2. Transmiterea valorii maşinilor asupra produsului

Am văzut că forţa productivă provenită din cooperare şi din diviziunea muncii nu-l costă nimic pe capital. Ea este o forţă naturală a muncii sociale. Forţele naturale, ca aburul, apa etc., folosite în procesele de producţie, nu costă nici ele nimic. Dar, aşa cum omul are nevoie de plămîni pentru a respira, el are nevoie şi de o „plăsmuire în stare să creeze“, pentru a consuma productiv forţele naturii. E necesară o roată hidraulică pentru a exploata forţa motrice a apei, o maşină cu abur pentru a exploata elasticitatea aburului. Cu ştiinţa lucrurile stau la fel ca şi cu forţele naturii. Odată descoperită, legea devierii acului magnetic în raza de acţiune a unui curent electric sau legea apariţiei magnetismului în fierul în jurul căruia circulă un curent electric nu coste nici un ban 108) . Dar pentru aplicarea acestor legi în scopurile telegrafiei etc. se cere o aparatură foarte costisitoare şi foarte complicată. După cum am văzut, maşina nu înlătură unealta. Unealta minusculă a organismului omenesc creşte dimensional şi numeric devenind unealta unui mecanism creat de om. Capitalul îl pune acum pe muncitor să lucreze nu cu o unealtă manuală, ci cu o maşină care îşi dirijează singură uneltele. De aceea, dacă de la prima privire reiese clar că marea industrie trebuie să mărească extraordinar productivitatea muncii prin încorporarea în procesul de producţie a unor forţe naturale uriaşe şi a ştiinţelor naturii, nu reiese nicidecum tot atît de clar că această forţă productivă sporită nu este plătită în altă parte cu o cheltuire sporită de muncă. Asemenea oricărei alte părţi componente a capitalului constant, maşina nu creează valoare, dar transmite propria sa valoare produsului la a cărui confecţionare serveşte. În măsura în care are valoare şi transmite deci valoarea produsului, ea alcătuieşte o parte componentă a valorii acestuia. În loc să-l ieftinească, ea îl scumpeşte în raport cu propria ei valoare. Şi este evident că, în comparaţie cu mijloacele de muncă ale producţiei meşteşugăreşti sau manufacturiere, maşina şi sistemul de maşini dezvoltat — mijlocul de muncă caracteristic al marii industrii — costă mai scump.

Trebuie să constatăm în primul rind că maşina intră întotdeauna integral în procesul muncii şi întotdeauna numai parţial în procesul de valorificare. Ea nu adaugă niciodată mai multă valoare decît pierde, în medie, prin uzura ei. Există deci o mare diferenţă între valoarea maşinii şi partea de valoare pe care ea o transmite periodic produsului. Există o mare diferenţă între maşina ca element de formare a valorii şi maşina ca element de formare a produsului. Cu cît e mai mare perioada în decursul căreia aceeaşi maşină serveşte de mai multe ori în acelaşi proces de muncă, cu atît această diferenţă e mai mare. Am văzut, ce-i drept, că orice mijloc de muncă propriu-zis, adică orice instrument de producţie, intră întotdeauna integral în procesul muncii şi întotdeauna numai parţial, proporţional cu uzura sa zilnică medie, în procesul de valorificare. Această diferenţă între folosire şi uzură este însă mult mai mare la maşină decît la unealtă, deoarece, fiind făcută din material mai durabil, maşina trăieşte mai mult, iar folosirea ei, reglementată de legi strict ştiinţifice, îngăduie o economie mai mare în consumarea părţilor ei componente şi a mijloacelor consumate de ea, în sfîrşit deoarece cîmpul ei de acţiune este incomparabil mai mare decît cel al uneltei. Dacă nu punem la socoteală la ambele, adică la maşină şi la unealtă, costul lor zilnic mediu, adică fracţiunea de valoare pe care ele o adaugă produsului prin uzura lor zilnică medie şi prin consumul de materiale auxiliare, ca ulei, cărbune etc., atunci ele funcţionează gratuit, asemenea forţelor naturii, care există fără intervenţia muncii omeneşti. Dar cu cît e mai mare sfera de acţiune productivă a maşinii în comparaţie cu cea a uneltei, cu atît e mai mare volumul serviciului ei gratuit în comparaţie cu cel al uneltei. Abia în marea industrie învaţă omul să pună produsul muncii sale trecute, deja materializate, să acţioneze gratuit, pe scară mare, asemenea unor forţe ale naturii 109) .

La cercetarea cooperării şi manufacturii s-a vădit că anumite condiţii generale de producţie, de pildă clădirile etc., comparativ cu condiţiile de producţie fărîmiţate ale muncitorilor izolaţi, sînt economisite prin consumarea lor în comun, astfel încît scumpesc produsul într-o măsură mai mică. În producţia mecanizată, nu numai corpul maşinii de lucru e consumat de către numeroasele ei unelte, dar şi acelaşi motor împreună cu o parte a mecanismului de transmisie e consumat în comun de numeroase maşini de lucru.

Dacă diferenţa dintre valoarea maşinii şi valoarea transmisă produsului ei zilnic este dată, gradul în care această parte de valoare scumpeşte produsul depinde înainte de toate de volumul produsului, de suprafaţa lui, ca să zicem aşa. D-l Baynes i) din Blackburn apreciază, într-o prelegere ţinută în 1857, că

„fiecare cal-putere mecanic real 109a) pune în mişcare 450 de fusuri mule automate împreună cu utilajul pentru operaţiile preliminare, sau 200 de fusuri throstle, sau 15 războaie de ţesut postav de 40 de ţoli împreună cu dispozitivele pentru întinderea urzelii, pentru apretat etc.“ 132

Costul zilnic al unui cal-putere şi uzura instalaţiilor acţionate de el se repartizează asupra produsului pe o zi a 450 de fusuri mule în primul caz, a 200 de fusuri throstle în al doilea caz, a 15 războaie de ţesut mecanice în al treilea caz, astfel încît asupra unei uncii de fire sau asupra unui cot de ţesătură e trecută doar o parte de valoare foarte redusă. Tot aşa în exemplul de mai sus cu ciocanul cu abur. Întrucît uzura sa zilnică, consumul de cărbuni etc. se repartizează asupra enormelor mase de fier pe care le bate în fiecare zi, fiecare zentner de fier absoarbe doar o infimă parte de valoare, care ar fi însă foarte mare dacă uriaşul instrument ar bate cuie mici.

Cînd este dată sfera de acţiune a maşinii de lucru, adică numărul uneltelor sale, sau, acolo unde e vorba de forţă, este dat volumul acestor unelte, masa produselor va depinde de viteza cu care lucrează maşina, de pildă de viteza cu care se învîrteşte fusul sau de numărul loviturilor efectuate de ciocan într-un minut. Unele dintre aceste ciocane gigantice efectuează 70 de lovituri pe minut, iar maşina de forjat patentată a lui Ryder, care foloseşte ciocane cu abur de dimensiuni mai mici la forjarea fusurilor, efectuează 700 de lovituri pe minut.

Cînd este dată proporţia în care o maşină transmite produsului valoare, mărimea acestei părţi de valoare depinde de mărimea propriei ei valori 110) . Cu cît ea conţine mai puţină muncă cu atît mai puţină valoare adaugă ea produsului. Cu cît transmite mai puţină valoare, cu atît este mai productivă şi cu atît serviciile pe care le prestează se apropie mai mult de cele ale forţelor naturii. Producţia maşinilor cu ajutorul maşinilor le reduce însă valoarea proporţional cu dimensiunile şi cu acţiunea lor.

O analiză comparativă a preţurilor unor mărfuri ale producţiei meşteşugăreşti sau manufacturiere şi a preţurilor aceloraşi mărfuri produse cu ajutorul maşinilor duce, în genere, la constatarea că la produsele maşinii partea de valoare transmisă de mijlocul de muncă creşte relativ, dar scade absolut. Adică mărimea ei absolută scade, dar mărimea ei raportată la valoarea totală a produsului, de pildă a unui pfund de fire, creşte 111) .

Reiese clar că, dacă munca necesară pentru producerea unei maşini este egală cu munca economisită prin folosirea acestei maşini, are loc doar o simplă deplasare a muncii, deci cantitatea totală de muncă necesară pentru producerea unei mărfi nu se reduce şi nici forţa productivă a muncii nu sporeşte. Dar diferenţa dintre munca cheltuită pentru producerea maşinii şi munca pe care această maşină o economiseşte, cu alte cuvinte gradul de productivitate a maşinii, nu depinde, evident, de diferenţa dintre propria ei valoare şi valoarea uneltei înlocuite de ea. Diferenţa există atîta timp cît costul muncii necesare pentru producerea maşinii, aşadar şi partea de valoare pe care ea o adaugă produsului, este mai mic decît valoarea pe care muncitorul ar adăuga-o cu unealta sa obiectului muncii. Productivitatea maşinii se măsoară, prin urmare, după gradul în care ea înlocuieşte forţa de muncă omenească. După d-l Baynes, la un număr de 450 de fusuri mule împreună cu utilajul pentru operaţiile preliminare acţionate de un cal-putere, revin 21/2 muncitori 112) , iar cu fiecare fus mule automat se filează, într-o zi de muncă de 10 ore, 13 uncii de fire (de grosime mijlocie), deci într-o săptămînă 21/2 muncitori filează 3655/8 pfunzi de fire. Aproximativ 366 pfunzi de bumbac (pentru a simplifica lucrurile facem abstracţie de deşeuri) absorb deci, pentru a fi transformaţi în fire, numai 150 de ore de muncă, adică 15 zile de muncă de cîte zece ore, în timp ce cu o roată de tors cu mîna, dacă filatorul manual face 13 uncii de fire în 60 de ore, aceeaşi cantitate de bumbac ar absorbi 2 700 de zile de muncă de cîte 10 ore, adică 27 000 de ore de muncă 113) . Acolo unde vechea metodă a blockprinting-ului, adică imprimarea pe stambă executată manual, a fost înlocuită prin imprimarea mecanică, o singură maşină, deservită de un singur muncitor adult sau adolescent, imprimă într-o oră tot atîta stambă în patru culori cîtă imprimau înainte 200 de adulţi 114) . Înainte ca Eli Whitney să fi inventat în 1793 cottongin-ul, separarea unui pfund de bumbac de sămînţa sa necesita o zi de muncă medie. Datorită invenţiei sale, o singură negresă putea să separe 100 de pfunzi de bumbac pe zi, iar de atunci încoace eficienţa ginului a sporit considerabil. Un pfund de fibre de bumbac a cărui producţie costa înainte 50 de cenţi ajunge mai tîrziu să se vîndă cu un profit mai mare, adică cuprinzînd mai multă muncă neplătită, la preţul de 10 cenţi. În India, pentru separarea fibrei de sămînţă se întrebuinţează un instrument semimecanic, numit ehurka, cu ajutorul căruia un bărbat şi o femeie curăţă 28 de pfunzi de bumbac pe zi. Cu churka inventată acum cîţiva ani de doctorul Forbes i) , un bărbat adult şi un adolescent produc 250 de pfunzi pe zi; acolo unde boii, aburul sau apa servesc drept forţă motrice, nu e nevoie decît de un mic număr de băieţi şi de fete ca feeders (lucrători care alimentează maşina cu material). Şaisprezece asemenea maşini, acţionate de boi, efectuează într-o zi munca prestată înainte, în medie, de 750 de oameni 115) .

Cum am mai arătat *9 , la plugul cu abur maşina cu abur execută într-o oră, la un cost de 3 pence sau 1/4 de şiling, munca pe care o fac 66 de oameni plătiţi cu 15 şilingi pe oră. Revin la acest exemplu pentru a evita păreri greşite în această privinţă. Anume cei 15 şilingi nu sînt nicidecum expresia muncii adăugate de cei 66 de oameni în decurs de o oră. Dacă raportul dintre supramuncă, şi munca necesară era de 100%, cei 66 de muncitori produceau într-o oră o valoare de 30 de şilingi, cu toate că în echivalentul pe care îl primeau, adică în salariul de 15 şilingi, reprezentau numai 33 de ore din 66. Presupunînd, aşadar, că o maşină costă atît cît însumează salariul pe un an a 150 de muncitori înlocuiţi de ea, să zicem 3 000 l. st., nu înseamnă nicidecum că cele 3 000 l. st. sînt expresia în bani a muncii prestate de 150 de muncitori şi adăugat obiectului muncii, ci expresia în bani a acelei părţi din munca lor de un an de zile care se traduce pentru ei în salariu. În schimb, 3 000 l. st., valoarea în bani a maşinii, exprimă toată munca cheltuită cu producerea acestei maşini, indiferent de proporţia în care munca respectivă reprezintă salariu pentru muncitor şi plusvaloare pentru capitalist. Prin urmare, dacă maşina costă exact atît cît costă forţa de muncă înlocuită de ea, munca materializat în maşină va fi întotdeauna mai mică decît munca vie pe care înlocuieşte 116) .

Dacă privim maşina exclusiv ca mijloc pentru ieftinirea produsului, limita pentru folosirea ei constă în aceea că cantitatea de muncă cheltuită pentru producerea ei trebuie să fie mai mică decît munca pe care o înlocuieşte folosirea ei. Pentru capital însă, limita aceasta e mai îngustă. Întrucît nu plăteşte munca folosită, ci valoarea forţei de muncă folosite, pentru capital folosirea maşinilor este limitată de diferenţa dintre valoarea maşinii şi valoarea forţei de muncă înlocuite de ea. Întrucît împărţirea zilei de muncă în muncă necesară şi în supramuncă diferă de la o ţară la alta, sau în interiorul aceleiaşi ţări de la o perioadă la alta, sau în cadrul aceleiaşi perioade de la o ramură de producţie la alta; întrucît, mai departe, salariul efectiv al muncitorului uneori scade sub valoarea forţei sale de muncă şi alteori creşte peste această valoare, diferenţa dintre preţul maşinii şi preţul forţei de muncă pe care ea urmează s-o înlocuiască poate să varieze foarte mult, chiar dacă diferenţa dintre cantitatea de muncă necesară pentru producerea maşinii şi cantitatea totală a muncii înlocuite de ea răimîne neschimbată 116a) . Dar numai prima diferenţă determină pentru capitalist cheltuielile de producţie a mărfii şi exercită asupra lui presiune prin legile coercitive ale concurenţei. De aceea în Anglia se inventează astăzi maşini folosite numai în America de Nord, aşa cum Germania inventa în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea maşini folosite numai în Olanda şi cum multe invenţii franceze din secolul al XVIII-lea erau exploatate doar în Anglia. În ţările dezvoltate mai demult, maşina însăşi, prin aplicarea ei în unele ramuri de producţie, provoacă în alte ramuri un asemenea surplus de muncă (redundancy of labour, spune Ricardo), încît acolo scăderea salariului sub valoarea forţei de muncă împiedică folosirea maşinii, făcînd-o superfluă şi de multe ori imposibilă din punctul de vedere al capitalului, al cărui cîştig, oricum, rezultă din reducerea nu a muncii folosite, ci a muncii plătite. În unele ramuri ale manufacturii engleze de lînă, în ultimii ani munca copiilor a fost mult redusă, iar pe alocuri aproape desfiinţată cu totul. De ce? Legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici obliga la folosirea a două serii de copii, dintre care una lucra 6 ore şi alta 4 ore sau fiecare doar cîte 5 ore. Or, părinţii nu voiau să-i vîndă pe half-times (cei care lucrează jumătate din timpul de lucru) mai ieftin decît îi vînduseră înainte pe full-times (cei cu timpul de lucru complet). Din această cauză, aceşti half-times au fost înlocuiţi cu maşini 117) . Înainte de interzicerea muncii femeilor şi a copiilor (sub 10 ani) în mine, capitalul considera folosirea în minele de cărbune şi în alte mine a femeilor şi a fetelor dezbrăcate, de multe ori împreună cu bărbaţii, atît de compatibilă cu codul său moral, în special cu Cartea mare, încît a recurs la maşini abia după promulgarea interdicţiei. Yankeii au inventat maşini pentru sfărîmarea pietrei. Englezii nu le întrebuinţează, pentru că „nenorocitul“ (wretcht este termenul tehnic al economiei politice engleze pentru muncitorul agricol) care face această muncă este plătit pentru o atît de infimă parte a muncii sale, încît maşina ar scumpi producţia pentru capitalist 118) . În Anglia, la trasul bărcilor pe canale etc. 119) sînt folosite şi astăzi sporadic femeile în locul cailor, deoarece munca necesară pentru producerea cailor şi a maşinilor este o mărime matematică dată, în timp ce aceea necesară întreţinerii femeilor din rîndurile populaţiei excedentare este sub orice nivel şi de aceea nici nu poate fi calculată. Nu vom găsi deci nicăieri o mai deşănţată irosire de forţă omenească pentru toate nimicurile decît tocmai în Anglia, ţara maşinilor.