5. Caracterul capitalist al manufacturii

Un număr mai mare de muncitori sub comanda aceluiaşi capital alcătuieşte punctul de plecare natural atît al cooperării în genere, cît şi al manufacturii. Invers, diviziunea manufacturieră a muncii face din creşterea numărului de muncitori folosiţi o necesitate tehnică. Numărul minim de muncitori pe care trebuie să-l folosească un capitalist îi este prescris acum prin diviziunea existentă a muncii. Pe de altă parte, avantajele unei noi diviziuni sînt condiţionate de o nouă creştere a numărului de muncitori, realizabilă numai prin multipli. Dar o dată cu partea variabilă a capitalului trebuie să crească şi partea lui constantă, şi anume, pe lîngă volumul condiţiilor comune de producţie, cum sînt clădirile, furnalele etc., vor trebui să sporească îndeosebi, şi într-un ritm cu mult mai rapid decît numărul muncitorilor, materiile prime. Masa de materii prime consumate într-o perioadă de timp de către o anumită cantitate de muncă va creşte în aceeaşi proporţie în care creşte forţa productivă a muncii ca urmare a diviziunii ei. Creşterea volumului minim de capital necesar capitaliştilor sau, cu alte cuvinte, transformarea progresivă a mijloacelor de subzistenţă şi de producţie sociale în capital este, prin urmare, o lege care rezultă din caracterul tehnic al manufacturii 62) .

În manufactură, la fel ca în cooperarea simplă, organismul de muncă aflat în funcţiune este o formă de existenţă a capitalului. Mecanismul social de producţie alcătuit dintr-un număr mare de muncitori parţiali individuali aparţine capitalistului. Forţa productivă care rezultă din combinarea muncilor apare, aşadar, ca forţă productivă a capitalului. Manufactura propriu-zisă nu numai că supune pe muncitorul, pînă atunci independent, comenzii şi disciplinei capitalului, dar pe deasupra ea creează o diferenţiere ierarhică a muncitorilor înşişi. În timp ce cooperarea simplă păstrează, în linii mari, neschimbat felul de muncă al indivizilor, manufactura îl revoluţionează din temelii şi atacă forţa individuală de muncă la rădăcina ei. Ea îl mutilează pe muncitor, transformîndu-l într-o fiinţă monstruoasă prin dezvoltarea artificială unilaterală a dexterităţii sale, înăbuşind un univers întreg de înclinaţii şi aptitudini productive, aşa cum în statele din La Plata un animal întreg este tăiat pentru a i se lua numai pielea ori seul. Diferitele munci parţiale speciale sînt nu numai repartizate între indivizi diferiţi, ci individul însuşi este divizat, transformat într-un instrument automat al unei munci parţiale 63) , astfel încît fabula absurdă a lui Menenius Agrippa i) 120 , care îl prezintă pe om ca simplu fragment al propriului său trup, devine realitate 64) . Dacă la început muncitorul îşi vinde forţa de muncă capitalului din pricină că îi lipsesc mijloacele materiale pentru producerea unei mărfi, acum însăşi forţa sa individuală de muncă rămîne ineficace atîta timp cît nu este vîndută capitalului. Ea acţionează numai într-o conexiune care se realizează abia după vînzarea ei, în atelierul capitalistului. Pus în imposibilitatea de a crea ceva în mod independent, corespunzător aptitudinilor sale naturale, muncitorul din manufactură îşi desfăşoară activitatea sa productivă doar ca accesoriu al atelierului capitalistului 65) . Aşa cum poporul ales avea înscris pe frunte că îi aparţine lui Iehova i) , tot astfel diviziunea muncii îşi pune pecetea pe muncitorul din manufactură ca proprietate a capitalului.

Cunoştinţele, inteligenţa şi voinţa de care dă dovadă ţăranul sau meseriaşul independent, fie numai şi pe o scară redusă — aşa cum la sălbatic în viclenia personală se manifestă întreaga artă a războiului —, nu se cer decît atelierului în ansamblu. Potenţele spirituale ale producţiei iau proporţii într-o direcţie pentru că dispar în multe altele. Ceea ce pierd muncitorii parţiali se concentrează, opunîndu-li-se, de cealaltă parte, în capital 66) . Faptul că potenţele spirituale ale procesului material de producţie le sînt opuse muncitorilor ca proprietate străină şi ca forţă care îi domină este un rezultat al diviziunii manufacturiere a muncii. Acest proces de separare începe în cadrul cooperării simple, unde capitalistul reprezintă faţă de fiecare muncitor în parte unitatea şi voinţa organismului social de muncă. Acest proces se dezvoltă în manufactură, care îl mutilează pe muncitor, transformîndu-l în muncitor parţial, şi se desăvîrşeşte în marea industrie, care desparte ştiinţa, ca potenţă independentă a producţiei, de muncă, şi o sileşte să slujească capitalul 67) .

Îmbogăţirea muncitorului colectiv, deci a capitalului, cu forţă productivă socială este condiţionată în manufactură de sărăcirea muncitorului de forţa sa productivă individuală.

„Ignoranţa este mama industriei ca şi a superstiţiilor. Meditaţia şi imaginaţia sînt supuse erorii; dar obişnuinţa de a mişca piciorul sau mîna într-un anumit fel nu depinde nici de una, nici de cealaltă. Manufacturile prosperă deci cel mai mult acolo unde viaţa spirituală a oamenilor este strivită în aşa fel, încît atelierul poate fi privit ca o maşină ale cărei componente sînt oamenii“ 68) .

Într-adevăr, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, unele manufacturi foloseau de preferinţă pentru anumite operaţii simple, care constituiau însă secrete de fabricaţie, oameni semiidioţi 69) .

„Intelectul marii majorităţi a oamenilor — spune A. Smith — se dezvoltă cu necesitate din îndeletnicirile lor zilnice şi prin ele. Un om care îşi cheltuieşte toată viaţa cu efectuarea cîtorva operaţii simple... n-are prilejul să-şi exerseze mintea... În general el devine atît de stupid şi de ignorant, pe cît îi este cu putinţă unei fiinţe omeneşti să devină“.

După ce descrie obtuzitatea muncitorului parţial, Smith continuă:

„Monotonia vieţii sale sedentare îi atrofiază, bineînţeles, şi orice avînt al spiritului... Ea îi distruge chiar energia trupului şi îl face incapabil de a-şi folosi forţa cu elan şi tenacitate în afara ocupaţiei parţiale pentru care a fost educat. Dexteritatea în meseria sa specială se arată astfel a fi dobîndită în dauna aptitudinilor sale intelectuale, sociale şi de luptă. Dar în orice societate industrială şi civilizată aceasta este starea la care trebuie să decadă cu necesitate omul muncii sărac (the labouring poor), adică marea masă a poporului“ 70) .

Pentru a împiedica completa degenerare a masei poporului, pricinuită de diviziunea muncii, A. Smith recomandă organizarea învăţămîntului public de către stat, deşi îl vede administrat cu precauţiune în doze homeopatice. În mod consecvent se pronunţă împotriva acestei idei traducătorul şi comentatorul său francez, G. Garnier i) , care în timpul primului Imperiu francez s-a transformat în mod cu totul firesc în senator. După părerea lui, învăţămîntul public ar contrazice legile fundamentale ale diviziunii muncii, şi, prin introducerea lui, s-ar „proscrie întregul nostru sistem social“.

„Ca orice altă diviziune a muncii — spune el —, separarea dintre munca fizică şi cea intelectuală 71) devine mai accentuată şi mai distinctă pe măsură ce societatea“ (el foloseşte în mod just această expresie pentru a desemna capitalul, proprietatea funciară şi statul lor) „devine mai bogată. Asemenea oricărei alte diviziuni a muncii, această diviziune a muncii reprezintă rezultatul progresului din trecut şi cauza progresului viitor... Îi este oare îngăduit guvernului să contracareze această diviziune a muncii şi să frîneze mersul ei firesc? Are el dreptul să folosească o parte din veniturile statului pentru a încerca să încurce şi să amestece două categorii de muncă care tind spre diviziune şi separare?“ 72)

O anumită mutilare fizică şi spirituală este inseparabilă chiar de diviziunea muncii în ansamblul societăţii. Dar întrucît perioada manufacturieră duce cu mult mai departe această fisiune socială a diferitelor ramuri de activitate şi întrucît, pe de altă parte, abia o dată cu diviziunea care îi este caracteristică atacă individul la rădăcina vieţii sale, ea este şi prima care oferă patologiei industriale materialul şi stimulul 73) .

„A diviza un om înseamnă a-l executa dacă merită pedeapsa cu moartea şi a-l asasina dacă nu o merită. Divizarea muncii este asasinarea unui popor“ 74) .

La începuturile ei, cooperarea întemeiată pe diviziunea muncii, adică manufactura, reprezintă o creaţie spontană. De îndată ce a cîştigat oarecare stabilitate şi extindere, ea devine forma conştientă, metodică şi sistematică a modului de producţie capitalist. Istoria manufacturii propriu-zise ne arată cum diviziunea muncii, specifică ei, dobîndeşte cele mai adecvate forme, la început pe cale experimentală, oarecum în spatele persoanelor care acţionează, şi tinde apoi, asemenea meşteşugului de breaslă, să păstreze prin tradiţie forma odată găsită, pe care în unele cazuri o şi păstrează secole de-a rîndul. Schimbarea acestei forme are loc — cu excepţia aspectelor secundare — numai ca urmare a unei revoluţionari a uneltelor de muncă. Manufactura modernă — nu vorbesc aici de marea industrie bazată pe folosirea maşinilor — sau găseşte acolo unde apare, în marile oraşe, gata pregătite acele disjecta membra poetae 123 , pe care nu-i rămîne decît să le adune, aşa cum se întîmplă cu manufactura de confecţii; sau principiul diviziunii se impune de la sine, diferitele operaţii ale producţiei meşteşugăreşti fiind pur şi simplu atribuite în exclusivitate unor anumiţi muncitori (ca, de pildă, la legătorie). În asemenea cazuri nu se cere nici măcar o experienţă de o săptămînă pentru a stabili proporţia numerică dintre braţele de muncă necesare pentru fiecare operaţie în parte 75) .

Prin diferenţierea activităţii meşteşugăreşti, prin specificizarea uneltelor de muncă, prin formarea muncitorilor parţiali, prin gruparea şi combinarea lor într-un mecanism de ansamblu, diviziunea manufacturieră a muncii creează diferenţierea calitativă şi proporţionalitatea cantitativă a proceselor sociale de producţie, prin urmare o anumită organizare a muncii sociale, şi totodată dezvoltă astfel o nouă forţă productivă socială a muncii. Ca formă specific capitalistă a procesului social de producţie — şi pe bazele pe care le-a găsit ea nu putea să se dezvolte decît în forma capitalistă — ea nu constituie decît o metodă deosebită de a produce plusvaloare relativă, cu alte cuvinte de a spori, pe seama muncitorilor, autovalorificarea capitalului, adică ceea ce se numeşte avuţia socială, „wealth of nations“ etc. Ea nu numai că dezvoltă forţa productivă socială a muncii pentru capitalist, în loc să o dezvolte pentru muncitor, dar face acest lucru prin schilodirea muncitorului individual. Ea creează condiţii noi pentru dominaţia capitalului asupra muncii. Dacă, prin urmare, ea apare, pe de o parte, ca un progres istoric şi ca o etapă necesară în procesul de dezvoltare economică a societăţii, pe de altă parte ea apare ca un mijloc de exploatare civilizată şi rafinată.

Economia politică, care devine ştiinţă propriu-zisă abia în perioada manufacturieră, în genere priveşte diviziunea socială a muncii numai din punctul de vedere al diviziunii manufacturiere a muncii 76) , ca mijloc de a produce mai multă marfă cu aceeaşi cantitate de muncă, de a ieftini deci mărfurile şi de a accelera acumularea capitalului. În directă opoziţie cu această accentuare a cantităţii şi a valorii de schimb, autorii antichităţii clasice se limitează exclusiv la calitate şi la valoare de întrebuinţare 77) ). Ca urmare a separării ramurilor de producţie sociale, afirmă ei, mărfurile produse sînt mai bune, diferitele înclinaţii şi talente ale oamenilor îşi aleg sfere de activitate corespunzătoare 78) , deoarece fără limitarea la o anumită sferă nu se poate realiza nicăieri ceva însemnat 79) . Prin urmare, atît produsul cît şi producătorul se perfecţionează prin diviziunea muncii. Dacă uneori se menţionează în treacăt şi creşterea masei produselor, acest lucru se întîmplă numai atunci cînd este vorba de o mai mare abundenţă a valorii de întrebuinţare. Nu se spune nimic despre valoarea de schimb, despre ieftinirea mărfurilor. Acest punct de vedere al valorii de întrebuinţare predomină atît la Platon i) 80) , care consideră diviziunea muncii ca bază a separării sociale a stărilor, cît şi la Xenofon i) 81) , care, cu instinctul său caracteristic burghez, se apropie ceva mai mult de diviziunea muncii în cadrul atelierului. Republica lui Platon 127 , în măsura în care consideră diviziunea muncii drept principiu constitutiv al statului, nu reprezintă decît idealizarea ateniană a sistemului egiptean al castelor, aşă cum Egiptul trecea pentru alţi contemporani ai săi, de pildă pentru Isokrate i) 82) , drept ţară industrială model, păstrîndu-şi această însemnătate şi pentru grecii din timpul Imperiului roman 83) .

În perioada manufacturieră propriu-zisă, adică în perioada în care manufactura constituie forma dominantă a modului de producţie capitalist, realizarea deplină a propriilor ei tendinţe se loveşte de obstacole multiple. Cu toate că, precum am văzut, în afara unei diferenţieri ierarhice a muncitorilor, ea duce la o simplă separare între muncitori iscusiţi şi muncitori neiscusiţi, numărul acestora din urmă rămîne foarte redus din cauza influenţei precumpănitoare a celor dintîi. Cu toate că ea îşi adaptează operaţiile de detaliu la diferitele grade de maturitate, de dezvoltare şi de forţă a organelor sale de muncă vii, tinzînd deci spre exploatarea productivă a femeilor şi copiilor, această tendinţă în genere eşuează, lovindu-se de obiceiurile şi de rezistenţa muncitorilor bărbaţi. Deşi diferenţierea activităţii meşteşugăreşti reduce cheltuielile de instruire şi deci scade valoarea muncitorilor, pentru munca de detaliu mai dificilă se cere totuşi un timp de instruire mai îndelungat, la care muncitorii nu vor nicidecum să renunţe, chiar şi acolo unde e de prisos. Astfel în Anglia întîlnim aşa-zisele laws of apprenticeship *7 , cu cei şapte ani de ucenicie ai lor în vigoare pînă la sfîrşitul perioadei manufacturiere, ele fiind desfiinţate abia de marea industrie. Deoarece iscusinţa meşteşugărească rămîne factorul de bază al manufacturii, iar mecanismul de ansamblu care funcţionează în manufactură nu posedă un schelet obiectiv independent de muncitorii înşişi, capitalul are în permanenţă de luptat cu nesupunerea muncitorilor.

„Slăbiciunea naturii umane — exclamă amicul Ure — este atît de mare, încît muncitorul, cu cît e mai iscusit, cu atît e mai încăpăţînat şi cu atît mai greu te poţi înţelege cu el, şi astfel, prin cerbicia sa, el pricinuieşte mecanismului de ansamblu pagube serioase“ 84) .

 Plîngerile în legătură cu lipsa de disciplină a muncitorilor se fac auzite de-a lungul întregii perioade manufacturiere 85) . Şi chiar dacă n-am dispune de mărturiile scriitorilor din această epocă, însuşi faptul că din secolul al XVI-lea pînă în epoca marii industrii capitalul nu reuşeşte să acapareze tot timpul de muncă disponibil al muncitorilor din manufacturi, că manufacturile au o viaţă scurtă şi peregrinează dintr-o ţară în alta o dată cu imigrarea sau emigrarea muncitorilor vorbeşte mai elocvent decît o bibliotecă întreagă. „Într-un fel sau altul trebuie să se facă ordine“, exclamă în 1770 autorul, citat în repetate rînduri, al lucrării „Essay on Trade and Commerce“. Ordine, repetă ca un ecou 66 de ani mai tîrziu doctorul Andrew Ure, „ordine“ lipsea în manufactura întemeiată pe „dogma scolastică a diviziunii muncii“, şi „Arkwright i) făcu ordine“.

În plus, manufactura nu era în stare nici să cuprindă producţia socială în toată întinderea ei, nici să o revoluţioneze în adîncime. Ea trona ca operă de artă economică pe baza largă a meseriilor de la oraşe şi a industriei casnice săteşti. La un anumit grad de dezvoltare, propria ei bază tehnică îngustă a intrat în conflict cu nevoile producţiei create de ea însăşi.

Una din cele mai desăvîrşite creaţii ale manufacturii era atelierul pentru producerea uneltelor de muncă înseşi, în special a aparatelor mecanice complicate care începuseră să fie utilizate.

„Un asemenea atelier — spune Ure — oferea imaginea diviziunii munca în variatele sale gradaţii. Burghiul, dalta, strungul aveau fiecare muncitori proprii, încadraţi ierarhic după gradul lor de iscusinţă“ 128 .

Acest produs al diviziunii manufacturiere a muncii producea, la rîndul său, maşini, care desfiinţează activitatea meşteşugărească ca principiu regulator al producţiei sociale. Astfel, pe de o parte, este înlăturată baza tehnică pentru anexarea pe viaţa a muncitorului la o funcţie parţială. Pe de altă parte, cad barierele pe care acelaşi principiu încă le mai punea în calea dominaţiei capitalului.

 

 

 

 

26) Pentru a oferi un exemplu mai modern pentru acest mod de apariţie a manufacturii cităm următoarele: La Lyon şi la Nîmes filatura şi ţesătoria de mătase „sînt cu totul patriarhale; ele folosesc multe femei şi mulţi copii, fără să-i extenueze însă şi fără să-i distrugă; ele îi lasă în frumoasele văi ale rîurilor Drôme, Var, Isère şi în valea Vaucluse pentru a creşte viermi de mătase şi a depăna firele de pe coconi; ele nu devin niciodată cu adevărat o industrie de fabrică. La o examinare mai atentă vedem că... principiul diviziunii muncii capătă aici un caracter aparte. Există, ce-i drept, depanatoare, răsucitori de mătase, vopsitori, apretori de urzeală şi ţesători, dar ei nu sînt reuniţi în acelaşi atelier şi nu depind de acelaşi meşter; toţi sînt independenţi“. (A. Blanqui i) , „Cours d'Écon. Industrielle“. Recueilli par A. Blaise i) , Paris 1838—1839, p. 79.) De cînd Blanqui a scris cele de mai sus, diferiţi muncitori independenţi au fost parţial reuniţi în fabrici. { Notă la ediţia a 4-a. — Iar de cînd Marx a scris cele de mai sus, în aceste fabrici s-a încetăţenit războiul de ţesut mecanic, care înlătură cu repeziciune războiul manual. Şi industria de mătase din Krefeld ar avea multe de spus în această privinţă. — F. E.}

27) „Cu cît un proces de muncă de mare complexitate poate fi divizat mai detaliat şi repartizat între mai mulţi muncitori parţiali, cu atît va fi executat, în mod necesar, mai bine şi mai repede, cu mai puţină pierdere de timp şi de muncă“. („The Advantages of the East India Trade“, Lond. 1720, p. 71,)

28) „Munca care se efectuează cu uşurinţă este îndemînare transmisă“. (Th. Hodgskin i) , „Popular Political Economy“, p. 48.)

29) „Şi artele... au atins în Egipt un grad înalt de perfecţiune. Căci e singura ţară în care meseriaşilor nu le este îngăduit să se amestece în treburile altei clase de cetăţeni, ei fiind ţinuţi să practice doar meseria care, potrivit legii, se moşteneşte în neamul lor... La alte popoare găsim că meseriaşii îşi risipesc atenţia în prea multe direcţii... Ba se dedică agriculturii, ba fac negoţ, ba se îndeletnicesc cu două sau trei meserii deodată. În ţările libere ei participă de obicei la adunările populare. În Egipt, dimpotrivă, meseriaşii sînt supuşi la grele cazne dacă se amestecă în treburile publice sau practică mai multe meserii deodată. În felul acesta, nimic nu-i reţine să se dedice cu totul meseriei lor. Pe deasupra, moştenind de la strămoşi o mulţime de procedee, ei se străduiesc cu sîrg să născocească altele noi“. (Diodorus Siculus i) , „Historische Bibliothek“, 81, I, c. 74.)

30) „Historical and descriptive Account of Brit. India etc.“ By Hugh Murray i) , James Wilson i) etc., Edinburgh 1832, v. II, p. 449, 450. Războiul de ţesut din India este construit în înălţime, astfel încît urzeala este montată vertical.

31) În opera sa epocală „Despre originea speciilor“, Darwin i) observă cu privire la organele naturale ale plantelor şi ale animalelor: „Atîta timp cît unul şi acelaşi organ îndeplineşte activităţi diferite, cauza modificărilor sale ar putea fi găsită poate în faptul că selecţia naturală păstrează sau suprimă cu mai puţină rigurozitate orice mică deviere a formei decît dacă acelaşi organ ar avea o singură destinaţie specială. Astfel cuţitele folosite pentru a tăia tot felul de lucruri pot avea în genere o formă similară, în timp ce o unealtă hărăzită unei singure întrebuinţări trebuie să aibă la orice nouă întrebuinţare şi o nouă formă“.

32) În 1854 Geneva a produs 80 000 de ceasornice, nici măcar a cincea parte din producţia de ceasornice a cantonului Neuchâtel. Numai Chaux-de-Fonds, care poate fi socotit o singură manufactură de ceasornice, furnizează anual de două ori cît Geneva. În perioada 1850—1861 Geneva a furnizat 720 000 de ceasornice. Vezi „Report from Geneva on the Watch Trade“, în „Reports by H. M's Secretaries of Embassy and Legation on the Manufactures Commerce etc.“, nr. 6, 1863. Dacă procesele disparate în care se divide confecţionarea produselor pur şi simplu asamblate îngreuiază ca atare foarte mult transformarea unor astfel de manufacturi în producţia mecanizată a marii industrii, la ceasornice se mai adaugă alte două impedimente, şi anume dimensiunile minuscule şi delicateţea elementelor lor, precum şi caracterul de lux, de unde marea diversitate a ceasornicelor, încît cele mai bune firme londoneze, de pildă, nu produc în tot cursul anului nici măcar o duzină de ceasornice care să fie la fel. Fabrica de ceasornice Vacheron & Constantin, care foloseşte cu succes maşinile, nu furnizează mai mult de 3—4 varietăţi diferite ca mărime şi formă.

33) În producţia ceasornicelor, exemplul clasic al manufacturii eterogene, sus-amintita diferenţiere şi specializare a uneltelor de muncă, rezultată din divizarea activităţii meseriaşului, poate fi studiată foarte precis.

34) „Cînd oamenii lucrează atît de aproape unul de altul, transportul trebuie în mod necesar să fie mai redus“. („The Advantages of the East India Trade“, p. 106.)

35) „În manufactură separarea diferitelor faze ale producţiei, ca rezultat al folosirii muncii manuale, sporeşte enorm cheltuielile de producţie; pierderea provine în special din simpla deplasare dintr-un proces de muncă într-altul“. („The Industry of Nations“, Lond. 1855, part. II, p. 200.)

36) „Ea“ (diviziunea muncii) „determină şi o economie de timp, deoarece divizează munca în diferitele ei operaţii, care pot fi executate în acelaşi moment... Prin efectuarea simultană a tuturor proceselor de muncă diferite pe care o singură persoană ar fi trebuit să le efectueze separat pot fi, de pildă, confecţionate acum o mulţime de ace în acelaşi timp în care, în alte împrejurări, un singur ac ar fi putut să fie doar tăiat sau ascuţit“. (Dugald Stewart i) , l. c., p. 319.)

37) Cu cît e mai mare în fiecare manufactură diversitatea în rîndurile muncitorilor specializaţi..., cu atît e mai mare organizarea şi ritmicitatea fiecărei munci în parte, cu atît e nevoie de mai puţin timp şi de mai puţină muncă“. („The Advantages etc.“, p. 68.)

38) Totuşi în multe ramuri producţia manufacturieră nu atinge acest rezultat decît incomplet, pentru că nu ştie să controleze cu precizie condiţiile chimice şi fizice generale ale procesului de producţie.

39) „Dacă pe baza experienţei s-a stabilit, potrivit naturii specifice a produselor fiecărei manufacturi, atît metoda cea mai avantajoasă de a scinda procesul de producţie în operaţii parţiale, cît şi numărul de muncitori necesari pentru aceste operaţii, toate întreprinderile care nu folosesc un multiplu exact al acestui număr vor produce cu cheltuieli mai mari... Aceasta este una din cauzele colosalei extinderi a întreprinderilor industriale“. (Ch. Babbage i) , „On the Economy of Machinery“, Lond. 1832, ch. XXI, p. 172, 173.)

40) În Anglia cuptorul de topire este separat de cuptorul unde se prelucrează sticla, în timp ce în Belgia, de pildă, acelaşi cuptor serveşte la ambele operaţii.

41) Ceea ce se poate vedea, între altele, la W. Petty, John Bellers i) , Andrew Yarranton i) , în „The Advantages of the East India Trade“ şi la J. Vanderlint i) .

42) Încă spre sfîrşitul secolului al XVI-lea, pentru zdrobitul şi spălatul minereurilor se foloseau în Franţa pive şi ciururi.

43) Întreaga istorie a evoluţiei maşinilor poate fi urmărită cercetînd istoria morilor de cereale. În limba engleză, fabrica se cheamă şi astăzi mill (moară). În scrierile tehnologice germane din primele decenii ale secolului al XIX-lea se mai întîlneşte cuvîntul Mühle (moară) nu numai pentru orice maşină pusă în mişcare cu ajutorul forţelor naturii, ci şi pentru toate manufacturile care folosesc aparate mecanice.

44) După cum se va vedea mai îndeaproape în cartea a patra a acestei lucrări, A. Smith nu a formulat nici o singură teză nouă cu privire la diviziunea muncii. Ceea ce îl caracterizează însă ca economist reprezentativ al perioadei manufacturiere este accentul pe care îl pune pe diviziunea muncii. Rolul subordonat pe care îl atribuie maşinilor a provocat, la începutul dezvoltării marii industrii, obiecţiile lui Lauderdale i) , iar într-o perioadă de mai mare dezvoltare a ei pe acelea ale lui Ure i) . De asemenea, A. Smith confundă diferenţierea uneltelor, la care muncitorii parţiali ai manufacturii au contribuit activ, cu inventarea maşinilor. Nu muncitorii manufacturieri, ci savanţii, meseriaşii şi chiar ţăranii (Brindley i) ) etc. sînt cei care joacă aici un rol.

45) „Prin divizarea procesului de muncă în mai multe operaţii diferite, din care fiecare necesită alt grad de îndemînare şi de forţă, patronul manufacturii poate să-şi procure cantitatea exactă de forţă şi de îndemînare, corespunzătoare fiecărei operaţii în parte. Dacă, dimpotrivă, execuţia întregii lucrări ar cădea în sarcina unui singur muncitor, acelaşi individ ar trebui să posede destulă îndemînare pentru operaţiile cele mai delicate şi destulă forţă pentru operaţiile cele mai anevoioase“. (Ch. Babbage, l.c., ch. XIX.)

46) De pildă, o dezvoltare unilaterală a muşchilor, o deformare a oaselor etc.

47) Întrebat de un membru al comisiei de anchetă prin ce mijloace este stimulată sîrguinţa băieţilor care muncesc, d-l Wm. Marshall, general manager (director general) al unei manufacturi de sticlă răspunde foarte just: „Ei nici nu pot să-şi neglijeze munca; o dată ce au început să muncească, trebuie să şi continue; ei nu sînt decît părţi ale unei maşini“. („Child. Empl. Comm., Fourth Report“, 1865, p. 247.)

48) În apoteoza pe care o face marii industrii, doctorul Ure sesizează caracterul specific al manufacturii mai bine decît economiştii anteriori, care nu nutreau atîta interes pentru polemică, şi mai bine chiar decît contemporanii săi, Babbage, de pildă, care, deşi îi este superior, ca matematician şi ca tehnician, totuşi nu analizează marea industrie decît din punctul de vedere al manufacturii. Ure observă: „în esenţă, diviziunea muncii înseamnă adaptarea muncitorului la fiecare operaţie parţială“. Pe de altă parte, el consideră această diviziune ca o „adaptare a muncilor la diferitele aptitudini individuale“ şi caracterizează, în sfîrşit, întregul sistem al manufacturii ca „un sistem de gradaţii după criteriul îndemînării“, ca „o diviziune a muncii după gradele diferite de iscusinţă“ etc. (Ure, „Philos. of Manuf.“, p. 19—23 passim.)

49) „Orice meseriaş care... e pus în situaţia de a se perfecţiona prin practicarea unei singure operaţii... devine un muncitor mai ieftin“. (Ure, l.c., p. 19.)

50) „Diviziunea muncii porneşte de la separarea profesiunilor celor mai diverse şi merge pînă la acea diviziune care împarte între mai mulţi muncitori confecţionarea unuia şi aceluiaşi produs, ca în manufactură“. (Storch i) , „Cours d'Écon. Pol.“, ediţia pariziană, t. I, p. 173.) „La popoarele care au atins un anumit grad de civilizaţie găsim trei feluri de diviziune a muncii: prima, pe care o numim generală, se reduce la împărţirea producătorilor în agricultori, meseriaşi şi comercianţi; ea corespunde celor trei ramuri principale ale muncii naţionale; a doua, care ar putea fi numită specială, este diviziunea fiecărui gen de muncă în specii...; în sfîrşit, a treia diviziune a muncii, care ar trebui desemnată ca diviziune a operaţiei de muncă sau ca diviziune a muncii propriu-zise, este aceea care are loc în fiecare meserie şi profesiune în parte..., care este introdusă în majoritatea manufacturilor şi atelierelor“. (Skarbek i) , l. c., p. 84, 85.)

50a) {Notă la ediţia a 3-a. — Studii ulterioare, foarte temeinice, asupra epocii primitive a omenirii l-au dus pe autor la concluzia că, la început, nu familia a fost aceea care s-a transformat în trib, ci, invers, tribul a fost forma naturală iniţială a societăţii omeneşti întemeiate pe legăturile de sînge, astfel că formele foarte variate ale familiei se dezvoltă abia mai tîrziu din legăturile de trib care încep să se destrame. — F. E.}.

51) Această chestiune a fost cel mai bine tratată de sir James Steuart i) . Cît de puţin e cunoscută astăzi opera sa, apărută cu 10 ani înaintea lui „Wealth of Nations“, se vede între altele din faptul că admiratorii lui Malthus i) nici nu ştiu măcar că în prima ediţie a lucrării sale asupra „populaţiei“, abstracţie făcînd de partea pur declamatorie, acesta îi copiază pe popii Wallace i) şi Townsend i) , dar mai ales pe Steuart.

52) „Există o anumită densitate a populaţiei, necesară atît pentru legăturile sociale cît şi pentru acea colaborare a forţelor prin care randamentul muncii sporeşte“. (James Mill i) , l.c., p. 50.) „Dacă numărul muncitorilor creşte, creşte şi forţa productivă a societăţii direct proporţional cu rezultatul acestei creşteri, înmulţit cu efectele diviziunii muncii“. (Th. Hodgskin, l. c., p. 120.)

53) Începînd din 1861, în urma cererii mari de bumbac în unele districte, de altfel dens populate, ale Indiilor orientale, producţia de bumbac a fost extinsă pe seama producţiei de orez. Urmarea a fost o foamete parţială, întrucît, din lipsa mijloacelor de comunicaţie, aşadar din lipsa unei legături fizice, lipsa de orez dintr-un district nu putea fi compensată prin aprovizionarea din alte districte.

54) Astfel fabricarea suveicilor alcătuia în Olanda o ramură specială a industriei încă din secolul al XVII-lea.

55) „Nu e împărţită oare manufactura de lînă din Anglia în diferite părţi sau ramuri, care s-au statornicit în anumite regiuni unde ele sînt practicate de preferinţă sau exclusiv? Postavurile fine se fabrică la Somersetshire, cele de calitate inferioară la Yorkshire, cele dublu late la Exeter, mătasea la Sudbury, crepurile la Norwich, postavurile cu 50% lînă la Kertdal, păturile la Whitney etc. !“ (Berkeley, „The Querist“, 1750, § 520.)

56) A. Ferguson, „History of Civil Society“, Edinb., 1767, part. IV, sect. II, p. 285.

57) În manufacturile propriu-zise, spune Smith, diviziunea muncii pare mai mare deoarece „cei folosiţi în fiecare ramură de muncă în parte pot fi adesea reuniţi într-un singur atelier şi pot fi cuprinşi de către observator cu o singură privire. În marile manufacturi (!) în schimb, care sînt destinate a satisface trebuinţele principale ale marii mase a populaţiei, în fiecare ramură de activitate sînt folosiţi atîţia muncitori, încît reunirea lor într-un singur atelier este imposibilă... diviziunea nu este nici pe departe atît de evidentă“. (A. Smith, „Wealth of Nations“, b. I, ch. I.) Celebrul pasaj din acelaşi capitol care începe cu cuvintele: „Să privim avutul celui mai de rînd meseriaş sau ziler dintr-o ţară civilizată şi înfloritoare etc.“, zugrăvind apoi cît de numeroase şi variate sînt activităţile care conlucrează pentru satisfacerea trebuinţelor unui simplu muncitor, este copiat aproape cuvînt cu cuvînt din notele la lucrarea lui B. de Mandeville i) : „Fable of the Bees, or Private Vices, Publick Benefits“. (Prima ediţie fără „Remarks“, 1705; cu „Remarks“, în 1714.)

58) „Nu mai există lucru care să poată fi considerat recompensă naturală a muncii unui individ. Fiecare muncitor produce doar o parte dintr-un întreg, şi, cum fiecare parte nu are în sine nici valoare şi nici utilitate, nu există lucru pe care muncitorul ar putea să-l ia şi să spună: acesta este produsul meu şi vreau să-1 păstrez pentru mine“. („Labour defended against the claims of Capital“, Lond. 1825, p. 25.) Autorul acestei excelente scrieri este mai sus-citatul Th. Hodgskin.

58a) Notă la ediţia a 2-a. Această deosebire dintre diviziunea socială a muncii şi diviziunea ei manufacturieră le-a fost demonstrată practic yankeilor. Unul din noile impozite născocite la Washington în timpul războiului civil a fost o taxă de 6% la „toate produsele industriale“. Întrebare: Ce este un produs industrial? Răspunsul legiuitorului: Un lucru e produs „cînd e confecţionat“ (when it is made), şi e confecţionat cînd e gata pentru vînzare. Şi acum un exemplu din multe altele. La New York şi la Philadelphia diferite manufacturi „confecţionaseră mai înainte umbrele, cu tot ce ţine de ele. Dar întrucît o umbrelă constituie un mixtum compositum de părţi cu totul eterogene, acestea s-au transformat încetul cu încetul în produse ale unor ramuri exploatate independent una de alta şi aflate în localităţi diferite. Produsele parţiale ale acestor ramuri intrau ca mărfuri independente în manufactura de umbrele, care nu mai făcea decît să le asambleze într-un întreg. Yankeii au botezat asemenea produse „assembled articles“ (articole asamblate), denumire care li se cuvenea mai ales ca locuri de asamblare a impozitelor. Astfel umbrela „asambla“ mai întîi taxa de 6% asupra preţului fiecăruia din elementele ei şi apoi pe aceea de 6% asupra preţului produsului finit.

59) „Se poate... stabili ca o regulă generală: cu cît diviziunea muncii în cadrul societăţii este mai puţin determinată de către o autoritate, cu atît mai mult se dezvoltă diviziunea muncii în cadrul atelierului, şi cu atît mai mult aceasta este supusă autorităţii unui singur individ. Prin urmare, în ceea ce priveşte diviziunea muncii, există un raport invers între autoritatea din cadrul atelierului şi autoritatea din cadrul societăţii“. (Karl Marx, l. c., p. 130, 131.) (Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol, 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 149. — Nota trad.)

60) Lieut. Col. Mark Wilks i) , „Historioal Sketches of the South of India“, Lond. 1810—1817, v. I, p. 118—120. O bună descriere a diferitelor forme ale obştii hinduse poate fi găsită la George Campbell i) „Modern India“, London 1852.

61) „În această formă simplă... au trăit locuitorii ţării din timpuri imemoriale. Hotarele satelor s-au schimbat numai arareori; şi cu toate că războiul, foametea şi molimele s-au abătut adeseori asupra satelor şi chiar le-au pustiit, aceleaşi nume, aceleaşi hotare, aceleaşi interese şi chiar aceleaşi familii s-au păstrat vreme de secole. Locuitorii nu se sinchiseau de prăbuşirea sau de împărţirea monarhiilor; atîta timp cît satul rămîne întreg, nu-i interesează cărei puteri îi e cedat sau sub stăpinirea cărui suveran a trecut; economia lui internă rămîne neschimbată“. (Th. Stamfort Raffles i) , late Lieut. Gov. of Java, „The History of Java“, Lond. 1817, v. I, p. 285.)

62) „Nu este suficient ca acel capital“ (adică mijloacele de subzistenţă şi de producţie necesare în acest scop) „necesar pentru subdivizarea meseriilor să existe în societate; mai e nevoie ca el să se fi acumulat în mîna întreprinzătorilor în mase îndeajuns de importante, pentru a le da acestora posibilitatea să lucreze pe scară mare... Cu cît creşte diviziunea, cu atît folosirea permanentă a unui număr constant de muncitori necesită un capital din ce în ce mai mare în unelte, materii prime etc.“ (Storch, „Cours d'Écon. Polit.“, ediţia pariziană, t. I, p. 250, 251.) „Concentrarea uneltelor de producţie şi diviziunea muncii sînt tot atît de strîns legate una de alta ca şi centralizarea puterii de stat şi diviziunea intereselor private pe tărîm politic“. (Karl Marx, l. c., p. 134.) (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 151. — Nota trad.)

63) Dugald Stewart îi numeşte pe muncitorii din manufacturi „automate vii... folosite pentru munci parţiale“. (L. c., p. 318.)

64) La corali fiecare individ formează într-adevăr stomacul întregii colonii. Dar el îi procură hrană coloniei, în loc de a i-o lua, cum făceau patricienii romani cu plebeii.

65) „Muncitorul care cunoaşte o meserie în toate amănuntele ei poate să-şi exercite activitatea şi să-şi cîştige existenţa oriunde: celălalt“ (muncitorul din manufactură) „nu este decît un accesoriu, şi, despărţit de tovarăşii săi de muncă, el nu este nici priceput şi nici independent, fiind silit să accepte legea pe care alţii cred de cuviinţă să i-o impună“. (Storch, l.c., édit. Petersb. 1815, t. I, p. 204.)

66) A. Ferguson, l. c., p. 281: „Unul poate cîştiga ceea ce altul a pierdut“.

67) „Omul de ştiinţă şi muncitorul productiv sînt total separaţi unul de altul, şi ştiinţa, în loc de a servi muncitorului drept mijloc pentru sporirea propriei sale forţe productive, i se opune aproape pretutindeni... Cunoştinţele devin un instrument susceptibil de a fi separat de muncă şi de a fi opus ei“. (W. Thompson i) , „An Inquiry into the Principles of the Distribution of Wealth“, London 1824, p. 274.)

68) A. Ferguson, l. c., p. 280.

69) J. D. Tuckett i) , „A History of the Past and Present State of the Labouring Population“, Lond. 1846, v. I, p. 148.

70) A. Smith, „Wealth of Nations“, b. V, ch. I, art. II. Ca discipol al lui A. Ferguson, care a expus urmările dăunătoare ale diviziunii muncii, A. Smith se lămurise pe deplin în această chestiune. La începutul lucrării sale, unde face ex professo apologia diviziunii muncii, el o menţionează doar în treacăt ca izvor al inegalităţii sociale. El îl reproduce pe Ferguson abia în cartea a V-a, care tratează despre veniturile statului. În „Misère de la Philosophie“ am spus cele cuvenite cu privire la legătura istorică dintre Ferguson, A. Smith, Lemontey i) şi Say i) în critica lor privind diviziunea muncii;: tot acolo am prezentat pentru prima oară diviziunea manufacturieră a muncii ca formă specifică a modului de producţie capitalist. (l.c., p. 122 şi urm.) (Vezi K. Marx şi F. Engels, Opere, vol. 4, Bucureşti, Editura politică, 1963, ed. a II-a, p. 143—155. — Nota trad.)

71) Ferguson spune încă în „History of Civil Society“, p. 281: „În această epocă a diviziunilor muncii gîndirea însăşi poate deveni o profesie aparte“.

72) G. Garnier, t. V al traducerii sale, p. 4—5.

73) Ramazzini i) , profesor de medicină practică la Padua, publică în 1713 lucrarea sa „De morbis artificum“, tradusă în limba franceză în 1777 şi retipărită în 1841 în „Encyclopédie des Sciences Médicales. 7me Div. Auteurs Classiques“. Perioada marii industrii a lărgit, fireşte, foarte mult lista bolilor profesionale ale muncitorilor. Vezi, între altele, „Hygiène physique et morale de l'ouvrier dans les grandes villes en génral, et dans la ville de Lyon en particulier“, Par le Dr. A. L. Fonteret i) , Paris 1858, şi [R. H. Rohatzsch] „Die Krankheiten, welche verschiedenen Ständen, Altern und Geschlechterh eigenthümlich sind“, 6 Bände, Ulm 1840. În 1854 Society of Arts 121 a numit o comisie de anchetă cu privire la patologia industrială. Lista documentelor adunate de această comisie se găseşte în catalogul lui „Twickenham Economic Museum“. Foarte importante sînt „Reports on Public Health“ oficiale. Vezi şi Eduard Reich i) , M.D., „Ueber die Entartung des Menschen“, Erlangen 1868.

74) „To subdivide a man is to execute him, if he deserves the sentence, to assassinate him, if he does not... the subdivision of labour is the assassination of a people“. (D. Urquhart i) , „Familiar Words“, London 1855, p. 119.) Hegel i) avea concepţii foarte eretice asupra diviziunii muncii. „Oameni culţi pot fi consideraţi în primul rînd aceia care pot face tot ceea ce fac alţii“, spune el în a sa „Filozofie a dreptului“ 122 .

75) Credinţa naivă în geniul inventiv de care dă dovadă apriori capitalistul în aplicarea diviziunii muncii o mai păstrează doar profesorii germani, ca, de pildă, d-l Roscher i) , care, drept recunoştinţă pentru faptul că diviziunea muncii izvorăşte de-a gata din capul de Jupiter i) al capitalistului, îl gratifică pe acesta cu „diferite salarii“. Aplicarea mai largă sau mai restrînsă a diviziunii muncii depinde de mărimea pungii, nu de mărimea geniului.

76) Într-o mai mare măsură decît A. Smith, alţi autori mai vechi, ca Petty, ca autorul anonim al lucrării „Advantages of the East India Trade“ etc., au relevat caracterul capitalist al diviziunii manufacturiere a muncii.

77) Excepţie printre moderni fac cîţiva autori din secolul al XVIII-lea, ca Beccaria i) şi James Harris i) , care, în privinţa diviziunii muncii, repetă aproape exclusiv spusele anticilor. Astfel Beccaria scrie: „Oricine ştie din proprie experienţă că atunci cînd mîna şi intelectul se deprind cu acelaşi fel de munci şi de produse, acestea sînt efectuate mai uşor, mai spornic şi mai bine decît dacă fiecare individ ar produce izolat cele necesare lui... în acest mod oamenii se împart în diferite clase şi stări, în folosul general şi în avantajul fiecăruia“. (Casare Beccaria, „Elementi di Econ. Publica“, ed. Custodi i) , Part. Moderna, t. XI, p. 28.) James Harris, mai tîrziu Earl of Malmesbury i) , celebru prin al său „Diaries“ referitor la misiunea sa diplomatică la Petersburg, spune el însuşi într-o notă la „Dialogue concerning. Happiness“, London 1741 124 , retipărit ulterior în „Three Treatises etc.“, 3. ed., Lond. 1772: „Întreaga argumentare a faptului că societatea reprezintă o organizare naturală“ (şi anume prin „diviziunea îndeletnicirilor“) „este în întregime împrumutată din cartea a doua a «Republicii» lui Platon“.

78) Astfel, în Odiseea, XIV, 228 „Căci fiecare bărbat se desfată cu o altă îndeletnicire“ şi Archilochus i) la Sextus Empiricus i) : „Fiecare îşi desfată spiritul cu altă muncă“ 125 .

79) „Πολλ' ήπίστατο έργα, κακώς δ'ήπίστατο πάντα“ *3 . — Ca producător de mărfuri, atenianul se simţea superior spartanului, pentru că acesta putea să dispună în război de oameni, dar nu de bani. Şi la Tucidide i) găsim că Pericle i) ar fi spus în cuvîntarea prin care îi incita pe atenieni la războiul peloponesiac: „Cei care muncesc pentru propriile lor trebuinţe sînt mai degrabă dispuşi să poarte război cu trupurile lor decît cu bani“. (Tucidide, l. I, c. 141.) Totuşi idealul lor a rămas şi în producţia materială, αύταρκεία *4 , care este opusă diviziunii muncii, „căci la aceştia există bunăstare, la ceilalţi însă şi independenţă“. Mai trebuie să luăm în considerare că în epoca răsturnării celor 30 de tirani 126 , abia dacă existau 5 000 de atenieni fără proprietate funciară.

80) Platon explică diviziunea muncii în cadrul comunităţii prin multilateralitatea trebuinţelor şi prin unilateralitatea facultăţilor indivizilor. La el, punctul de vedere principal este acela că muncitorul trebuie să se conformeze muncii sale, şi nu munca să se conformeze muncitorului, lucru inevitabil dacă muncitorul practică îndeletniciri diferite, din care una sau alta este pentru el îndeletnicire secundară. „Pentru că nu munca este la cheremul timpului liber al celui care o efectuează, ci muncitorul trebuie să se supună muncii, şi în chip statornic. Acest lucru e necesar. Reiese deci că dacă unul singur face un singur obiect, după înclinaţia sa naturală şi la momentul potrivit, liber de alte îndeletniciri, se produce mai mult, mai lesne şi mai frumos“. („De Republica“, I, 2. ed., Baiter, Orelli etc.) Tot aşa la Tucidide, l. c. 142: „Navigaţia este o artă ca oricare alta şi ea nu poate fi practicată în nici un caz ca îndeletnicire secundară; ba mai mult, alături de ea nici o altă îndeletnicire nu poate fi practicată ca îndeletnicire secundară“. Dacă munca, spune Platon, îl va aştepta pe muncitor, momentul critic al producţiei va fi adesea pierdut, iar opera zădărnicită, „έργου χαιρόν διόλλυται“ *5 . Această idee a lui Platon o regăsim în protestul proprietarilor de albitorii din Anglia împotriva clauzei din legea pentru reglementarea muncii în fabrici care fixează o oră anumită pentru masa tuturor muncitorilor. Întreprinderea lor, spun ei, nu se poate conduce după muncitori, deoarece „dintre diferitele operaţii ale pîrlitului, spălatului, albitului, măngăluitului, călcatului şi vopsitului, nici una nu poate fi întreruptă într-un anumit moment fără a pricinui pagube... Impunerea aceleiaşi ore de masă pentru toţi muncitorii poate uneori să pericliteze bunuri de valoare, prin întreruperea procesului de muncă“. Le platonisme où va-t-il se nicher! *6

81) Nu e numai o cinste să primeşti mîncăruri de la masa regelui perşilor, spune Xenofon, dar aceste mîncăruri sînt şi mult mai gustoase decît altele. „Nu e de mirare, căci după cum celelalte arte ating desăvîrşirea în oraşele mari, tot aşa şi mîncărurile regelui sînt pregătite în mod cu totul deosebit. În oraşele mici acelaşi om face mese, pluguri, paturi, uşi; adeseori mai clădeşte şi case, şi e mulţumit dacă în felul acesta găseşte îndeajuns de lucru pentru a-şi asigura traiul. E cu neputinţă ca un om care face atîtea să le facă bine pe toate. Dimpotrivă, în oraşele mari, unde fiecare găseşte mulţi cumpărători, ajunge şi o singură meserie pentru a hrăni un om. De multe ori nici nu e nevoie de o meserie întreagă, ci unul lucrează încălţări pentru bărbaţi şi altul încălţări pentru femei. Uneori unul trăieşte numai din cusutul încălţărilor, altul din croitul lor; unul nu face decît să croiască straie, celălalt nu face decît să. le coasă. Or, se cere ca cel ce face munca cea mai simplă s-o facă şi cel mai bine. Tot aşa stau lucrurile şi cu arta de a pregăti mîncăruri“. (Xen. „Cyrop.“, 1. VIII, c. 2.) Xenofan are în vedere aici exclusiv calitatea valorii de întrebuinţare, cu toate că şi el ştie că gradul de diviziune a muncii depinde de extensia pieţei.

82) „El“ (Busiris i) ) „i-a împărţit pe toţi în caste deosebite..., a poruncit ca aceiaşi oameni să practice mereu aceleaşi meserii, fiindcă ştia că cei ce-şi schimbă îndeletnicirea nu ajung a cunoaşte cu temei nici una; cei ce rămîn însă întotdeauna la aceleaşi îndeletniciri ating desăvîrşirea. Într-adevăr, vom găsi că în privinţa artelor şi meseriilor, ei şi-au întrecut rivalii mai mult decît îl întrece meşterul pe cîrpaci, şi că au creat instituţii pentru menţinerea orînduirii de stat şi a puterii regilor atît de desăvîrşite, încît filozofii cu faimă laudă orînduirea de stat a Egiptului mai mult decît pe oricare alta“. (Isokr., „Busiris“, c. 8.)

83) Comp. Diod. Sic.

84) Ure, l. c., p. 20.

85) Cele spuse în text sînt valabile mai mult pentru Anglia decît pentru Franţa şi mai mult pentru Franţa decît pentru Olanda.

 

 

 

*1 — poleitorul de carcase. — Nota trad.

*2 Vezi volumul de faţă, p. 102—103. — Nota red.

*3 — „ştia multe meserii, dar pe toate le ştia prost“. — Nota trad.

*4 — autarhia. — Nota trad.

*5 — „se pierde vremea potrivită pentru muncă“. — Nota trad.

*6 — Iată unde s-a refugiat platonismul! — Nota trad.

*7 — legi cu privire la ucenici. — Nota trad.

 

 

118. Vezi adnotarea 49. — Nota red.

119. Bellum omnium contra omnes (războiul tuturor împotriva tuturor) — expresie din lucrarea „Leviathan“ a lui Thomas Hobbes. — Nota red.

120. Potrivit legendei, patricianul roman Menenius Agrippa i-a convins pe plebeii răsculaţi în anul 494 î.e.n. să se supună istorisindu-le fabula cu părţile corpului omenesc care s-au răzvrătit împotriva stomacului. Menenius Agrippa compara societatea din vremea sa cu organismul viu ale cărui mîini erau plebeii, care hrăneau stomacul acestui organism — pe patricieni. Aşa cum separarea mîinilor de stomac duce inevitabil la moartea organismului tot aşa refuzul plebeilor de a-şi îndeplini obligaţiile ar fi dus la pieirea statului Romei antice. — Nota red.

121. Society of Arts (Societatea artelor şi meseriilor) — societate burghezo-iluministă cu caracter filantropic, fondată în 1754 la Londra. Societatea declara grandilocvent că scopul ei este „încurajarea artelor, meseriilor şi comerţului“ şi a tot ce poate duce la „ocuparea pauperilor, lărgirea comerţului şi îmbogăţirea ţării“ etc. Ea a încercat să joace rolul de mediator între muncitori şi întreprinzători. Marx o numea „societatea artelor şi înşelătoriilor“. — Nota red.

122. Hegel. „Grundlinien der Philosophie des Rechts“, Werke. Zweite Auflage. Bd. VIII, Berlin, 1840, S. 247. („Bazele filozofiei dreptului“). — Nota red.

123. Vezi adnotarea 49. — Nota red.

124. Aici găsim la Marx o inexactitate. În realitate autorul lucrării „Concerning Happiness, A. Dialogue“ nu este diplomatul James Harris, care a publicat cartea „Diaries and Correspondence“, ci tatăl acestuia, James Harris. — Nota red.

125. Marx reproduce această expresie a lui Archilochus după lucrarea lui Sextus Empiricus: „Adversus mathematicos“, liber XI, 44. — Nota red.

126. Epoca răsturnării celor 30 de tirani — perioada de la sfîrşitul secolului al V-lea î.e.n., cînd la Atena a fost instaurată democraţia sclavagistă în locul regimului despotic al celor treizeci de oligarhi. În această perioadă la Atena a luat o mare dezvoltare capitalul comercial şi cămătăresc. — Nota red.

127. Republica lui Platon — statul ideal conceput de Platon, expresie idealizată a intereselor aristocraţiei sclavagiste. La baza lui se află împărţirea cetăţenilor liberi în: „filozofi“, cărora le revenea funcţia de conducere a statului, militari, apărători ai statului împotriva duşmanilor externi şi interni, şi agricultori, meseriaşi şi negustori care trebuiau să întreţină prin munca lor clasa dominantă. — Nota red.

128. Se citează p. 21 din lucrarea lui A. Ure (vezi adnotarea 76). — Nota red.