2. Goana după supramuncă. Fabricant şi boier

Nu capitalul a inventat supramuncă. Pretutindeni unde o parte a societăţii deţine monopolul mijloacelor de producţie, muncitorul, liber sau neliber, trebuie să adauge timpului de muncă necesar pentru propria sa întreţinere un surplus de timp de muncă, ca să producă mijloacele de subzistenţă pentru proprietarul mijloacelor de producţie 41) , indiferent dacă acest proprietar este καλός κ'άγαθός *6 atenian, teocrat etrusc, civis romanus *7 , baron normand, proprietar de sclavi american, boier valah, landlord modern sau capitalist 42) . Este însă limpede că dacă într-o formaţiune social-economică precumpăneşte nu valoarea de schimb, ci valoarea de întrebuinţare a produsului, supramunca este limitată de un cerc mai restrîns sau mai larg de trebuinţe, dar din însuşi caracterul producţiei nu rezultă o nevoie nelimitată de supramuncă. De aceea, munca excesivă devine îngrozitoare în antichitate atunci cînd e vorba să se obţină valoarea de schimb în forma sa independentă, de bani, adică în producţia de aur şi argint. Munca forţată, mergînd pînă la istovire totală, constituie aici forma oficială a muncii excesive. E de ajuns să-l citim pe Diodorus Siculus 43) i) . În lumea antică însă acestea sînt excepţii. Dar de îndată ce popoarele a căror producţie se desfăşoară încă în formele inferioare ale muncii de sclav, de clacă etc. sînt atrase în orbita pieţei mondiale dominate de modul de producţie capitalist, piaţă care face să primeze interesul pentru vînzarea în străinătate a produselor lor, la cruzimile barbare ale sclavajului, iobăgiei etc. se adaugă cruzimea civilizată a muncii excesive. Astfel, în statele sudice ale Uniunii Americane munca negrilor a păstrat un caracter patriarhal moderat atîta vreme cît scopul producţiei era mai cu seamă satisfacerea directă a trebuinţelor proprii. Dar în măsura în care exportul de bumbac a căpătat o importanţă vitală pentru aceste state, munca excesivă a negrilor, care pe alocuri ducea la consumarea vieţii lor în şapte ani de muncă, a devenit factorul unui sistem interesat şi calculat. Nu mai era vorba să se obţină de la ei o anumită cantitate de produse utile. Era vorba de însăşi producerea plusvalorii. Tot aşa stau lucrurile cu munca de clacă, de pildă în Principatele dunărene.

Compararea goanei după supramuncă din Principatele dunărene cu cea similară din fabricile engleze prezintă un interes deosebit, deoarece în munca de clacă supramunca posedă o formă de sine stătătoare, palpabilă.

Să presupunem că ziua de muncă comportă 6 ore de muncă necesară şi 6 ore de supramuncă. Atunci muncitorul liber îi furnizează capitalistului 6 x 6, adică 36 de ore de supramuncă pe săptămînă. Este ca şi cum ar lucra 3 zile pe săptămînă pentru sine şi 3 zile pe săptămînă gratuit pentru capitalist. Lucrul acesta însă nu este vizibil. Supramunca şi munca necesară se contopesc. Aş putea, prin urmare, să exprim acelaşi raport şi altfel, de pildă că muncitorul lucrează în fiecare minut 30 de secunde pentru sine şi 30 de secunde pentru capitalist etc. Altfel stau lucrurile cu munca de clacă. Munca necesară pe care, de pildă, ţăranul valah o depune pentru propria sa întreţinere este separată în spaţiu de supramunca prestată pentru boier. Pe prima o efectuează pe propriul său ogor, pe cea de-a doua pe moşia boierească. Cele două părţi ale timpului de muncă există deci în mod independent una lîngă alta. În forma muncii de clacă supramunca este delimitată distinct de munca necesară. Această formă deosebită de manifestare, evident, nu modifică cu nimic raportul cantitativ dintre supramuncă şi munca necesară. Trei zile de supramuncă pe săptămînă rămîn trei zile de muncă care nu creează nici un echivalent pentru muncitor, indiferent dacă ele poartă numele de muncă de clacă sau de muncă salariată. La capitalist însă, goana după supramuncă se exprimă în tendinţa de a prelungi peste măsură ziua de muncă; la boier ea se exprimă mai simplu, în goana directă după zile de clacă 44) .

În Principatele Dunărene claca se împletea cu renta în natură şi cu celelalte atribute ale iobăgiei; ea alcătuia însă tributul principal plătit clasei stăpînitoare. Oriunde găsim asemenea situaţie, rareori munca de clacă a rezultat din starea de iobăgie; dimpotrivă, de cele mai multe ori starea de iobăgie a rezultat din munca de clacă 44a) . La fel s-a întîmplat în Provinciile române. Modul lor de producţie iniţial era bazat pe proprietatea în obşte, dar nu pe proprietatea în obşte în forma ei slavă sau cea hindusă. O parte din pămînturi era gospodărită independent de către membrii obştii ca proprietate privată liberă, altă parte — ager publicus — era cultivată de ei în comun. Produsele acestei munci în comun serveau parte ca fond de rezervă pentru anii cu recoltă proastă sau pentru alte eventualităţi, parte ca fond public pentru acoperirea cheltuielilor de război şi bisericeşti, precum şi a altor cheltuieli ale obştii. Cu timpul, demnitarii militari şi capii bisericii au uzurpat, o dată cu proprietatea în obşte, şi servituţile legate de ea. Munca ţăranilor liberi pe pămîntul obştii s-a transformat în muncă de clacă în folosul celor care furaseră acest pămînt. Totodată se dezvoltă relaţii de iobăgie, dar numai de fapt, nu de drept, pînă ce Rusia, eliberatoarea lumii, sub pretextul desfiinţării iobăgiei, le-a dat putere de lege. Codicele muncii de clacă proclamat în 1831 de către generalul rus Kisseleff i) a fost, bineînţeles, dictat de boierii înşişi. Astfel dintr-o singură lovitură Rusia a cucerit şi pe magnaţii Principatelor dunărene şi aplauzele cretinilor liberali din întreaga Europă.

În conformitate cu „Règlement organique“ 79 , cum e intitulat acel codice al muncii de clacă, fiecare ţăran valah datorează aşa-zisului proprietar funciar, în afară de o mulţime de prestaţii în natură specificate în amănunt, următoarele: 1. douăsprezece zile de muncă în general; 2. o zi de muncă la cîmp şi 3. o zi la căratul lemnelor. În total 14 zile pe an. Cu o profundă cunoaştere a economiei politice, ziua de muncă nu este luată însă în înţelesul ei obişnuit, ci ca zi de muncă necesară pentru obţinerea unui produs mediu zilnic, fixat, cu multă viclenie, la asemenea proporţii, încît chiar unui ciclop i) nu i-ar ajunge 24 de ore. În cuvinte lapidare, de o ironie specific rusească, însuşi „Règlement“ declară deci că prin 12 zile de muncă trebuie să se înţeleagă produsul unei munci manuale de 36 de zile, prin o zi de muncă la cîmp trei zile, iar prin o zi la căratul lemnelor de asemenea de trei ori pe atît. În total: 42 de zile de clacă. Mai trebuie adăugată şi aşa-zisa Jobagie, prestare de servicii, care i se cuvin moşierului pentru nevoile extraordinare ale producţiei. În raport cu mărimea populaţiei sale, fiecare sat trebuie să pună la dispoziţie, în fiecare an, un anumit număr de oameni pentru Jobagie. Această muncă de clacă suplimentară poate fi evaluată la 14 zile pentru fiecare ţăran valah. Astfel munca de clacă prescrisă se ridică la 56 de zile de muncă anual. Din cauza climei nefavorabile însă, anul agricol numără în Valahia numai 210 zile, din care se scad 40 de duminici şi sărbători şi în medie 30 de zile cu vreme neprielnică, în total 70 de zile. Rămîn 140 de zile de muncă. Raportul dintre munca de clacă şi munca necesară, , sau 662/3%, exprimă o rată a plusvalorii mult mai mică decît aceea care reglementează munca muncitorului agricol sau industrial englez. Aceasta nu reprezintă însă decît munca de clacă stipulată prin lege. Într-un spirit însă şi mai „liberal“ decît legislaţia engleză cu privire la reglementarea muncii în fabrici, „Règlement organique“ a ştiut să faciliteze eludarea propriilor sale dispoziţii. După ce din 12 zile a făcut 54 *8 , munca zilnică nominală pentru fiecare din cele 54 8 de zile de clacă a fost iarăşi astfel fixată, încît rămîne inevitabil un supliment de muncă pentru zilele următoare. Într-o zi, de pildă, trebuie plivită o porţiune de pămînt care cere pentru această operaţie, mai ales la lanurile de porumb, un timp de două ori mai lung. Pentru anumite munci agricole, o zi de muncă stabilită prin lege poate fi astfel interpretată, încît ea să înceapă în luna mai şi să se termine în luna octombrie. Pentru Moldova prevederile sînt şi mai aspre.

„Cele douăsprezece zile de clacă stabilite prin „Règlement organique“ —, exclama un boier îmbătat de victorie — însumează 365 de zile pe an!“ 45)

Dacă „Règlement organique“ al Principatelor dunărene constituia o expresie pozitivă a goanei după supramuncă, legalizată prin fiecare paragraf, Factory-Act-urile engleze reprezintă expresii negative ale aceleiaşi goane. Aceste legi frînează tendinţa capitalului de a stoarce peste măsură forţa de muncă printr-o limitare forţată a zilei de muncă de către stat, şi încă de către un stat în care domină capitalistul şi landlordul. Abstracţie făcînd de mişcarea muncitorească, care din zi în zi capătă proporţii tot mai ameninţătoare, limitarea muncii în fabrici era dictată de aceeaşi necesitate care a determinat împrăştierea guano-ului pe ogoarele Angliei. Aceeaşi rapacitate oarbă care într-un caz a secătuit pămîntul a subminat în celălalt caz pînă la rădăcină forţa vitală a naţiunii. Epidemiile periodice vorbeau aici un limbaj tot atît de elocvent ca şi diminuarea staturii soldaţilor în Germania şi în Franţa 46) .

Factory-Act-ul din 1850, în vigoare acum (1867), îngăduie o durată de 10 ore pentru ziua de lucru medie, şi anume 12 ore pentru primele 5 zile ale săptămînii, de la 6 dimineaţa pînă la 6 seara, din care se scad însă, conform legii, 1/2 de oră pentru micul dejun şi o oră pentru masa de prînz, rămînînd astfel 101/2 ore de muncă; iar pentru ziua de sîmbătă 8 ore, de la 6 dimineaţa pînă la 2 după-amiază, din care se scade 1/2 de oră pentru micul dejun. Rămîn 60 de ore de muncă, 101/2 pentru primele 5 zile ale săptămînii, 71/2 pentru ultima zi a săptămînii 47) . Au fost instituiţi controlori speciali însărcinaţi să vegheze la aplicarea legii, anume inspectorii de fabrici, subordonaţi direct Ministerului de Interne, ale căror rapoarte sînt publicate semestrial de către parlament. Aceste rapoarte furnizează, aşadar, o statistică oficială continuă în ceea ce priveşte goana capitaliştilor după supramuncă.

Să-i ascultăm pentru o clipă pe inspectorii de fabrici 48) . 

„Fabricantul perfid începe lucrul cu un sfert de ceas, uneori cu mai mult, alteori cu mai puţin, înainte de ora 6 dimineaţa şi îl încheie cu un sfert de ceas, uneori cu mai mult, alteori cu mai puţin, după ora 6 seara. El ciupeşte cîte 5 minute la începutul şi la sfîrşitul jumătăţii de oră destinate nominal micului dejun şi cîte 10 minute la începutul şi la sfîrşitul orei destinate prînzului. Sîmbăta el prelungeşte lucrul peste ora 2 d. a. cu un sfert de oră, uneori cu mai mult, alteori cu mai puţin. El se alege prin urmare cu un cîştig de:

Înainte de ora 6 dimineaţa .....

15 minute

   Total în 5 zile: 300 de minute

După ora 6 d.a. .......................

15    „

La micul dejun .......................

10    „

La prînz ..................................

20    „

 

60 minute

 

Sîmbătă                       

 

Înainte de ora 6 dimineaţa .....

15 minute

   Cîştig săptămînal total: 340 de minute

La micul dejun .......................

10    „

După ora 2 d.a. .......................

15    „

Adică 5 ore şi 40 de minute pe săptămînă, ceea ce înmulţit cu 50 de săptămîni de muncă, după scăderea a două săptămîni pentru zile de sărbătoare şi întreruperi incidentale, însumează 27 de zile de muncă“ 49) .

„Dacă ziua de muncă este prelungită zilnic cu 5 minute peste durata normală, rezultă 21/2 zile de muncă pe an“ 50) . „O oră în plus pe zi, cîştigată prin înhăţarea cîte unei frînturi de timp ba de ici, ba de dincolo, face din cele 12 luni ale anului 13“ 51) .

Crizele, în decursul cărora producţia se întrerupe şi se lucrează doar „timp redus“, respectiv cîteva zile pe săptămînă, nu schimbă, bineînţeles, nimic din tendinţa de a prelungi ziua de muncă. Cu cît se încheie mai puţine afaceri, cu atît trebuie să fie mai mare cîştigul din afacerea încheiată. Cu cît timpul în care se poate lucra e mai scurt, cu atît trebuie să fie mai lung timpul de supramuncă. Astfel, inspectorii de fabrici spun în rapoartele lor despre perioada de criză dintre anii 1857 şi 1858 următoarele:

„Faptul că, într-o perioadă în care afacerile merg atît de prost, se pretinde o muncă excesivă poate fi taxat de aberant, dar starea aceasta proastă a afacerilor îi împinge pe cei lipsiţi de scrupule la abuzuri; ei îşi asigură astfel un profit suplimentar...“ „În timp ce 122 de fabrici din circumscripţia mea — spune Leonard Horner i) — au fost definitiv închise, 143 nu lucrează de loc, iar toate celelalte lucrează doar timp redus, practica muncii excesive peste timpul fixat de lege continuă“ 52) . „Cu toate că — spune d-l Howell i) — în majoritatea fabricilor nu se lucrează decît jumătate din timp, pentru că afacerile merg prost, eu continui să primesc tot atîtea plîngeri că lucrătorilor li se ciupeşte (snatched) o jumătate de oră sau 3/4 de oră pe zi prin scurtarea răgazului asigurat de lege pentru masă şi repaus“ 53) .

Acelaşi fenomen s-a repetat pe scară mai mică în timpul teribilei crize a bumbacului dintre anii 1861 şi 1865 54) . 

„Atunci cînd îi surprindem pe muncitori la lucru în timpul orelor de masă sau în alte ore nereglementare, uneori se pretextează că ei nu vor cu nici un chip să părăsească fabrica şi că trebuie siliţi să-şi întrerupă munca“ (curăţitul maşinilor etc.), „îndeosebi sîmbăta după-amiază. Dar dacă «braţele» mai rămîn în fabrică după oprirea maşinilor, aceasta se întîmplă numai pentru că între orele 6 dimineaţa şi 6 seara, în orele reglementare de muncă nu li s-a acordat răgazul necesar pentru efectuarea acestor treburi“ 55) .

„Profitul suplimentar care poate fi obţinut prin muncă excesivă, peste timpul reglementar, pare să constituie pentru mulţi fabricanţi o ispită prea puternică pentru a-i putea rezista. Ei speră să nu fie descoperiţi şi îşi fac socoteala că şi în cazul cînd ar fi descoperiţi, cuantumul derizoriu al amenzilor şi al cheltuielilor de judecată tot le-ar asigura un profit“ 56) . „Acolo unde surplusul de timp se obţine prin înmulţirea micilor furtişaguri („a multiplication of small thefts“) realizate în decursul zilei, inspectorii întîmpină dificultăţi aproape de neînvins în a le dovedi“ 57) .

Aceste „mici furtişaguri“ ale capitalului, pe seama timpului acordat muncitorilor pentru masă şi pentru repaus, inspectorii de fabrici le numesc „petty pilferings of minutes“, şterpeliri de minute 58) , „snatching a few minutes“, ciupiri de minute 59) , sau, cum le spun muncitorii cu un termen tehnic, „nibbling and cribbling at meal times“ *11 60) .

După cum se vede, în această atmosferă formarea plusvalorii prin supramuncă nu constituie nici un secret.

„Dacă îmi permiteţi — mi-a spus un foarte respectabil proprietar de fabrică — să-i pun pe muncitori să muncească numai cu 10 minute mai mult pe zi, îmi băgaţi în buzunar cîte 1.000 de l. st. pe an“ 61) . „Fracţiunile de timp sînt elementele profitului“ 62) .

Nimic mai caracteristic, în această privinţă, decît denumirea de „full times“ dată muncitorilor care lucrează săptămîna completă de lucru şi de „half times“ dată copiilor sub 13 ani, care n-au voie să lucreze decît 6 ore 63) . Aici muncitorul nu mai e decît timp de muncă personificat. Toate deosebirile individuale se reduc la deosebirea dintre „Vollzeitler“, muncitori care lucrează săptămîna completă de lucru, şi „Halbzeitler“, muncitori care lucrează săptămîna incompletă de lucru.