1. Dezvoltarea maşinismului

John Stuart Mill i) spune în ale sale „Principii de economie politică“:

„Stă sub semnul întrebării dacă vreuna dintre invenţiile făcute pînă azi în domeniul mecanicii a uşurat truda de fiecare zi a vreunei fiinţe omeneşti“ 86) .

Dar maşinile folosite în mod capitalist nici nu urmăresc acest scop. Menirea lor, asemenea oricărei alte dezvoltări a forţei productive a muncii, este să ieftinească mărfurile şi să scurteze acea parte a zilei de muncă de care muncitorul are nevoie pentru sine însuşi spre a prelungi cealaltă parte a zilei sale de muncă, pe care el o dă gratuit capitalistului. Ele reprezintă un mijloc pentru producerea plusvalorii.

Revoluţionarea modului de a produce ia ca punct de plecare în manufactură forţa de muncă, iar în marea industrie mijlocul de muncă. Trebuie deci să cercetăm mai întîi în ce mod se transformă mijlocul de muncă din unealtă în maşină, adică prin ce se deosebeşte maşina de unealta meseriaşului. Nu este vorba aici decît de caracteristicile generale, luate în mare, căci, asemenea erelor geologice, nici epocile istorice nu sînt despărţite prin linii de demarcaţie abstract-riguroase.

Matematicienii şi constructorii de maşini — şi opinia lor e uneori reluată de economiştii englezi — socotesc unealta o maşină simplă, iar maşina o unealtă compusă. Ei nu văd aici nici o deosebire esenţială şi denumesc maşini chiar mecanismele cele mai simple, ca pîrghia, planul înclinat, şurubul, pana etc. 87) Într-adevăr, orice maşină e alcătuită din aceste mecanisme simple, oricum ar fi ele deghizate şi combinate. Dar din punct de vedere economic constatarea nu are nici o valoare, căci îi lipseşte elementul istoric. Pe de altă parte, deosebirea dintre unealtă şi maşină este atribuită împrejurării că pentru unealtă forţa motrice o constituie omul, iar pentru maşină o forţă naturală distinctă de forţa omului, de pildă animalul, apa, vîntul etc. 88) Potrivit acestei păreri, plugul tras de boi, propriu celor mai diferite epoci de producţie, ar fi maşină, iar circular loom *2 -ul lui Claussen i) , care, pus în mişcare de mîna unui singur muncitor, face 96.000 de ochiuri pe minut, o simplă unealtă. Mai mult, acelaşi loom acţionat cu mîna ar fi unealtă, iar acţionat de forţa aburului ar fi maşină. Întrucît folosirea forţei animale a fost una dintre cele mai vechi descoperiri ale omenirii, producţia mecanizată ar preceda de fapt producţia meşteşugărească. Atunci cînd în 1735 John Wyatt i) şi-a anunţat maşina de filat, vestind implicit revoluţia industrială din secolul al XVIII-lea, el n-a pomenit nici un cuvînt despre faptul că maşina va fi acţionată nu de om, ci de un măgar, şi totuşi rolul respectiv i-a revenit măgarului. Programul său era o maşină „pentru a toarce fără degete“ 89) .

Orice instalaţie mecanică dezvoltată se compune din trei părţi esenţialmente diferite, anume: motorul, mecanismul de transmisie şi, în sfîrşit, maşina-unealtă sau maşina de lucru. Motorul acţionează ca forţă motrice a întregului mecanism. El produce propria sa forţă motrice, ca maşina cu abur, maşina calorică 129 , maşina electromagnetică etc., sau primeşte impulsul de la o forţă naturală exterioară existentă, ca, de pildă, roata hidraulică de la o cădere de apă, aripile unei mori de vîmt de la vînt etc. Mecanismul de transmisie, alcătuit din volanţi, arbori motori, roţi dinţate, roţi circulare, tije, coarde, curele şi angrenaje de tot felul, reglează mişcarea, îi schimbă forma acolo unde e necesar, de pildă din mişcare perpendiculară în mişcare circulară, o repartizează şi o trarusmite maşinii-unealtă. Ambele părţi ale mecanismului nu există decît pentru a transmite maşinii-unealtă mişcarea, cu ajutorul căreia aceasta apucă obiectul muncii şi îl transformă corespunzător scopului. De la această parte a mecanismului, maşina-unealtă, a pornit în secolul al XVIII-lea revoluţia industrială. Şi astăzi, ori de cîte ori producţia meşteşugărească sau manufacturieră se transformă în producţie mecanizată, ea continuă să reprezinte punctul de plecare.

Dacă privim acum mai îndeaproape maşina-unealtă sau maşina de lucru propriu-zisă, vedem că în linii mari reapar, ce-i drept într-o formă adesea foarte modificată, aparatele şi uneltele cu care lucrează meseriaşul sau muncitorul manufacturier, dar ele reapar nu ca unelte ale omului, ci ca unelte ale unui mecanism, adică unelte mecanice. Sau întreaga maşină constituie doar o reeditare mecanică mai mult sau mai puţin modificată a vechii unelte a meseriaşului, ca la războiul de ţesut mecanic 90) , sau organele active montate pe corpul maşinii de lucru sînt cunoştinţe vechi, ca fusurile la maşina de filat, acele la maşina de tricotat ciorapi, pînzele de ferăstrău la ferăstrăul mecanic, cuţitele la maşina de tăiat etc. Deosebirea dintre aceste unelte şi corpul propriu-zis al maşinii de lucru se manifestă încă de la apariţia lor. Căci pînă în ziua de azi ele continuă să fie produse în mare parte cu metode meşteşugăreşti sau manufacturiere, pentru a fi abia mai tîrziu fixate pe corpul maşinii de lucru, produs cu mijloace mecanizate 91) . Maşina-unealtă este deci un mecanism care, după ce i s-a transmis mişcarea corespunzătoare, efectuează cu uneltele ei aceleaşi operaţii pe care înainte le efectua cu unelte asemănătoare muncitorul. Chestiunea dacă forţa motrice provine de la om sau de la maşină nu schimbă cu nimic esenţa lucrurilor. După transferul uneltei propriu-zise din mîna omului asupra unui mecanism, locul simplei unelte îl ia o maşină. Deosebirea sare imediat în ochi, chiar dacă omul însuşi rămîne încă prim motor. Numărul instrumentelor de muncă cu care omul poate lucra simultan este limitat de numărul instrumentelor sale naturale de producţie, de numărul organelor trupului său. În Germania s-a făcut încercarea ca un singur torcător să acţioneze simultan două roţi de tors, adică să lucreze simultan cu ambele mîini şi cu ambele picioare. Munca era însă prea obositoare. Mai tîrziu a fost inventată o roată de tors cu două fusuri acţionată cu piciorul, dar filatorii iscusiţi capabili să toarcă două fire concomitent erau aproape la fel de rari ca oamenii bicefali. În schimb, maşina de filat „Jenny“ 130 filează din capul locului cu 12—18 fusuri, maşina de tricotat ciorapi tricotează cu multe mii de ace deodată etc. Numărul uneltelor cu care operează simultan aceeaşi maşina-unealtă este de la bun început independent de limitele organice ale uneltei manuale a muncitorului.

La multe unelte manuale, deosebirea dintre om ca simplă forţă motrice şi ca muncitor care execută operaţia propriu-zisă capătă o existenţă senzorial distinctă. Astfel, la roata de tors, piciorul îndeplineşte doar un rol de forţă motrice, în timp ce mîna care lucrează la fus trage şi răsuceşte, efectuînd operaţia propriu-zisă a torsului. Revoluţia industrială cuprinde mai întîi tocmai această din urmă parte a uneltei manuale, lăsînd deocamdată pe seama omului, pe lîngă noua atribuţie de a supraveghea maşina cu ochiul şi de a-i corecta greşelile cu mîna, rolul pur mecanic de forţă motrice. În schimb, uneltele asupra cărora din capul locului omul acţionează doar ca simplă forţă motrice, cum ar fi, de pildă, la învîrtirea roţii unei mori 92) , la pompat, la mişcarea braţului de foale, la baterea în piuă etc. sînt, ce-i drept, primele care fac necesare folosirea animalelor, apei, vîntului 93) ca forţe motrice; ele se transformă în maşini, parte în perioada manufacturieră, sporadic cu mult înaintea ei, dar nu revoluţionează modul de a produce. Că ele sînt maşini chiar în forma lor meşteşugărească apare evident în perioada marii industrii. Astfel, pompele cu ajutorul cărora olandezii au secat în 1836—1837 lacul de la Harlem au fost construite după principiul pompelor obişnuite, numai că pistoanele lor au fost puse în mişcare de uriaşe maşini cu abur, şi nu de braţe omeneşti. Foalele obişnuite şi cu totul imperfecte ale fierarului mai sînt uneori şi astăzi transformate, în Anglia, într-o pompă de aer mecanică prin simpla legare a braţului lor de o maşină cu abur. Însăşi maşina cu abur, sub forma în care a fost inventată la sfîrşitul secolului al XVII-lea, în perioada manufacturieră, şi sub care a dăinuit aproximativ pînă pe la 1780 94) , nu a provocat o revoluţie industrială. Mai curînd invers: crearea maşinilor-unelte a fost cea care a făcut necesară maşina cu abur revoluţionată. Din momentul în care omul, în loc să acţioneze cu unealta asupra obiectului muncii, nu mai acţionează decît ca forţă motrice asupra unei maşini-unealtă, deghizarea forţei motrice sub forma muşchilor omeneşti devine întîmplătoare şi locul muşchilor îl pot lua vîntul, apa, aburul etc. Aceasta nu exclude însă, desigur, posibilitatea ca respectiva înlocuire să necesite mari modificări tehnice ale mecanismului, iniţial construit numai pentru forţa motrice omenească.

Astăzi toate maşinile care trebuie abia să-şi croiască drum, maşinile de cusut, maşinile de fabricat pîine etc., afară de cazul cînd destinaţia lor nu exclude din capul locului un gabarit redus, se construiesc pentru a fi acţionate atît de forţa motrice omenească, cît şi de forţa motrice pur mecanică.

Maşina de la care porneşte revoluţia industrială înlocuieşte pe muncitorul care mînuieşte o singură unealtă printr-un mecanism care operează deodată cu un mare număr de unelte identice sau de acelaşi fel şi care e acţionat de o singură forţă motrice, oricare ar fi forma ei 95) . Avem aici maşina, dar deocamdată numai ca element simplu al producţiei mecanizate.

Dimensiunile mai mari ale maşinii de lucru şi sporirea numărului uneltelor ei care acţionează simultan presupun un mecanism motor mai puternic, care, pentru a putea înfrînge propria sa rezistenţă, are nevoie, la rîndul lui, de o forţă motrice mai puternică decît cea omenească, abstracţie făcînd de faptul că omul constituie un foarte imperfect mijloc pentru a produce o mişcare uniformă şi continuă. Presupunînd că el nu mai acţionează decît ca simplă forţă motrice, deci că locul uneltei sale l-a luat o maşină-unealtă, forţele naturale îl pot înlocui acum şi ca forţă motrice. Dintre toate forţele motrice mari transmise din perioada manufacturieră, forţa calului era cea mai nepotrivită, în parte deoarece calul are capul său propriu, în parte deoarece necesită cheltuieli mari şi nici nu poate fi folosit decît în mică măsură 96) . Cu toate acestea, atunci cînd marea industrie se afla în faşă, calul a fost adeseori folosit, cum rezultă nu numai din lamentările unor agronomi din acea vreme, ci şi din obiceiul, păstrat pînă astăzi, de a exprima forţa mecanică în cai-putere. Vîntul era prea puţin constant şi prea puţin controlabil, iar folosirea forţei hidraulice predomina în Anglia, leagănul marii industrii, încă din timpul perioadei manufacturiere. Chiar din secolul al XVII-lea s-a încercat acţionarea printr-o singură roată hidraulică a două pietre de moară şi deci a două instalaţii întregi de măcinat. Dar volumul mult sporit al mecanismului de transmisie intră acum în conflict cu forţa hidraulică, devenită insuficientă, şi aceasta constituie una dintre împrejurările care au dus la o cercetare mai atentă a legilor frecării. Tot astfel acţiunea inegală a forţei motrice la morile acţionate prin împingerea şi tragerea manivelelor a dus la teoria şi la practica volantului 97) , care mai tîrziu avea să joace un rol attît de important în marea industrie. În felul acesta, perioada manufacturieră a dezvoltat primele elemente ştiinţifice şi tehnice ale marii industrii. Filatura throstle a lui Arkwright i) era din capul locului acţionată cu ajutorul apei. Dar şi folosirea forţei hidraulice ca forţă motrice predominantă era legată de anumite greutăţi. Forţa hidraulică nu putea fi mărită după voie, iar lipsa ei nu putea fi remediată şi uneori dispărea cu totul; dar înainte de toate ea avea un caracter pur local 98) . Abia o dată cu cea de-a doua maşină cu abur a lui Watt, aşa-zisa maşină cu abur cu efect dublu, a fost descoperit un prim motor care îşi produce singur forţa motrice consumînd cărbuni şi apă, un motor al cărui potenţial energetic se află pe de-a-ntregul sub controlul omului, motor mobil şi mijloc de locomoţie, motor urban şi nu rural ca roata hidraulică, motor care permite concentrarea producţiei în oraşe în loc să o disperseze la ţară, cum făcea roata hidraulică 99) , motor universal în aplicarea sa tehnologică, cu o amplasare relativ independentă de condiţiile locale. Marele geniu al lui Watt se manifestă în descrierea care însoţeşte brevetul obţinut de el în aprilie 1784, descriere în care maşina sa cu abur este prezentată nu ca o invenţie cu destinaţie specială, ci ca un factor general al marii industrii. El sugerează aici aplicări dintre care unele, de pildă ciocanul cu abur, au fost introduse abia după o jumătate de secol. El punea însă la îndoială posibilitatea folosirii maşinii cu abur în navigaţia maritimă. Succesorii lui, Boulton i) şi Watt, au prezentat în 1851, la expoziţia industrială de la Londra, o uriaşă maşină cu abur pentru ocean steamers. *3

După ce mai întîi uneltele se transformaseră din unelte ale organismului omenesc în unelte ale unui aparat mecanic, ale maşinii-unealtă, motorul a dohîndit şi el o formă independentă, cu totul emancipată de limitele forţei omeneşti. În felul acesta, maşina-unealtă pe care am cercetat-o pînă acum este redusă la simplul element al producţiei mecanizate. Un singur motor putea să pună acum în mişcare simultan un mare număr de maşini de lucru. O dată cu mărirea numărului maşinilor de lucru acţionate simultan, motorul se măreşte, iar mecanismul de transmisie devine un aparat ramificat.

Acum trebuie să distingem două fenomene: cooperarea mai multor maşini de acelaşi gen şi sistemul de maşini.

În primul caz, întregul produs este confecţionat de către aceeaşi maşină de lucru. Ea execută toate acele operaţii felurite pe care un meseriaş le executa cu unealta sa, de pildă ţesătorul cu războiul său de ţesut, sau pe care meseriaşii le executau succesiv cu unelte diferite, fie lucrînd independent, fie ca membri ai unei manufacturi 100) . Astfel, în manufactura modernă de plicuri pentru scrisori, un muncitor îndoia hîrtia cu fălţuitoarea, altul guma plicurile, al treilea întorcea clapa plicului pe care se imprimă antetul, al patrulea imprima antetul etc., şi la fiecare dintre aceste operaţii parţiale fiecare plic trebuia să treacă dintr-o mînă într-alta. O singură maşină de plicuri execută toate aceste operaţii dintr-o dată şi confecţionează 3.000 de plicuri sau chiar mai multe într-o oră. O maşină americană pentru confecţionarea pungilor de hîrtie, prezentată la expoziţia industrială de la Londra din 1862, taie hîrtia, o lipeşte, o fălţuieşte şi produce 300 de bucăţi pe minut. Întregul proces, care în manufactură era divizat şi îndeplinit într-o serie de operaţii consecutive, aici este efectuat de o singură maşină de lucru, care acţionează prin combinarea unor unelte diferite. Or, indiferent dacă o asemenea maşină de lucru constituie numai reeditarea mecanică a uneltei mai complicate a meseriaşului sau reprezintă combinarea a diverse instrumente simple, diferenţiate de manufactură, — în fabrică, adică în atelierul bazat pe producţia mecanizată, de fiecare dată reapare cooperarea simplă, şi anume mai întîi (facem abstracţie aici de muncitor) ca o aglomerare într-un anumit spaţiu a unor maşini de lucru de acelaşi gen şi care acţionează simultan. Astfel, o ţesătorie ia naştere prin alăturarea în aceeaşi clădire a unui mare număr de războaie de ţesut mecanice, iar o fabrică de confecţii prin alăturarea unui mare număr de maşini de cusut. Dar aici există o unitate tehnică, întrucît numeroase maşini de lucru de acelaşi fel îşi primesc impulsul, în mod egal şi simultan, de la pulsaţiile motorului prim comun, impuls care le parvine prin intermediul mecanismului de transmisie, în parte comun şi el, întrucît unele ramificaţii speciale ale sale ajung la fiecare maşina-unealtă individuală. După cum un mare număr de unelte alcătuiesc organele unei maşini de lucru, tot aşa un mare număr de maşini de lucru nu mai alcătuiesc acum decît organe de acelaşi fel ale aceluiaşi mecanism motor.

Locul maşinii individuale autonome e luat însă de un sistem de maşini propriu-zis abia acolo unde obiectul muncii trece printr-un şir consecutiv de procese conexe şi executate de o serie de maşini-unelte diferite, dar care se completează reciproc. Aici reapare cooperarea prin diviziunea muncii, caracteristică pentru manufactură, de data aceasta însă sub forma unei combinaţii de maşini de lucru parţiale. Uneltele speciale ale diferiţilor muncitori parţiali, cum ar fi, de pildă, în manufactura lînii cele ale dărăcitorului, pieptănătorului, tunzătorului, torcătorului etc. se transformă acum în unelte ale unor maşini de lucru specializate, dintre care, în sistemul mecanismului de unelte combinat, fiecare constituie un organ anumit pentru o funcţie anumită. În linii mari, manufactura însăşi oferă sistemului maşinist, în acele ramuri unde e introdus mai întîi, baza naturală a diviziunii şi deci a organizării procesului de producţie 101) . Imediat intervine însă o deosebire esenţială între manufactură şi producţia mecanizată. În manufactură, muncitorii, individual sau în grupuri, trebuie să efectueze cu uneltele lor manuale fiecare proces parţial. Dacă muncitorul este înglobat procesului, procesul este şi el adaptat în prealabil muncitorului. În producţia mecanizată, acest principiu subiectiv al diviziunii dispare. Aici întregul proces este considerat ca atare, disecat obiectiv în fazele sale componente, iar problema efectuării fiecărui proces parţial şi a îmbinării diferitelor procese parţiale se rezolvă prin aplicarea tehnică a mecanicii, a chimiei etc. 102) ; ca şi înainte, se înţelege de la sine, şi aici concepţia teoretică trebuie desăvîrşită prin experienţa practică acumulată pe scară largă. Fiecare maşină parţială îi furnizează celei imediat următoare materia primă şi, întrucît toate funcţionează concomitent, produsul se află continuu atît pe diferitele trepte ale procesului său de formare, cît şi în tranziţie de la o fază a producţiei la alta. După cum în manufactură cooperarea nemijlocită a muncitorilor parţiali creează anumite proporţii numerice între diferite grupuri de muncitori, tot aşa, în sistemul maşinist diferenţiat, faptul că maşinile parţiale îşi dau continuu de lucru una alteia creează o anumite proporţie între numărul, dimensiunile şi vitezele lor. Maşina de lucru combinată, care reprezintă acum un sistem diferenţiat, alcătuit din diferite maşini de lucru sau din diferite grupuri de maşini, este cu atît mai perfectă, cu cît procesul total executat de ea are mai multă continuitate, cu alte cuvinte cu cît sînt mai reduse întreruperile în trecerea materiei prime de la prima la ultima ei fază, deci cu cît materia primă trece mai mult dintr-o fază a producţiei într-alta cu ajutorul unor instalaţii mecanice şi nu al mîinii omului. Dacă în manufactură separarea proceselor distincte este un principiu rezultat din însăşi diviziunea muncii, în fabrica dezvoltată domneşte, dimpotrivă, continuitatea proceselor distincte.

Fie că se bazează pe simpla cooperare a unor maşini de lucru de acelaşi fel, ca în ţesătorie, fie că se bazează pe combinarea unor maşini de lucru de feluri diferite, ca în filatură, un sistem de maşini formează, ca atare, un singur mare automat de îndată ce este acţionat de un prim automotor. Dar sistemul în ansamblu poate să fie acţionat, de pildă, de o maşină cu abur, şi totuşi la unele maşini-unelte pentru anumite mişcări să mai fie nevoie de concursul muncitorului, aşa cum înainte de introducerea mulei automate era nevoie de acest concurs sau cum mai este nevoie şi astăzi în filaturile de fire fine; sau anumite părţi ale maşinii să aibă nevoie pentru funcţionare, ca şi mulele, de un muncitor care să le mînuiască, cum era cazul în construcţia de maşini înainte de transformarea slide rest-ului (căruciorului de strung) într-un mecanism automat. Din momentul în care maşina de lucru a început să efectueze fără ajutorul omului toate mişcările necesare pentru prelucrarea materiei prime, nemaifiind nevoie decît de controlul muncitorului, avem un sistem automat de maşini, susceptibil însă de o continuă perfecţionare în amănunt. Astfel, de pildă, aparatul care opreşte în mod automat maşina de filat de îndată ce s-a rupt un fir şi selfacting stop-ul, care opreşte războiul de ţesut mecanic perfecţionat imediat ce se termină firul de bătătură de pe bobina suveicii, sînt invenţii cu totul moderne. Drept exemplu atît pentru continuitatea producţiei, cît şi pentru aplicarea principiului automatizării poate fi luată fabrica modernă de hîrtie. În general, în producţia de hîrtie poate fi studiată cu folos şi în amănunt deosebirea dintre diferitele moduri de a produce pe baza deosebirii dintre diferitele mijloace de producţie, precum şi legătura dintre relaţiile de producţie sociale şi aceste moduri de a produce. Într-adevăr, vechiul mod de fabricare a hîrtiei folosit în Germania oferă o mostră de producţie meşteşugărească, Olanda în secolul al XVII-lea şi Franţa în secolul al XVIII-lea un exemplu de manufactură propriu-zisă, iar Anglia modernă un exemplu de fabricaţie automată în această ramură; în afară de aceasta, în China şi în India mai există două forme vechi asiatice ale aceleiaşi industrii.

Producţia mecanizată îmbracă forma sa cea mai dezvoltată în sistemul diferenţiat al maşinilor de lucru acţionate de un automat central prin intermediul mecanismelor de transmisie. Locul maşinii îl ia aici un monstru mecanic, al cărui trup umple întreaga fabrică şi a cărui forţă demonică, la început camuflată de mişcarea ritmică, aproape solemnă, a membrelor sale gigantice, izbucneşte în iureşul vertiginos şi febril al nenumăratelor sale organe de lucru propriu-zise.

Au existat muie, maşini cu abur etc. înainte de a fi existat muncitori care să se ocupe exclusiv de fabricarea maşinilor cu abur, a mulelor etc., aşa cum omul a purtat haine înainte de a fi existat croitori. Dar invenţiile lui Vaucanson i) , Arkwright, Watt etc. au putut fi aplicate numai datorită faptului că aceşti inventatori au găsit un număr considerabil de muncitori mecanici iscusiţi, gata formaţi de perioada manufacturieră. O parte din aceşti muncitori era alcătuită din meseriaşi independenţi, de specialitate diferită, altă parte era reunită în manufacturi, unde, după cum am arătat mai înainte, diviziunea muncii era deosebit de riguroasă. O dată cu înmulţirea invenţiilor şi cu creşterea cererii pentru aceste maşini noi, s-au dezvoltat tot mai mult, pe de o parte, scindarea producţiei de maşini în diferite ramuri independente, pe de altă parte diviziunea muncii în cadrul manufacturilor construcţiei de maşini. Vedem, aşadar, că manufactura formează baza tehnică nemijlocită a marii industrii. Manufactura producea maşinile cu ajutorul cărora marea industrie înlătura, în ramurile de producţie pe care a pus mai întîi stăpînire, producţia meşteşugărească şi manufacturieră. Producţia mecanizată a luat deci fiinţă spontan pe o bază materială neadecvată. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, ea trebuia deci să revoluţioneze această bază însăşi, pe care la început o găsise de-a gata şi a cărei veche formă o dezvoltase, şi să-şi creeze o nouă bază, corespunzătoare propriului său mod de a produce. După cum maşina rămîne liliputană atîta timp cît este acţionată numai de om, după cum sistemul maşinist nu se putea dezvolta liber înainte ca forţele motrice existente — animalul, vîntul şi chiar apa — să fi fost înlocuite de maşina cu abur, tot astfel şi marea industrie era paralizată în întreaga ei dezvoltare atîta timp cît mijlocul ei de producţie caracteristic, maşina însăşi, îşi datora existenţa forţei individuale şi iscusinţei individuale, depindea deci de forţa muşchilor, de agerimea ochiului şi de virtuozitatea mîinii cu care muncitorul parţial, în manufactură, şi meseriaşul, în afara ei, îşi mînuiau minusculele lor instrumente. Abstracţie făcînd de faptul că datorită acestui mod de fabricare maşinile erau scumpe — amănunt care reprezintă pentru capital un mobil conştient —, dezvoltarea industriei deja mecanizate şi pătrunderea maşinismului în ramuri noi de producţie erau astfel în întregime condiţionate de crearea unei categorii de muncitori care, din cauza caracterului semiartistic al ocupaţiei lor, nu putea creşte în salturi, ci doar treptat. Pe o anumită treaptă de dezvoltare, marea industrie intră însă şi din punct de vedere tehnic în conflict cu baza ei meşteşugărească şi manufacturieră. Dimensiunea mai mare a motoarelor, a mecanismelor de transmisie şi a maşinilor-unelte, conformaţia mai complexă, mai variată şi mai precisă a pieselor pe măsură ce maşina-unealtă se desprindea de modelul meşteşugăresc care inspirase iniţial construcţia ei şi dobîndea o formă liberă, determinată numai de sarcina ei mecanică 103) , dezvoltarea sistemului automat şi folosirea inevitabil tot mai amplă a materialului greu de prelucrat, de pildă a fierului în locul lemnului, — rezolvarea tuturor acestor probleme apărute spontan se lovea peste tot de limite de ordin personal, limite pe care şi personalul combinat din manufactură le depăşea doar într-o oarecare măsură, fără a le desfiinţa în esenţă. Într-adevăr, maşini de felul presei de tipar moderne, al războiului de ţesut mecanic modern şi al maşinii de cardat moderne nu puteau fi furnizate de manufactură.

Revoluţionarea modului de a produce într-o sferă a industriei determină revoluţionarea lui şi în altă sferă. Lucru valabil mai întîi pentru acele ramuri industriale care, deşi izolate prin diviziunea socială a muncii şi sortite astfel să producă fiecare o marfă independentă, se împletesc totuşi ca faze ale unui proces de ansamblu. Aşa filatura mecanică a făcut necesară ţesătoria mecanică, iar ambele la un loc au provocat revoluţia chimică-mecanică în albitorie, imprimerie şi boiangerie. Tot aşa revoluţia din filatura de bumbac a determinat inventarea ginului pentru separarea fibrei bumbacului de sămînţa sa şi abia atunci a devenit posibilă producţia de bumbac în proporţiile necesare acum 104) . Revoluţia modului de a produce în industrie şi în agricultură a provocat însă, mai ales, o revoluţie în condiţiile generale ale procesului social de producţie, adică în domeniul mijloacelor de comunicaţie şi de transport. După cum mijloacele de comunicaţie şi de transport ale unei societăţi al cărei pivôt *4 îl constituiau, ca să întrebuinţez o expresie a lui Fourier i) , mica agricultură cu industria ei casnică auxiliară şi meseriile de la oraş nu mai puteau nicicum să satisfacă necesităţile producţiei din perioada manufacturieră cu diviziunea largă a muncii sociale, cu concentrarea mijloacelor de muncă şi a muncitorilor şi cu pieţele sale coloniale, ceea ce a şi determinat revoluţionarea lor, tot aşa mijloacele de transport şi de comunicaţie moştenite din perioada manufacturieră s-au transformat rapid în cătuşe de nesuportat pentru marea industrie, cu ritmul febril şi cu producţia pe scară largă care o caracterizează, cu permanenta aruncare a maselor de capital şi de muncitori dintr-o sferă de producţie într-alta şi cu relaţiile de piaţă mondiale create de ea. Fără a mai vorbi de transformările radicale intervenite în construcţia vaselor cu pînze, comunicaţiile şi transporturile au fost cu încetul adaptate modului de a produce al marii industrii printr-un sistem de vapoare fluviale, de căi ferate, de vapoare de transport oceanice şi de telegrafie. Pe de altă parte, masele enorme de fier, care, în noile condiţii, trebuiau forjate, sudate, tăiate, găurite şi modelate, cereau, la rîndul lor, maşini gigantice, pe care construcţia manufacturieră de maşini nu le putea furniza.

Marea industrie trebuia deci să recurgă la mijlocul de producţie caracteristic ei, la maşina însăşi, şi să producă maşini cu ajutorul maşinilor. Abia atunci ea şi-a creat o bază tehnică adecvată şi a ajuns să stea pe propriile ei picioare. Într-adevăr, o dată cu extinderea producţiei de maşini în primele decenii ale secolului al XIX-lea, maşina a pus stăpînire treptat pe fabricarea maşinii-unelte. Dar abia în ultimele decenii construcţiile uriaşe de căi ferate şi navigaţia transoceanică au făcut să apară maşinile ciclopice pentru construcţia motoarelor prime.

Condiţia de producţie esenţială pentru fabricarea maşinilor cu ajutorul maşinilor era un motor capabil să furnizeze orice cantitate de energie şi totuşi perfect controlabil. Acest motor exista deja sub forma maşinii cu abur. În acelaşi timp însă se impunea producerea pe cale mecanică a formelor strict geometrice necesare diferitelor părţi ale maşinii: linia, planul, cercul, cilindrul, conul şi sfera. Această problemă a fost rezolvată de Henry Maudslay i) în primul deceniu al secolului al XIX-lea prin inventarea slide rest-ului, transformat curînd într-un mecanism automatizat ş trecut, sub o formă modificată, de la strung, căruia îi fusese iniţial destinat, la alte maşini constructoare de maşini. Acest dispozitiv mecanic nu înlocuieşte vreo unealtă specială, ci mîna omului însăşi, care creează o anumită formă prin aplicarea, potrivirea şi dirijarea tăişului unor instrumente de tăiat etc. pe materialul de muncă, de pildă fierul. În acest fel au putut fi obţinute formele geometrice ale diferitelor piese de maşini

„cu un grad de uşurinţă, precizie şi rapiditate pe care nici un fel de experienţă acumulată nu ar fi reuşit să-l imprime mîinii celui mai iscusit muncitor“ 105) .

Dacă privim acum acea parte a maşinilor folosită la construcţia de maşini şi care constituie maşina-unealtă propriu-zisă, vedem reapărînd unealta meseriaşului, însă la dimensiuni ciclopice. Astfel, maşina de lucru propriu-zisă a maşinii de perforat este un burghiu uriaş, acţionat de o maşină cu abur, burghiu fără care, la rîndul lor, nu ar putea fi construiţi cilindrii marilor maşini cu abur şi ai preselor hidraulice. Strungul mecanic reprezintă reeditarea gigantică a strungului obişnuit acţionat cu piciorul; raboteza — un tîmplar de fier, care lucrează fierul cu aceleaşi unelte cu care tîmplarul lucrează lemnul; în şantierele navale din Londra, unealta care taie plăcile de placaj este un brici uriaş; unealta maşinii care taie fierul, precum foarfecele croitorului postavul, este un foarfece uriaş, iar ciocanul cu abur operează cu un simplu cap de ciocan, dar atît de greu, încît nici Thor i) n-ar fi în stare să-l ridice 106) . Unul dintre aceste ciocane cu abur, de pildă, care sînt o invenţie a lui Nasmyth i) , cîntăreşte mai mult de 6 tone şi izbeşte perpendicular, cu o cădere de 7 picioare, o nicovală în greutate de 36 de tone. El pulverizează cu uşurinţă un bloc de granit, dar cu aceeaşi uşurinţă poate să bată un cui în lemn moale printr-o serie de lovituri uşoare 107) .

Sub forma maşinii, mijlocul de muncă dobîndeşte un mod de existenţă material care presupune înlocuirea forţei omeneşti prin forţele naturii şi a metodelor empirice rutinare prin aplicarea conştientă a ştiinţelor naturii. În manufactură, divizarea procesului social de muncă rămîne pur subiectivă, rămîne combinare de muncitori parţiali; în sistemul maşinist, marea industrie posedă un organism de producţie cu totul obiectiv, pe care muncitorul îl găseşte ca o condiţie materială gata pregătită a producţiei. În cooperarea simplă şi chiar în cea specializată prin diviziunea muncii, înlocuirea muncitorului individual prin muncitorul socializat este încă mai mult sau mai puţin întîmplătoare. Maşinile, cu unele excepţii despre care vom vorbi ulterior, funcţionează numai prin muncă nemijlocit socializată sau colectivă. Caracterul de cooperare al procesului de muncă devine deci acum o necesitate tehnică, dictată de natura mijlocului de muncă însuşi.