadă a procesului de muncă, în care muncitorul trudeşte dincolo de limitele muncii necesare, îl costă desigur muncă, cheltuire de forţă de muncă, dar nu creează valoare pentru el. Ea creează plusvaloare, care-l ispiteşte pe capitalist prin farmecul creaţiei din nimic. Această parte a zilei de muncă o numesc timp de supramuncă, iar munca cheltuită în decursul ei — supramuncă (surplus labour). Pe cît este de important pentru cunoaşterea valorii în general ca ea să fie considerată simplă cristalizare de timp de muncă, simplă muncă materializată, pe atît este de important pentru cunoaşterea plusvalorii ca ea să fie considerată simplă cristalizare de timp de supramuncă, simplă supramuncă materializată. Numai forma în care această supramuncă este stoarsă producătorului nemijlocit, muncitorului, determină deosebirea dintre formaţiunile economice ale societăţii, de pildă dintre societatea sclavagistă şi societatea bazată pe munca salariată 30) .

Întrucît valoarea capitalului variabil = valoarea forţei de muncă care a fost cumpărată de el, întrucît valoarea acestei forţe de muncă determină partea necesară a zilei de muncă, iar plusvaloarea este determinată, la rîndul ei, de partea excedentară a zilei de muncă, rezultă că: plusvaloarea se află faţă de capitalul variabil în acelaşi raport în care se află supramumca faţă de munca necesară, adică rata plusvalorii = . Ambele proporţii exprimă acelaşi raport în forme diferite, o dată sub forma muncii materializate, a doua oară sub cea a muncii fluide.

Rata plusvalorii este, aşadar, expresia exactă a gradului de exploatare a forţei de muncă de către capital sau a muncitorului de către capitalist 30a) .

Potrivit presupunerii noastre, valoarea produsului era = 410 l. st. [c] + 90 l. st. [v] + 90 l. st. [p], iar capitalul avansat = 500 l. st. Întrucît plusvaloarea = 90 şi capitalul avansat = 500, după metoda de calcul obişnuită ar rezulta că rata plusvalorii (care este confundată cu rata profitului) = 18%, un raport atît de scăzut, încît d-l Carey i) şi alţi adepţi ai „armoniei“ ar fi înduioşaţi. În realitate însă rata plusvalorii nu este = sau , ci = , deci nu , ci = 100%, mai mult decît încincitul gradului de exploatare aparent. Cu toate că în cazul dat nu cunoaştem mărimea absolută a zilei de muncă, nici perioada procesului de muncă (zi, săptămînă etc.), în sfîrşit nici numărul muncitorilor pe care capitalul variabil de 90 l. st. îi pune în mişcare în acelaşi timp, rata plusvalorii arată în mod exact, datorită convertibilităţii ei în , raportul dintre cele două părţi componente ale zilei de muncă. Acesta este de 100%. Aşadar, muncitorul a muncit o jumătate de zi pentru sine şi cealaltă jumătate pentru capitalist.

Prin urmare, metoda de calculare a ratei plusvalorii este pe scurt aceasta: luăm întreaga valoare a produsului şi considerăm egală cu zero partea constantă a valorii-capital, care nu face decît să reapară în valoarea produsului. Suma de valoare rămasă este singura valoare-produs creată realmente în procesul de formare a mărfii. Dacă plusvaloarea este dată, o scădem din această valoare-nou creată pentru a afla capitalul variabil. Procedăm invers dacă acesta din urmă este dat şi dacă vrem să aflăm plusvaloarea. Dacă ambele sînt date, trebuie efectuată doar operaţia finală, calcularea raportului dintre plusvaloare şi capitalul variabil, .

Oricît de simplă ar fi această metodă, este totuşi util să-l familiarizăm pe cititor, cu ajutorul cîtorva exemple, cu principiul care stă la baza acestei metode şi cu care el nu este obişnuit.

Să luăm mai întîi ca exemplu o filatură cu 10.000 de fusuri mule, care filează din bumbac american fir nr. 32 şi care produce 1 pfund de fire pe săptămînă de fiecare fus. Deşeurile reprezmtă 6%. Se prelucrează deci săptămînal 10.600 de pfunzi de bumbac, obţinîndu-se 10.000 de pfunzi de fire şi 600 de pfunzi de deşeuri. În aprilie 1871, acest bumbac costă 73/4 pence pfundul, deci pentru 10.600 de pfunzi se plăteşte suma rotundă de 342 l. st. Cele 10.000 de fusuri, inclusiv maşinile pentru operaţiile preliminare filatului şi maşina cu abur costă 1 l. st. per fus, deci 10.000 l. st. Uzura lor este de 10% = 1.000 l. st., sau pe săptămînă 20 l. st. Chiria pentru clădirea fabricii este de 300 l. st., sau de 6 l. st. săptămînal. Cărbunele (4 pfunzi per oră şi per cal-putere, la 100 de cai-putere (după indicator) şi 60 de ore pe săptămînă, inclusiv încălzirea clădirii), 11 tone pe săptămînă, la preţul de 8 şilingi şi 6 pence tona, costă în total 41/2 l. st. pe săptămînă; gaz 1 l. st. pe săptămînă, ulei 41/2 l. st. pe săptămînă; deci toate materialele auxiliare 10 l. st. pe săptămînă. Partea constantă a valorii este deci de 378 l. st. pe săptămînă. Salariile însumează 52 l. st. pe săptămînă. Preţul firelor este de 121/4 pence pfundul, adică 10.000 de pfunzi = 510 l. st.; plusvaloarea este deci 510—430 = 80 l. st. Considerăm partea constantă a valorii de 378 l. st. = 0, deoarece ea nu joacă nici un rol în formarea valorii în decurs de o săptămînă. Rămîne valoarea-nou creată în decurs de o săptămînă de 132 = 52 [v] + 80 [p] l. st. Prin urmare, rata plusvalorii = 80/52 = 15311/13%. La o zi medie de muncă de 10 ore aceasta înseamnă: muncă necesară = 331/33 ore şi supramuncă = 62/33 ore 31) .

Jacob i) face pentru anul 1815, socotind preţul grîului la 80 de şilingi cuarterul şi o producţie medie de 22 de busheli la acru, un acru aducînd astfel 11 l. st., următorul calcul 73 , foarte defectuos din cauza compensării anterioare a mai multor posturi, dar totuşi suficient pentru scopul nostru:

Producţia de valoare la acru

 

Sămînţă (de grîu)...

 

1

l.st.

9

ş.

 

Zeciuială, impozite, taxe ............

 

1

l.st.

1

ş.

Îngrăşăminte .........

 

2

l.st.

10

ş.

Rentă .........................................

 

1

l.st.

8

ş.

Salarii ...................

 

3

l.st.

10

ş.

Profitul arendaşului şi dobînda ..

 

1

l.st.

2

ş.

          Total ...........

7

l.st.

9

ş.

            Total ...............................

3

l.st.

11

ş.

Presupunînd în permanenţă că preţul produsului = valoarea sa, plusvaloarea se repartizează aici între diferitele rubrici: profit, dobîndă, zeciuială etc. Aceste rubrici nu prezintă interes pentru noi. Le adunăm şi obţinem plusvaloarea de 3 l. st. şi 11 şilingi. Cele 3 l. st. şi 19 şilingi pentru sămînţă şi îngrăşăminte, ca parte constantă a capitalului, le considerăm egale cu zero. Rămîne capitalul variabil avansat de 3 l. st. şi 10 şilingi, în locul căruia a fost produsă o valoare nouă de 3 l. st. 10 şilingi + 3 l. st. 11 şilingi.

Prin urmare = , mai mult de 100%. Muncitorul întrebuinţează mai mult de jumătate din ziua sa de muncă pentru a produce o plusvaloare, pe care, sub diferite pretexte, şi-o împart între ele diferite persoane 31a) .