4. Diviziunea muncii în cadrul manufacturii şi diviziunea muncii în cadrul societăţii

Am analizat mai întîi originea manufacturii, apoi elemente ei simple, muncitorul parţial şi unealta sa, şi, în sfîrşit, mecanismul ei în ansamblu. Vom atinge acum, pe scurt, raportul dintre diviziunea manufacturieră a muncii şi diviziunea socială a muncii, diviziune care constituie baza generală a oricărei producţii de mărfuri.

Dacă avem în vedere numai munca însăşi, împărţirea producţiei sociale în categoriile ei mari [im allgemeinen], ca agricultură, industrie etc., poate fi considerată ca diviziune generală a muncii, împărţirea acestor categorii de producţie în specii şi subspecii ca diviziune particulară [im besonderen] a muncii, iar diviziunea muncii în cadrul unui atelier ca diviziune a muncii în detaliu [im einzelnen] 50) .

Diviziunea muncii în cadrul societăţii şi limitarea corespunzătoare a indivizilor la sfere profesionale distincte se dezvoltă, ca şi diviziunea muncii în cadrul manufacturii, de la puncte de plecare opuse. În cadrul unei familii 50a) şi, mai dezvoltat, în cadrul unui trib, apare o diviziune naturală a muncii întemeiată pe deosebirile de sex şi de vîrstă, adică pe bază pur fiziologică; această diviziune îşi lărgeşte sfera o dată cu lărgirea vieţii sociale, cu creşterea numerică a populaţiei şi, mai ales, o dată cu apariţia conflictelor dintre diferitele triburi şi cu subjugarea unui trib de către celălalt. Pe de altă parte, cum am observat mai înainte *2 , schimbul de produse apare acolo unde vin în contact diferite familii, triburi şi comunităţi, căci nu persoanele particulare, ci familiile, triburile etc. sînt la începuturile civilizaţiei cele care intră în relaţii ca unităţi independente. Diferite comunităţi găsesc în mediul natural înconjurător mijloace de producţie diferite şi mijloace de subzistenţă diferite. Modul lor de viaţă şi de a produce, precum şi produsele lor sînt de aceea diferite. Această deosebire naturală a determinat, de îndată ce s-a stabilit un contact între comunităţi, schimbul reciproc de produse şi deci transformarea treptată a acestor produse în mărfuri. Schimbul nu creează o deosebire între sferele de producţie, ci pune în legătură sfere deosebite, transformîndu-le astfel în ramuri mai mult sau mai puţin interdependente ale producţiei sociale totale. Aici diviziunea socială a muncii ia naştere din schimbul dintre sfere de producţie iniţial diferite, dar independente una de alta. Acolo unde diviziunea fiziologică a muncii alcătuieşte punctul de plecare, organele distincte ale unui întreg compact şi unitar se separă unul de altul, se descompun — impulsul principal pentru acest proces de descompunere constituindu-l schimbul de mărfuri cu alte comunităţi — şi se autonomizează pînă la punctul în care legătura dintre diferitele munci este mijlocită de schimbul produselor ca mărfuri. Într-un caz avem desautonomizare a ceea ce înainte era autonom, în celălalt caz autonomizare a ceea ce înainte era neautonom.

Baza oricărei diviziuni dezvoltate a muncii, mijlocite prin schimbul de mărfuri, o constituie separarea oraşului de sat 51) . Se poate spune că întreaga istorie economică a societăţii este rezumată în mişcarea acestei opoziţii, opoziţie asupra căreia însă nu vom insista aici.

Aşa cum premisa materială pentru diviziunea muncii în cadrul manufacturii o constituie un anumit număr de muncitori folosiţi simultan, tot astfel premisa materială pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii o constituie numărul populaţiei şi densitatea ei, care înlocuieşte aici aglomerarea în acelaşi atelier 52) . Această densitate însă este ceva relativ. O ţară relativ slab populată, dar cu mijloace de comunicaţie dezvoltate posedă o populaţie mai densă decît o ţară mai populată, dar cu mijloace de comunicaţie nedezvoltate; astfel statele nordice ale Uniunii americane, de pildă, au o populaţie mai densă decît India 53) .

Întrucît premisa generală a modului de producţie capitalist o constituie producţia de mărfuri şi circulaţia mărfurilor, diviziunea manufacturieră a muncii presupune un oarecare grad de dezvoltare a diviziunii muncii în cadrul societăţii. Pe de altă parte, diviziunea manufacturieră a muncii dezvoltă şi multiplică la rîndul ei această diviziune socială a muncii. O dată cu diferenţierea uneltelor de muncă se diferenţiază tot mai mult şi meseriile care produc aceste unelte 54) . Dacă producţia manufacturieră cuprinde o meserie care pînă atunci era legată de alte meserii, ca meserie principală sau secundară, şi era exercitată de acelaşi producător, separarea şi autonomizarea reciprocă au loc imediat. Dacă manufactura cuprinde o fază specială din producţia unei mărfi, atunci diferitele ei faze de producţie se transformă în diferite meserii independente. Am arătat deja că acolo unde produsul nu este decît o îmbinare pur mecanică a produselor parţiale, muncile parţiale pot şi ele, la rîndul lor, să se transforme în meserii autonome. Pentru a realiza şi mai complet diviziunea muncii în cadrul unei manufacturi, aceeaşi ramură de producţie este scindată în manufacturi diferite, în parte cu totul noi, în funcţie de diversitatea materiilor ei prime sau de diversitatea formelor pe care le poate căpăta aceeaşi materie primă. Astfel, încă din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, numai în Franţa se ţeseau peste 100 de feluri de mătăsuri, iar la Avignon, de pildă, era lege ca „fiecare ucenic să se consacre unui singur fel de producţie şi să nu înveţe confecţionarea mai multor feluri de produse în acelaşi timp“. Diviziunea teritorială a muncii, care leagă anumite ramuri de producţie de anumite districte ale unei ţări, primeşte un impuls nou de la producţia manufacturieră, care exploatează orice particularitate 55) . În perioada manufacturieră, un material bogat pentru diviziunea muncii în cadrul societăţii îl furnizează extinderea pieţei mondiale şi sistemul colonial, care fac parte din sfera condiţiilor generale de existenţă a acestei perioade. Nu e locul aici să arătăm mai pe larg cum această diviziune a muncii cuprinde, pe lîngă sfera economică, şi toate celelalte sfere ale societăţii, punînd pretutindeni bazele acelei stricte specializări şi ale unei parcelări a omului care l-a făcut încă pe A. Ferguson i) , dascălul lui A. Smith, să exclame: „Noi formăm o naţiune de iloţi, şi nu există oameni liberi printre noi“ 56) .

În pofida însă a numeroaselor analogii şi a legăturii dintre diviziunea muncii în cadrul societăţii şi cea din cadrul atelierului, între ele există nu numai o deosebire de grad, dar şi o deosebire de esenţă. Analogia pare incontestabilă în special acolo unde există o legătură intrinsecă între diferite ramuri de producţie. De pildă, crescătorul de vite produce piei crude, tăbăcarul le transformă în piele, iar cizmarul transformă pielea în cizme. Aici fiecare produce un semifabricat, iar forma ultimă, finită, reprezintă produsul combinat al muncilor lor separate. Se mai adaugă diferitele ramuri de activitate care furnizează crescătorului de vite, tăbăcarului, cizmarului mijloacele de producţie. Putem să ne închipuim, aşa cum face A. Smith, că această diviziune socială a muncii nu se deosebeşte de cea manufacturieră decît subiectiv, această deosebire existînd numai pentru observator, care aici cuprinde cu o singură privire diferitele munci parţiale unite în spaţiu, pe cînd dincolo dispersarea lor pe un spaţiu întins şi numărul mare al muncitorilor folosiţi în fiecare ramură estompează legătura care există între ele 57) . Care este însă legătura dintre muncile independente ale crescătorului de vite, tăbăcarului şi cizmarului? Existenţa produselor lor respective ca mărfuri. Ce caracterizează, în schimb, diviziunea manufacturieră a muncii? Faptul că muncitorul parţial nu produce o marfă 58) . Abia produsul comun al muncitorilor parţiali se transformă în marfă 58a) . Diviziunea muncii în cadrul societăţii este mijlocită prin cumpărarea şi vînzarea produselor diferitelor ramuri de muncă, în timp ce în manufactură legătura dintre muncile parţiale este mijlocită prin vînzarea diferitelor forţe de muncă către acelaşi capitalist care le foloseşte ca forţă de muncă combinată. Diviziunea manufacturieră a muncii presupune concentrarea mijloacelor de producţie în mîna unui capitalist, în timp ce diviziunea socială a muncii presupune dispersarea mijloacelor de producţie în mîinile unui mare număr de producători de mărfuri, independenţi unul de altul. Spre deosebire de manufactură, unde legea de fier a raporturilor numerice sau a proporţiilor strict determinate subsumează anumite mase de muncitori unor funcţii anumite, repartizarea producătorilor de mărfuri şi a mijloacelor lor de producţie între diferitele ramuri de producţie sociale este determinată de liberul joc al întîmplării şi al arbitrarului. Ce-i drept, diferitele sfere de producţie tind continuu către un echilibru, pe de o parte, deoarece fiecare producător de mărfuri trebuie să producă o valoare de întrebuinţare, deci trebuie să satisfacă o anumită trebuinţă socială, volumul acestor trebuinţe fiind diferit din punct de vedere cantitativ şi diferitele mase de trebuinţe fiind legate interior într-un sistem natural, pe de altă parte, deoarece legea valorii mărfurilor determină partea pe care societatea o poate cheltui din totalul timpului ei de muncă disponibil cu producerea fiecărui fel de marfă în parte. Dar această tendinţă permanentă a diferitelor sfere de producţie către echilibru se manifestă numai ca reacţie împotriva anihilării continue a acestui echilibru. Regula care acţionează apriori şi metodic la diviziunea muncii în interiorul atelierului nu acţionează la diviziunea muncii în cadrul societăţii decît aposteriori, ca o necesitate lăuntrică, o necesitate naturală oarbă care învinge arbitrarul anarhic al producătorilor de mărfuri şi care poate fi sesizată numai în oscilaţiile barometrice ale preţurilor de piaţă. Diviziunea manufacturieră a muncii presupune puterea necondiţionată a capitalistului asupra unor oameni care nu constituie decît componente ale unui mecanism total care îi aparţine; diviziunea socială a muncii pune faţă în faţă producători de mărfuri independenţi, care nu recunosc altă putere în afară de aceea a concurenţei, a constrîngerii pe care o exercită asupra lor presiunea intereselor lor reciproce, aşa cum şi în regnul animal bellum omnium contra omnes 119 constituie mai mult sau mai puţin condiţiile de existenţă ale tuturor speciilor. Aceeaşi conştiinţă burgheză care proslăveşte diviziunea manufacturieră a muncii, anexarea pe viaţă a muncitorului la o operaţie parţială şi subordonarea necondiţionată a muncitorilor parţiali de către capital ca o organizare a muncii care sporeşte forţa productivă a acesteia din urmă, condamnă cu aceeaşi tărie orice control şi orice reglementare socială conştientă a procesului social de producţie ca o violare a drepturilor inviolabile de proprietate, în libertatea şi în „genialitatea“ autodeterminantă ale capitalistului individual. Este foarte caracteristic că apologeţii entuziaşti ai sistemului de fabrică nu au de obiectat nimic mai rău împotriva oricărei organizări generale a muncii sociale decît că ea ar preface întreaga societate într-o fabrică.

Dacă anarhia diviziunii sociale a muncii şi despotismul diviziunii manufacturiere a muncii se condiţionează reciproc în societatea în care domină modul de producţie capitalist, dimpotrivă, unele forme anterioare ale societăţii în care separarea meseriilor s-a dezvoltat spontan, pentru a se cristaliza apoi şi a fi în cele din urmă consfinţită prin lege, oferă, pe de o parte, imaginea unei organizări sistematice şi autoritare a muncii sociale, în timp ce, pe de altă parte, exclud cu totul diviziunea muncii în cadrul atelierului, sau o dezvoltă doar pe scară foarte redusă, sau numai sporadic şi incidental 59) .

Astfel, de pildă, micile şi arhaicele obşti hinduse, care în mare parte dăinuie şi azi, se întemeiază pe posesiunea în comun a pămîntului, pe legătura nemijlocită dintre agricultură şi meserie şi pe o statornică diviziune a muncii, care la întemeierea unor noi obşti serveşte de plan şi de model. Ele alcătuiesc unităţi de producţie autarhice, a căror suprafaţă de producţie variază între o sută şi cîteva mii de acri. Cea mai mare parte a produselor se confecţionează pentru nevoile proprii directe ale obştii, nu ca marfă, astfel încît producţia însăşi este independentă de diviziunea muncii, mijlocită prin schimbul de mărfuri care există în întreaga societate hindusă. Numai surplusul de produse se transformă în marfă, în parte mai întîi în mîna statului, căruia din timpuri imemoriale îi revine şi o anumită cantitate de produse sub formă de rentă în natură. Diferitele regiuni ale Indiei cunosc forme diferite de obşti. În forma cea mai simplă, obştea lucrează pămîntul în comun şi împarte produsele între membrii ei, în timp ce torsul, ţesutul etc. constituie o îndeletnicire casnică secundară, o îndeletnicire independentă a fiecărei familii. Alături de această masă, cu îndeletniciri omogene, găsim pe „locuitorul principal“, care întruneşte funcţiile de judecător, de şef al poliţiei şi de perceptor într-o singură persoană; pe contabil, care ţine evidenţa muncilor agricole, însemnînd şi înregistrînd tot ce se referă la ele; un al treilea slujbaş, care urmăreşte pe criminali şi ocroteşte pe călătorii străini, însoţindu-i dintr-un sat într-altul; pe grănicer, care păzeşte hotarele obştii de încălcări din partea obştilor vecine; pe inspectorul apelor, care distribuie din rezervoarele comune apa pentru nevoile agriculturii; pe brahman, care îndeplineşte funcţiile cultului religios; pe învăţător, care învaţă pe copiii obştii să scrie pe nisip şi să citească; pe brahmanul calendarului, care, ca astrolog, indică perioadele pentru însămînţare şi pentru recoltare, precum şi ceasurile bune şi cele rele pentru toate muncile agricole; un fierar şi un tîmplar, care confecţionează şi repară toate uneltele agricole; pe olar, care lucrează toate vasele pentru sat; pe bărbier, pe spălător pentru curăţitul hainelor, pe argintar, pe alocuri pe poet, care în unele obşti înlocuieşte pe argintar, în altele pe învăţător. Această duzină de persoane e întreţinută pe cheltuiala întregii obşti. Dacă populaţia sporeşte, se înfiinţează pe un teren necultivat o nouă obşte după modelul celei vechi. Mecanismul acestei comunităţi prezintă o diviziune sistematică a muncii, dar o diviziune manufacturieră a ei nu e cu putinţă, întrucît penltru fierar, tîmplar etc. piaţa rămîne neschimbată; cel mult în raport cu mărimea satelor, în loc de un fierar, de un olar etc. există doi sau trei 60) . Legea care reglementează diviziunea muncii în obşte acţionează aici cu implacabila forţă a unei legi naturale; fiecare meseriaş în parte, ca fierarul şi ceilalţi, execută toate operaţiile care ţin de meseria sa într-un mod tradiţional, dar independent şi fără a recunoaşte vreo autoritate în atelierul său. Organismul simplu al producţiei în aceste obşti autarhice, care se reproduc mereu în aceeaşi formă şi care, dacă din întîmplare sînt distruse, se reconstituie în acelaşi loc şi sub acelaşi nume 61) , oferă cheia pentru misterul invariabilităţii societăţilor asiatice, care contrastează atît de izbitor cu necontenita dizolvare şi realcătuire a statelor asiatice şi cu necontenitele schimbări dinastice. Structura elementelor economice fundamentale ale societăţii rămîne neatinsă de furtunile din sfera nebuloasă a politicii.

Precum am mai observat, legile breslelor prin extrema limitare a numărului de calfe pe care le putea folosi meşterul breslaş împiedicau sistematic transformarea acestuia într-un capitalist. De asemenea nu-i era permis să folosească calfe decît exclusiv în meseria în care era el însuşi meşter. Breasla se apăra cu străşnicie împotriva oricărei violări a domeniului ei de către capitalul comercial, singura formă liberă a capitalului care i se opunea. Comerciantul putea să cumpere orice marfă, însă munca nu o putea cumpăra ca marfă. El era tolerat doar ca scupşcic [debitant] al produselor meşteşugăreşti. Dacă împrejurările exterioare reclamau o diviziune progresivă a muncii, breslele existente se scindau în subspecii, sau se formau bresle noi alături de cele vechi, dar fără să aibă loc o reunire într-un singur atelier a unor meserii diferite. Deşi separarea, izolarea şi perfecţionarea meseriilor au constituit condiţiile materiale de existenţă a perioadei manufacturiere, organizarea de breaslă excludea diviziunea manufacturieră a muncii. În general, muncitorul era legat de mijloacele sale de producţie ca melcul de cochilie, şi astfel lipsea primul factor de bază al manufacturii, autonomizarea mijloacelor de producţie sub formă de capital, opus muncitorului.

În timp ce diviziunea muncii în ansamblul unei societăţi, indiferent dacă e mijlocită de schimbul de mărfuri sau nu, este proprie celor mai diferite formaţiuni social-economice, diviziunea manufacturieră a muncii constituie o creaţie cu totul specifică a modului de producţie capitalist.