2. Muncitorul parţial şi unealta sa

Dacă intrăm acum în amănunte, este clar, în primul rînd, că un muncitor care execută toată viaţa una şi aceeaşi operaţie simplă îşi transformă întregul corp într-un organ automat şi unilateral al ei şi are deci nevoie de mai puţin timp pentru a o efectua decît meseriaşul care execută alternativ o serie întreagă de operaţii. Dar muncitorul colectiv combinat, care formează mecanismul viu al manufacturii, e alcătuit numai din asemenea muncitori parţiali unilaterali. În comparaţie cu meseria autonomă, se produce deci mai mult într-un timp mai scurt, adică sporeşte forţa productivă a muncii 27) . De asemenea se perfecţionează şi metoda fiecărei munci parţiale atunci cînd aceasta devine funcţia independentă şi exclusivă a unei singure persoane. Repetarea continuă a aceleiaşi activităţi restrînse şi concentrarea atenţiei asupra acestui domeniu restrîns indică, pe baza experienţei, modalitatea de a obţine efectul util urmărit printr-un efort cît mai mic. Întrucît însă întotdeauna generaţii diferite de muncitori trăiesc simultan şi lucrează împreună în aceleaşi manufacturi, procedeele tehnice astfel dobîndite curînd se consolidează, se acumulează şi se transmit din generaţie în generaţie 28) .

Manufactura produce într-adevăr virtuozitatea muncitorului parţial, reproducînd în interiorul atelierului separarea naturală a meseriilor, pe care a găsit-o în societate, şi împingînd-o sistematic la extrem. Pe de altă parte, transformarea, produsă de manufactură, a muncii parţiale în profesia pe viaţă a unui om corespunde tendinţei orînduirilor sociale anterioare de a da meseriilor un caracter ereditar, de a le pietrifica în caste sau, atunci cînd anumite împrejurări istorice creau o variabilitate a individului incompatibilă cu sistemul castelor, de a le osifica în bresle. Castele şi breslele sînt rezultatul acţiunii aceleiaşi legi naturale care, în regnul animal şi vegetal, reglementează diferenţierea plantelor şi animalelor în specii şi subspecii, cu singura diferenţă că, la un anumit nivel al dezvoltării, ereditatea castelor sau exclusivitatea breslelor sînt decretate lege socială 29) .

„Muselinele din Dakka nu au fost niciodată întrecute în fineţe, nici stămburile şi alte ţesături din Koromandel în splendoare şi trăinicie a culorilor. Şi totuşi ele sînt produse fără capital, fără maşini, fără diviziunea muncii şi fără vreunul din celelalte mijloace care oferă producţiei în Europa atîtea înlesniri. Ţesătorul este un individ izolat care produce ţesătura, la comanda unui client, cu un război de ţesut de cea mai simplă construcţie, constînd cîteodată numai din bare de lemn rudimentar îmbinate. El nu are nici măcar un dispozitiv pentru întinderea urzelii; războiul de ţesut trebuie deci să rămînă întins pe toată lungimea lui şi devine atît de lung şi de inform, încît nu încape în coliba producătorului, care se vede astfel silit să-şi efectueze munca sub cerul liber, cu întreruperi la orice schimbare a vremii“ 30) .

Numai îndemînarea specială acumulată din generaţie în generaţie şi moştenită din tată în fiu conferă hindusului, ca şi păianjenului, această virtuozitate. Şi totuşi ţesătorul acesta hindus efectuează o muncă foarte complicată în comparaţie cu majoritatea muncitorilor din manufacturi.

Un meseriaş care execută succesiv diferitele procese parţiale pe care le implică confecţionarea unui produs trebuie să schimbe ba locul, ba uneltele. Trecerea de la o operaţie la alta întrerupe fluxul muncii sale şi creează, ca să zicem aşa, pori în ziua sa de muncă. Porii aceştia se strîng de îndată ce el efectuează toată ziua, fără întrerupere, una şi aceeaşi operaţie, sau dispar în măsura în care scade alternarea operaţiilor pe care le efectuează. Aici, productivitatea sporită se datoreşte fie unei cheltuiri sporite de forţă de muncă într-un interval de timp dat, deci intensităţii sporite a muncii, fie unei scăderi a consumului neproductiv de forţă de muncă. Într-adevăr, surplusul de forţă cheltuită pe care îl necesită orice trecere de la repaus la mişcare se compensează printr-o prelungire a duratei vitezei normale deja atinse. Pe de altă pante, continuitatea muncii uniforme face să scadă elanul şi energia, întrucît îl lipseşte pe muncitor de relaxarea şi farmecul pe care le găseşte în alternarea activităţilor.

Productivitatea muncii nu depinde numai de virtuozitatea muncitorului, ci şi de perfecţiunea uneltelor sale. Unelte de acelaşi fel, ca, de pildă, unelte de tăiat, de sfredelit, de presat, de lovit etc., se întrebuinţează în diferite procese de muncă, iar în acelaşi proces de muncă aceeaşi unealtă serveşte la diferite operaţii. Dar de îndată ce diferitele operaţii ale unui proces de muncă sînt separate una de alta şi fiecare operaţie parţială ia în mîna muncitorului parţial o formă cît mai adecvată şi deci exclusivă, se impun modificări ale uneltelor înainte utilizabile în scopuri diferite. Direcţia în care se face această modificare a formei rezultă din experienţa în cursul căreia ies la iveală dificultăţile speciale provocate de folosirea uneltelor în forma lor nemodifioată. Diferenţierea uneltelor de muncă, prin care unelte de acelaşi fel dobîndesc pentru fiecare întrebuinţare specială anumite forme fixe, şi specializarea lor, prin care fiecare asemenea instrument special acţionează din plin numai în mîna unor muncitori parţiali specifici, caracterizează manufactura. Numai la Birmingham se produc circa 500 de varietăţi de ciocane, din care fiecare serveşte nu numai la un proces de producţie deosebit, ci un număr de ciocane diferite de multe ori servesc pentru operaţii diferite din cadrul aceluiaşi proces. Perioada manufacturieră simplifică, perfecţionează şi multiplică uneltele de muncă, adaptîndu-le funcţiilor distincte exclusive ale muncitorilor parţiali 31) . Totodată ea creează astfel una din premisele materiale ale maşinii, care constă într-o combinare a mai multor unelte simple.

Muncitorul parţial şi unealta sa formează elementele simple ale manufacturii. Să cercetăm acum manufactura în ansamblul ei.