1. Dubla origine a manufacturii

Cooperarea întemeiată pe diviziunea muncii dobîndeşte forma ei clasică în manufactură. Ca formă caracteristică a procesului de producţie capitalist, ea predomină în perioada manufacturieră propriu-zisă, care, privită în mare, durează de la mijlocul secolului al XVI-lea pînă în ultima treime a secolului al XVIII-lea.

Manufactura ia naştere în două feluri.

Fie că muncitori de meserii diferite, independente, prin ale căror mîini trebuie să treacă un produs pînă la finisarea lui, sînt reuniţi într-un singur atelier, sub comanda aceluiaşi capitalist. O trăsură, de pildă, era produsul colectiv al activităţilor unui mare număr de meseriaşi independenţi, caretaşi, şelari, croitori, lăcătuşi, curelari, strungari, ceaprazari, sticlari, zugravi, lustruitori, poleitori etc. Manufactura de trăsuri reuneşte pe toţi aceşti meseriaşi diferiţi în acelaşi atelier, unde ei lucrează simultan şi combinat. O trăsură, ce-i drept, nu poate fi poleită înainte de a fi confecţionată. Dar dacă se lucrează multe trăsuri deodată, o parte poate fi poleită fără întrerupere, în timp ce altă parte trece printr-o fază anterioară a procesului de producţie. Pînă aici ne aflăm încă pe terenul cooperaţiei simple, care îşi găseşte gata pregătit materialul ei uman şi materialul de obiecte. Foarte curînd însă intervine o schimbare esenţială. Croitorul, lăcătuşul, curelarul etc., folosit numai la confecţionarea trăsurilor, pierde încetul cu încetul, o dată cu obişnuinţa, şi capacitatea de a-şi exercita vechiul meşteşug în toată amploarea lui. Pe de altă parte, activitatea sa unilateralizată capătă acum cea mai adecvată formă pentru sfera restrînsă de activitate. Iniţial manufactura de trăsuri apărea drept o combinare de meşteşuguri independente. Încetul cu încetul ea devine diviziune a producţiei de trăsuri în diferitele ei operaţii speciale, din care fiecare în parte se cristalizează ca funcţie exclusivă a unui muncitor, totalitatea lor fiind executată de totalitatea acestor muncitori parţiali reuniţi. Tot aşa manufactura de postav, precum şi o serie întreagă de alte manufacturi au luat naştere din combinarea unor meşteşuguri diferite, sub comanda aceluiaşi capital 26) .

Dar manufactura ia naştere şi pe cale opusă. Un număr mare de meseriaşi care fac acelaşi lucru sau lucruri de aceeaşi speţă, de pildă, hîrtie, sau caractere tipografice, sau ace, sînt folosiţi simultan şi în acelaşi atelier de acelaşi capital. Aceasta e cooperarea în forma ei cea mai simplă. Toţi aceşti meseriaşi (cu o calfă sau două eventual) confecţionează pe de-a-întregul marfa şi efectuează astfel pe rînd diferitele operaţii necesare pentru producerea ei. Ei continuă să lucreze după vechiul mod meşteşugăresc. Curînd însă împrejurările exterioare determină o altă folosire atît a concentrării muncitorilor în acelaşi spaţiu, cît şi a simultaneităţii muncilor lor. Astfel, de pildă, o cantitate mai mare de marfă finită trebuie livrată într-un anumit termen. Munca va fi prin urmare împărţită. În loc ca diferitele operaţii să fie efectuate succesiv de acelaşi meşteşugar, operaţiile sînt separate una de alta, izolate, puse una alături de alta în spaţiu, fiecare din ele este încredinţată altui meşteşugar, toate împreună fiind îndeplinite simultan de cei care cooperează. Această împărţire incidentală se repetă, avantajele ei caracteristice ies la iveală si ea se înrădăcinează treptat ca diviziune sistematică a muncii. Dintr-un produs individual al unui meşteşugar independent care face de toate, marfa se transformă într-un produs social al unei colectivităţi de meseriaşi, fiecare îndeplinind mereu una şi aceeaşi operaţie parţială. Aceleaşi operaţii care se contopeau ca activităţi succesive ale breslaşului german producător de hîrtie, în manufactura olandeză de hîrtie au devenit independente, s-au transformat în operaţii parţiale concomitente ale unui măre număr de muncitori care cooperează. Meşterul breslaş din Nürnberg producător de ace formează elementul de bază al manufacturii engleze de ace. Dar pe cînd meseriaşul din Nürnberg efectua singur poate 20 de operaţii succesive, aici, în scurt timp, 20 de meseriaşi efectuează simultan numai cîte una din cele 20 de operaţii, care, pe baza experienţei, au fost şi mai mult scindate, izolate şi autonomizate ca funcţii exclusive ale cîte unui singur muncitor.

Originea manufacturii, desprinderea ei din meşteşug are deci un dublu caracter. Pe de o parte, ea purcede de la combinarea unor meserii independente, diferite, care se dezautonomizează şi se unilateralizează într-atît încît nu mai reprezintă decît operaţii parţiale ce se completează una pe alta în procesul de producţie al uneia şi aceleiaşi mărfi. Pe de altă parte, ea purcede de la cooperarea unor meseriaşi de aceeaşi specialitate şi descompune aceeaşi meserie individuală în diferitele ei operaţii distincte, izolîndu-le şi autonomizîndu-le pe acestea într-atît încît fiecare din ele devine funcţia exclusivă a unui anume muncitor. Pe de o parte, aşadar, manufactura introduce diviziunea muncii într-un anumit proces de producţie sau dezvoltă această diviziune, pe de altă parte ea combină meşteşuguri înainte separate. Oricare ar fi însă punctul de plecare al manufacturii, forma ei finală este aceeaşi: un mecanism de producţie ale cărui organe sînt oamenii.

Pentru o justă înţelegere a diviziunii muncii în manufactură, este esenţial să reţinem următoarele puncte: în primul rînd descompunerea procesului de producţie în fazele sale distincte se confundă aici întru totul cu scindarea activităţii meseriaşului în diferitele ei operaţii parţiale. Compusă sau simplă, operaţia îşi păstrează caracterul de meşteşug, prin urmare dependentă de forţa, îndemînarea, agilitatea şi siguranţa cu care muncitorul individual îşi mînuieşte unealta. Meseria rămîne baza. Această bază tehnică îngustă exclude o descompunere realmente ştiinţifică a procesului de producţie, deoarece fiecare proces parţial prin care trece produsul trebuie să poată fi executat ca operaţie parţială a meseriaşului. Tocmai pentru că, în felul acesta, iscusinţa meşteşugărească rămîne baza procesului de producţie, fiecare muncitor se adaptează în exclusivitate la o funcţie parţială, iar forţa sa de muncă este transformată pe viaţă într-un organ al acesltei funcţii parţiale. În sfîrşit, această diviziune a muncii constituie un gen de cooperare deosebit şi multe din avantajele ei izvorăsc din natura generală a cooperării, nu din această formă specială a ei.