3. Ramuri din industria engleză fără limită legală a exploatării

Pînă acum am cercetat tendinţa de a prelungi ziua de muncă, goana nesăţioasă după supramuncă, pe un tărîm unde excesele neînfrînate, care, după expresia unui economist burghez din Anglia, nu au fost întrecute nici de cruzimile spaniolilor faţă de pieile roşii din America 64) , au determinat în cele din urmă încătuşarea capitalului în lanţurile reglementării prin lege. Să aruncăm acum o privire asupra cîtorva ramuri de producţie în care stoarcerea forţei de muncă este pînă astăzi, sau a fost pînă mai ieri, liberă de îngrădiri.

„D-l Broughton, un county magistrate *12 , a declarat, în calitate de preşedinte al unei întruniri ţinute în sala primăriei din Nottingham la 14 ianuarie 1860, că în rîndurile acelei părţi din populaţia oraşului care se ocupă cu confecţionarea dantelelor mizeria şi privaţiunile au atins un grad necunoscut în tot restul lumii civilizate... La orele 2, 3, 4 dimineaţa, copii de 9—10 ani sînt smulşi din paturile lor murdare şi siliţi să lucreze pînă la orele 10, 11, 12 noaptea pentru a cîştiga atît cît să-şi ducă zilele; în acest timp, membrele li se atrofiază, corpul li se închirceşte, trăsăturile feţei li se abrutizează şi întreaga lor fiinţă cade într-o toropeală încremenită, îngrozitoare la vedere. Nu ne surprinde faptul că d-l Mallett şi alţi fabricanţi au intervenit pentru a protesta împotriva oricărei discuţii... Sistemul, aşa cum l-a descris reverendul Montagu Valpy, este un sistem de sclavie nelimitată, sclavie sub raport social, fizic, moral şi intelectual... Ce să spunem despre un oraş care convoacă un miting public spre a cere limitarea timpului de muncă pentru bărbaţi la 18 ore pe zi!... Noi perorăm împotriva plantatorilor din Virginia şi din Carolina. Dar tîrgul lor de negri, cu toate grozăviile biciului şi ale comerţului cu carne de om, este oare mai dezgustător decît această asasinare lentă a oamenilor care se săvîrşeşte pentru fabricarea voalurilor şi gulerelor spre profitul capitaliştilor?“ 65)

Olăria (pottery) din Staffordshire a făcut, în decursul ultimilor 22 de ani, obiectul a trei anchete parlamentare. Rezultatele sînt cuprinse în raportul din 1841 al d-lui Scriven pentru „Children's Employment Commissioners“, în raportul din 1860 al doctorului Greenhow i) , publicat din ordinul şefului secţiei sanitare din Privy Council („Public Health, 3rd. Report“, I, 102—113), în sfîrşit, în raportul din 1863 al d-lui Longe, publicat în „First Report of the Children's Employment Commission“ din 13 iunie 1863. Pentru ceea ce mi-am propus, e suficient să reproduc din rapoartele din 1860 şi 1863 unele depoziţii ale înşişi copiilor exploataţi. Din situaţia copiilor se va putea conchide şi deduce care era situaţia adulţilor, mai ales cea a fetelor şi a femeilor, şi anume într-o ramură a industriei care, în comparaţie cu filaturile de bumbac şi cu alte întreprinderi asemănătoare, pare foarte plăcută şi sănătoasă 66) .

William Wood, de 9 ani, „avea 7 ani şi 10 luni cînd a început să muncească“. De la început el „ran moulds“ (ducea marfa gata modelată la uscătorie şi revenea cu tiparele goale). În fiecare zi a săptămînii vine la 6 dimineaţa şi termină pe la 9 seara. „În fiecare zi din săptămînă muncesc pînă la 9 seara. Aşa s-a întîmplat, de pildă, în ultimele 7—8 săptămîni“. Prin urmare, muncă de cincisprezece ore pentru un copil de 7 ani! J. Murray, un băiat de 12 ani, declară:

„I run moulds and turn jigger (învîrtesc roata). Vin la ora 6, cîteodată la ora 4 dimineaţa. Am lucrat toată noaptea trecută pînă azi-dimineaţă la ora 6. Nu m-am culcat de atunci. În afară de mine au mai lucrat toată noaptea trecută alţi 8 sau 9 băieţi. Toţi, afară de unul, au revenit azi-dimineaţă. Primesc pe săptămînă 3 şilingi şi 6 pence“ (1 taler şi 5 groşi). „Nu primesc mai mult dacă lucrez toată noaptea. În ultima săptămînă am lucrat două nopţi întregi“.

Fernyhough, un băiat de 10 ani:

„Nu întotdeauna am o oră întreagă pentru masa de prînz; adesea doar o jumătate de oră; anume în fiecare joi, vineri şi sîmbăta“ 67) .

Potrivit declaraţiilor doctorului Greenhow durata vieţii în districtele din Stoke-upon-Trent şi Wolstanton în care se practică olăritul este extraordinar de scurtă. Cu toate că în districtul Stoke numai 36,6% şi în Wolstanton numai 30,4% din populaţia bărbătească în vîrstă de peste 20 de ani munceşte în olării, în primul district mai mult de jumătate din decesele pricinuite de bolile pulmonare în rîndurile bărbaţilor din această categorie şi aproximativ 2/5 în al doilea district lovesc pe olari. Doctorul Boothroyd, medic practician din Hanley, declară:

„Fiecare generaţie nouă de olari este mai pipernicită şi mai debilă decît cea precedentă“.

Tot aşa un alt medic, d-l McBean:

„De cînd mi-am început, acum 25 de ani, practica printre olari, izbitoarea degenerare a acestei categorii s-a manifestat progresiv printr-o diminuare a staturii şi a greutăţii“.

Aceste declaraţii sînt luate din raportul doctorului Greenhow din 1860 68) .

Din raportul membrilor comisiei întocmit în 1863 extragem următoarele: Doctorul J. T. Arledge, medic-şef al spitalului din North Staffordshire, spune:

„Ca clasă, olarii, bărbaţi şi femei, reprezintă... o populaţie degenerată atît din punct de vedere fizic, cît şi moral. De regulă, ei sînt piperniciţi, au o conformaţie proastă şi coşul pieptului adesea deformat. Îmbătrînesc prematur şi trăiesc puţin; placizi şi anemici, ei îşi trădează slăbiciunea constituţiei fizice prin crize rebele de dispepsie, prin afecţiuni ale ficatului şi rinichilor şi reumatism. Dar înainte de toate suferă de boli de piept, de pneumonie, ftizie, bronşită şi astmă. O formă a acesteia din urmă, cunoscută sub numele de astma olarilor sau oftica olarilor, le este specifică. Mai mult de două treimi din olari suferă de scrofuloză, care atacă amigdalele, oasele şi alte părţi ale corpului. Faptul că degenerarea (degenerescence) populaţiei acestui district nu este încă şi mai mare se datoreşte exclusiv recrutării populaţiei din districtele agricole din împrejurimi şi căsătoriilor cu populaţii mai sănătoase“.

D-l Charles Parsons, care a fost pînă nu de mult house surgeon *13 la acelaşi spital, scrie, într-o scrisoare adresată lui Longe membru al comisiei, printre altele:

„Nu pot vorbi decît pe baza propriilor mele observaţii, fără a mă referi la date statistice, dar nu ezit să vă asigur că indignarea mea izbucnea mereu la vederea acestor bieţi copii, a căror sănătate era jertfită pentru a satisface lăcomia părinţilor şi a patronilor lor“.

El enumeră cauzele bolilor care bîntuie printre olari şi încheie cu cea mai gravă dintre ele, cu „long hours“ („îndelungatele ore de muncă“). Raportul comisiei îşi exprimă speranţa că

„o manufactură cu o poziţie atît de apreciată în ochii lumii nu va mai purta multă vreme stigmatul că marele ei succes este însoţit de o degenerare fizică, de suferinţe trupeşti multiple şi de moartea timpurie a populaţiei muncitoare, prin munca şi iscusinţa căreia au fost obţinute rezultate atît de remarcabile“ 69) .

Ceea ce e valabil pentru olăriile din Anglia e valabil şi pentru cele din Scoţia 70) .

Manufactura de chibrituri datează din 1833, cînd s-a inventat aplicarea fosforului chiar pe beţişorul chibritului. Începînd din 1845, în Anglia această manufactură s-a dezvoltat repede şi s-a răspîndit din cartierele dens populate ale Londrei în special la Manchester, Birmingham, Liverpool, Bristol, Norwich, Newcastle, Glasgow, propagînd totodată şi fălcariţa, boală descoperită încă în 1845 de către un medic vienez ca fiind specifică muncitorilor din fabricile de chibrituri. Jumătate din muncitori sînt copii sub 13 ani şi tineri sub 18 ani. Manufactura aceasta este atît de rău famată din cauza condiţiilor de muncă nesănătoase şi respingătoare, încît numai partea cea mai mizeră a clasei muncitoare, văduvele muritoare de foame etc., îşi trimite aici copiii, „copii în zdrenţe, pe jumătate lihniţi de foame, într-un hal fără hal şi fără nici o educaţie“ 71) . Dintre martorii audiaţi de către White, membru al comisiei (1863), 270 erau sub 18 ani, 40 sub 10 ani, 10 aveau numai 8 ani şi 5 numai 6 ani. Durata zilei de muncă variază între 12, 14 şi 15 ore, muncă de noapte, ore neregulate de masă, mesele luate de cele mai multe ori chiar în ateliere, al căror aer e viciat din cauza fosforului. În această manufactură, Dante i) şi-ar găsi depăşite cele mai crunte chinuri ale infernului plăsmuite de fantezia sa.

La fabrica de tapete, sorturile mai proaste se imprimă cu maşina, cele fine manual (block printing). Lunile de activitate intensă se situează între începutul lui octombrie şi sfîrşitul lui aprilie. În cursul perioadei respective, adeseori această muncă durează aproape fără întrerupere de la 6 dimineaţa la 10 seara şi chiar pînă noaptea tîrziu.

J. Leach declară:

„Iarna trecută“ (1862), „din 19 fete 6 au încetat să vină la muncă din cauza bolilor contractate în urma extenuării. Ca să nu adoarmă ţip la ele“. W. Duffy: „De multe ori din cauza oboselii copiii nu puteau să ţină ochii deschişi; de fapt, adesea nici noi nu putem“. J. Lightbourne: „Am 13 ani... Iarna trecută am lucrat pînă la 9 seara, iar cu o iarnă mai înainte — pînă la 10. Iarna trecută aproape în fiecare seară plîngeam din cauza durerilor de picioare“. G. Aspden: „Pe acest băiat al meu, cînd avea 7 ani, îl duceam în spinare, prin zăpadă, la fabrică şi înapoi: lucra de obicei 16 ore!... Adeseori mă aşezam în genunchi în faţa lui pentru a-i da de mîncare în timp ce stătea lîngă maşină, căci nu-i era îngăduit s-o părăsească sau s-o oprească“. Smith, coproprietarul unei fabrici din Manchester şi administrator al ei: „Noi“ (e vorba de „braţele“ din întreprindere care muncesc pentru „noi“) „lucrăm fără întreruperi pentru masă, aşa că munca zilnică de 101/2 ore se încheie la 41/2 d.a., restul reprezentînd timp suplimentar“ 72) . (Să fie oare adevărat că acest domn Smith nu mănîncă în decursul celor 101/2 ore?) „Doar rareori noi“ (acelaşi Smith) „încetăm înainte de ora 6 seara“ (cu consumarea, vrea să spună, a maşinilor „noastre“ — forţă de muncă), „astfel că noi“ (iterum Crispinus 81 ) „lucrăm de fapt în tot cursul anului timp suplimentar... În medie, copiii şi adulţii“ (152 de copii şi tineri sub 18 ani, precum şi 140 de adulţi) „au lucrat deopotrivă în cursul ultimelor 18 luni cel puţin cîte 7 zile şi 5 ore pe săptămînă, adică 781/2 ore săptămînal. Pentru cele 6 săptămîni încheiate la 2 mai a.c.“ (1863), „media a fost mai mare — 8 zile, adică 84 de ore pe săptămînă!“

Dar acelaşi domn Smith, care ţine atît de mult la pluralis majestatis *14 , adaugă zîmbind: „Munca la maşini este uşoară“. Iar fabricanţii care utilizează block printing declară: „Munca manuală este mai sănătoasă decît munca la maşini“. În general, domnii fabricanţi protestează vehement împotriva propunerii de „a opri maşinile cel puţin în timpul orelor de masă“.

D-l Otley, directorul unei fabrici de tapete din Borough (Londra), declară: „O lege care ar permite să se lucreze de la 6 dimineaţa pînă la 9 seara ar găsi tot asentimentul nostru (!), dar un program de muncă de la 6 dimineaţa pînă la 6 seara, cum îl înţelege Factory Act, nu ne (!) convine... Maşina noastră este oprită în timpul prînzului“ (ce mărinimie). „Oprirea nu pricinuieşte o pierdere prea mare de hîrtie şi vopsea“. „Dar — adaugă el cu un aer de compătimire — pot să înţeleg cît de dezagreabilă e pierderea pricinuită în felul acesta“.

Raportul comisiei îşi exprimă cu naivitate părerea că teama unor „firme importante“ de a-şi pierde timpul, adică timpul în care îşi însuşesc munca altuia, şi deci „de a pierde profit“, n-ar fi un „motiv suficient“ pentru a-i sili pe copiii sub 13 ani şi pe tinerii sub 18 ani „să-şi piardă“ masa de prînz în decurs de 12—16 ore sau pentru a-i alimenta aşa cum e alimentată cu apă şi cărbuni maşina cu abur, cu unsoare roata, cum se adaugă lînii săpunul etc. — chiar în cursul procesului de producţie, prînzul fiind considerat un simplu material auxiliar al mijlocului de muncă 73) .

Nici o ramură industrială din Anglia (facem abstracţie de fabricile de pîine, care şi-au croit drum abia în ultima vreme) nu a păstrat pînă astăzi un mod de producţie atît de învechit şi — cum se poate vedea la poeţii epocii Imperiului roman — atît de asemănător celui din perioada precreştină ca brutăriile. Dar, după cum am arătat mai înainte, la început capitalul rămîne indiferent faţă de caracterul tehnic al procesului de muncă pe care pune stăpînire. La început îl preia aşa cum îl găseşte.

Inimaginabila falsificare a pîinii, mai ales la Londra, a fost dată pentru prima oară în vileag de Comisia Camerei comunelor „pentru constatarea falsificării de alimente“ (1855—1856) şi prin lucrarea doctorului Hassall i) : „Adulterations detected“ 74) . Urmarea acestor dezvăluiri a fost legea din 6 august 1860: „for preventing the adulteration of articles of food and drink“ *16 , o lege rămasă fără efect pentru că manifesta, bineînţeles, o delicateţă extremă faţă de orice freetrader *17 care îşi propunea „to turn an honest penny *18 prin cumpărarea şi vînzarea de mărfuri falsificate 75) . Însăşi comisia şi-a exprimat, într-un mod mai mult sau mai puţin naiv, convingerea că liberul schimb înseamnă în esenţă un comerţ cu substanţe falsificate, sau, cum le spune spiritual englezul, cu „substanţe sofisticate“. Într-adevăr, acest gen de „sofistică“ ştie mai bine decît Protagoras i) să facă din alb negru şi din negru alb şi mai bine decît eleaţii 82 să demonstreze ad oculos caracterul pur aparent a tot ce este real 76) .

În orice caz, comisia atrăsese atenţia publicului asupra „pîinii sale cea de toate zilele“ şi implicit asupra brutăriilor. În acelaşi timp, în mitinguri publice şi în petiţii adresate parlamentului a răsunat strigătul calfelor de brutari din Londra împotriva muncii excesive etc. Strigătul a devenit atît de stăruitor, încît s-a procedat la numirea, în calitate de comisar regal anchetator, a d-lui H. S. Tremenheere i) , fost membru al comisiei din 1863, menţionate de noi în repetate rînduri. Raportul său 77) , împreună cu depoziţiile martorilor, au consternat publicul şi i-a atins nu inima, ci stomacul. Englezul, atît de bun cunoscător al bibliei, ştia că omul dacă nu e ales de ursită să fie capitalist, landlord sau sinecurist, este sortit să-şi mănînce pîinea în sudoarea frunţii, dar nu ştia că în pîinea sa el trebuie să mănînce zilnic o cantitate anumită de sudoare omenească amestecată cu puroi scurs din răni, cu pînze de păianjen, cu gîndaci şi cu drojdie nemţească putredă, ca să nu mai vorbim de piatră acră, nisip şi alte agreabile ingrediente minerale. De aceea, fără nici o consideraţie (pentru sanctitatea sa „freetrade“-ul, fabricarea pîinii, pînă atunci „liberă“, a fost supusă controlului unor inspectori de stat (sfîrşitul sesiunii parlamentare din 1863), prin aceeaşi lege interzicîndu-se pentru calfele de brutar sub 18 ani munca între orele 9 seara şi 5 dimineaţa. Această ultimă prevedere este deosebit de elocventă în privinţa muncii excesive din această ramură de activitate, atît de patriarhală în aparenţă.

„Munca unei calfe de brutar, la Londra, începe de regulă la ora 11 noaptea. La această oră el pregăteşte aluatul, muncă foarte anevoioasă, care durează 1/2 pînă la 3/4 de oră, în funcţie de cantitatea şi calitatea aluatului. El se culcă apoi pe scîndura de frămîntat, care în acelaşi timp serveşte şi de capac al covatei în care se face aluatul, şi doarme cîteva ore cu un sac sub căpătîi şi acoperit cu alt sac. Apoi începe o muncă intensă şi neîntreruptă de 5 ore: aluatul e frămîntat, cîntărit, modelat, băgat în cuptor, scos din cuptor etc. Temperatura dintr-o brutărie atinge 75—90 de grade *21 , în brutăriile mici fiind mai degrabă mai ridicată decît mai scăzută. Cînd pîinea, franzelele etc. sînt gata, începe distribuirea, şi o mare parte a muncitorilor zileri, după ce au îndeplinit anevoioasa muncă de noapte descrisă mai sus, duc în cursul zilei pîinea din casă în casă, în coşuri sau în cărucioare, lucrînd cîteodată, în intervaluri, şi la brutărie. În funcţie de anotimp şi de mărimea întreprinderii, munca se termină între orele 1 şi 6 p.m., în vreme ce altă parte a calfelor lucrează în brutărie pînă seara tîrziu“ 78) . „În timpul sezonului londonez, calfele acelor brutari din Weslend care vînd pîinea la preţul «integral» îşi încep lucrul în mod regulat la ora 11 noaptea şi sînt ocupate cu coptul pîinii pînă la orele 8 ale dimineţii următoare, cu una sau două întreruperi foarte scurte. Pe urmă sînt folosite pînă la orele 4, 5, 6 sau chiar 7 la distribuirea pîinii sau cîteodată în brutărie, la fabricarea biscuiţilor. După terminarea muncii, ele pot dormi 6 ore, de multe ori numai 5 sau 4. Vinerea, munca începe întotdeauna mai devreme, adică seara la ora 10, şi continuă fără întrerupere fie la prepararea pîinii, fie la distribuirea ei, pînă a doua zi, sîmbăta, la orele 8 seara, dar de cele mai multe ori pînă la orele 4 sau 5 din noaptea spre duminică. Şi în brutăriile de lux, care vînd pîinea la «preţul integral», mai trebuie prestată apoi, în cursul duminicii, o muncă pregătitoare de 4 pînă la 5 ore pentru ziua următoare... Calfele de brutari care lucrează la «underselling masters»“ (patroni care vînd pîinea sub preţul integral) „şi care, după cum am spus mai înainte, alcătuiesc peste 3/4 din numărul brutarilor din Londra, au ore de muncă şi mai îndelungate, dar munca lor se mărgineşte aproape numai la brutărie întrucît, exceptînd pîinea livrată unor băcănii mărunte, patronii lor îşi vînd marfa numai în propria lor prăvălie. Către sfîrşitul săptămînii..., adică joia, munca începe aici la ora 10 noaptea şi durează, cu mici întreruperi, pînă sîmbăta noaptea tîrziu“ 79) .

Cît despre „underselling masters“, chiar şi punctul de vedere burghez îşi dă seama că „baza concurenţei lor o formează munca neplătită a calfelor (the unpaid labour of the men) 80) . Iar „full priced baker“-ul îi denunţă comisiei de anchetă pe concurenţii săi „underselling“ ca jefuitori ai muncii altora şi ca falsificatori.

„Ei reuşesc numai înşelînd publicul şi storcînd de la calfele lor cîte 18 ore pentru o plată de 12 ore“ 81) .

Falsificarea pîinii şi formarea unei categorii de brutari care vînd pîinea sub preţul integral s-au dezvoltat în Anglia de la începutul secolului al XVII-lea, după ce această meserie şi-a pierdut caracterul de breaslă şi după ce, în spatele meşterului brutar nominal, a apărut capitalistul, în persoana morarului sau a negustorului de făină 82) . Astfel a fost pusă baza producţiei capitaliste, a prelungirii peste măsură a zilei de muncă şi a muncii de noapte, cu toate că aceasta din urmă s-a înrădăcinat de-a binelea, chiar şi la Londra, abia în anul 1824 83) .

După cele de mai sus, se înţelege de ce raportul comisiei situează calfele de brutari printre muncitorii cu durată scurtă de viaţă, care, după ce au avut norocul să nu cadă victimă mortalităţii infantile, obişnuită la toate păturile clasei muncitoare, ating rareori vîrsta de 42 de ani. Şi cu toate acestea meseria de brutar e întotdeauna suprasolicitată de candidaţi. Regiunile care furnizează aceste „forţe de muncă“ pentru Londra sînt Scoţia, districtele agricole din vestul Angliei şi Germania.

În 1858—1860 calfele de brutari din Irlanda au organizat pe cheltuială proprie mari mitinguri de agitaţie împotriva muncii de duminică şi de noapte. Cu o căldură specific irlandeză publicul le-a luat apărarea, cum s-a întîmplat, de pildă, la mitingul ţinut în mai 1860 la Dublin. Această mişcare a reuşit într-adevăr să impună în exclusivitate munca de zi la Wexford, Kilkenny, Clonmel, Waterford etc.

 „La Limerick, unde suferinţele calfelor salariate întreceau, precum se ştie, orice măsură, mişcarea a eşuat din pricina opoziţiei meşterilor brutari, mai ales a brutarilor-morari. Exemplul din Limerick a provocat o retragere la Ennis şi Tipperary. La Cork, unde indignarea publică s-a manifestat într-o formă deosebit de vie, meşterii au împiedicat mişcarea, folosindu-se de latitudinea pe care o aveau de a da afară calfele. La Dublin meşterii au opus rezistenţa cea mai dîrză, şi prin persecutarea calfelor care se aflau în fruntea mişcăriii i-au determinat pe ceilalţi să cedeze şi să accepte munca de noapte şi de duminică“ 84) .

Comisia guvernului englez, care în Irlanda e înarmat pînă în dinţi, protestează, cică, cu mare amărăciune împotriva necruţătorilor meşteri brutari din Dublin, Limerick, Cork etc.:

„Comisia consideră că orele de muncă sînt limitate prin legi naturale, a căror încălcare nu poate rămîne nepedepsită. Silindu-i pe muncitorii lor, sub ameninţarea de a-i alunga, să-şi calce convingerile religioase, să violeze legile ţării şi să nesocotească opinia publică“ (toate acestea se referă la munca de duminică), „meşterii bagă zîzanie între capital şi muncă şi dau un exemplu periculos pentru religie, morală şi ordinea publică... Comisia consideră că prelungirea zilei de muncă peste 12 ore constituie o încălcare uzurpatoare a vieţii casnice şi private a muncitorului şi duce la rezultate morale dezastruoase, prin imixtiunea în căsnicia unui om şi în îndatoririle sale familiale de fiu, frate, soţ şi tată. O muncă prelungită peste 12 ore tinde să submineze sănătatea muncitorului, duce la îmbătrînire prematură şi la moarte timpurie, şi deci la nenorocirea familiilor de muncitori, care sînt lipsite“ („are deprived“) „de sprijinul şi de grija capului de familie tocmai în momentul cînd acestea sînt mai necesare“ 85) .

Ne-am ocupat pînă acum de Irlanda. De cealaltă parte a canalului, în Scoţia, muncitorul agricol, omul de la plug, se plînge de munca sa de 13 şi 14 ore, în clima cea mai aspră, cu 4 ore de muncă suplimentară duminica (în această ţară unde duminica e sărbătorită cu atîta sfinţenie!) 86) , în timp ce, concomitent, trei muncitori de la căile ferate, un şef de tren, un mecanic de locomotivă şi un semnalizator, sînt deferiţi unei grand Jury din Londra. O mare catastrofă feroviară a trimis sute de pasageri pe lumea cealaltă. Cauza accidentului: neglijenţa muncitorilor feroviari. În faţa juraţilor ei declară unanim că acum 10 sau 12 ani munca lor nu dura decît 8 ore pe zi. În cursul ultimilor 5—6 ani ea a fost majorată pînă la 14, 18 şi 20 de ore, iar în perioadele de mare trafic, cînd circulă trenurile de excursii de pildă, munca lor durează adesea 40—50 de ore fără întrerupere. Ei sînt simpli muritori, şi nu ciclopi. La un moment dat puterea de muncă îi părăseşte. Îi cuprinde toropeala. Creierul încetează să mai gîndească, ochiul să mai vadă. Prea „respectable British Juryman“ *24 răspunde printr-un verdict care îi trimite pe acuzaţi în faţa juraţilor pentru „manslaughter“ *25 , exprimîndu-şi, într-o anexă blajină, piosul deziderat ca domnii magnaţi ai capitalului de la căile ferate să se arate pe viitor mai largi în achiziţionarea numărului necesar de „forţe de muncă“ şi mai „cumpătaţi“, sau mai „sobri“, sau mai „economi“ în stoarcerea forţei de muncă plătite 87) .

Din mulţimea pestriţă de muncitori de toate profesiunile, vîrstele, sexele, care ne asaltează mai stăruitor decît l-au asaltat pe Odiseu i) sufletele celor ucişi şi cărora munca excesivă li se citeşte pe faţă de la prima vedere, fără să mai fie nevoie de Cărţile Albastre ţinute la subţioară, desprindem încă două figuri, contrastînd izbitor una cu alta şi dovedind astfel că pentru capital toţi oamenii sînt egali — o modistă şi un fierar.

În ultimele săptămîni ale lunii iunie 1863, toate cotidienele londoneze au publicat o informaţie sub titlul „senzaţional“: „Death from simple Overwork“ (Moarte provocată de muncă excesivă). Era vorba de moartea modistei Mary Anne Walkley, de douăzeci de ani, angajată la o foarte respectabilă manufactură de mode, furnizoare a curţii, condusă de o doamnă cu inocentul nume de Elise. A fost redescoperită vechea poveste de atîtea ori repetată 88) că fetele acestea lucrează în medie 161/2 ore, iar în timpul sezonului adesea chiar 30 de ore neîntrerupt, stimulîndu-li-se uneori „forţa de muncă“ epuizată prin mici cantităţi de sherry, vin sau cafea. Şi era tocmai în toiul sezonului. Trebuiau confecţionate cît ai bate din palme luxoasele rochii ale nobilelor ladies pentru balul dat în onoarea principesei de Wales, proaspăt importată din străinătate. Mary Anne Walkley lucrase 261/2 ore fără întrerupere împreună cu alte 60 de fete, cîte 30 într-o încăpere care nu asigura nici 1/3 din volumul de aer necesar şi dormind noaptea cîte două într-un pat în acele boxe înăbuşitoare obţinute prin împărţirea unui dormitor cu ajutorul unor pereţi de scîndură 89) . Şi aceasta era una din casele de modă mai bune din Londra. Mary Anne Walkley s-a îmbolnăvit vineri şi a murit duminică, fără să fi apucat, spre uimirea doamnei Elise, să termine ultima rochie de bal. D-l Keys, medicul, chemat prea tîrziu la patul muribundei, a făcut în faţa „Coroner's Jury“ *30 -ului o depoziţie lapidară:

„Mary Anne Walkley a murit din cauza orelor îndelungate de muncă într-un atelier supraaglomerat şi din cauza dormitorului ei mult prea neîncăpător şi neaerisit“.

 Pentru a-i servi medicului o lecţie de bună-cuviinţă, „Coroner's Jury“, dimpotrivă, a stabilit că:

„Ea a murit de apoplexie, dar există motive de a ne teme că moartea ei ar fi fost grăbită de munca excesivă într-un atelier supraaglomerat“.

„Sclavii albi“ de la noi, exclamă „Morning Star“, organul de presă al liber-schimbiştilor Cobden i) şi Bright i) , „sclavii albi de la noi sînt băgaţi în mormînt de atîta muncă: ei se distrug şi pier fără surle şi trîmbiţe“ 90) .

 „Istovirea totală prin muncă este la ordinea zilei nu numai în atelierele modistelor, dar şi într-o mie de alte locuri, ba în orice loc unde afacerile merg bine... Să-l luăm de pildă pe fierar. De-ar fi să dăm crezare poeţilor, nu există om mai viguros şi mai vesel decît fierarul. El se scoală în zori şi face să scapere fierul înainte de a străluci soarele pe cer; mănîncă, bea şi doarme ca nimeni altul. Sub raport exclusiv fizic, el se găseşte într-adevăr, cînd munceşte cumpătat, în una din cele mai bune condiţii umane. Dar îl urmăm la oraş şi vedem cu ce muncă este împovărat acest voinic; şi ce loc ocupă el în statisticile de mortalitate ale ţării noastre? În Marylebone“ (unul din cele mai mari cartiere ale Londrei), „fierarii mor pe an în proporţie de 31 la mie, întrecînd cu 11 media de mortalitate la bărbaţii adulţi din Anglia. Ocupaţia lor, această artă aproape instinctivă a omenirii, în sine ireproşabilă, prin simplul exces de muncă îl extermină pe om. El poate să dea un anumit număr de lovituri de ciocan pe zi, să meargă un anumit număr de paşi, să facă un anumit număr de mişcări respiratorii, să presteze o anumită cantitate de muncă şi să trăiască în medie, să zicem, 50 de ani. El este însă silit să dea atîtea lovituri de ciocan mai mult, să meargă atîţia paşi mai mult, să respire de atîtea ori mai mult pe zi şi, una peste alta, să cheltuiască zilnic cu un sfert mai multă forţă vitală. El încearcă, iar rezultatul e că, într-o perioadă de timp limitată, el prestează cu un sfert mai multă muncă şi moare la 37 de ani în loc să moară la 50“ 91) .