a) Aproprierea forţelor de muncă suplimentare de către capital. Munca femeilor şi a copiilor

În măsura în care face superfluă forţa musculară, maşina devine mijloc pentru folosirea unor muncitori lipsiţi de forţă musculară, adică nedezvoltaţi fiziceşte, dar cu o mai mare supleţe a membrelor. Prima deviză a folosirii capitaliste a maşinilor a fost deci munca femeilor şi a copiilor! Acest colosal de puternic succedaneu de muncă şi de muncitori s-a transformat astfel de îndată într-un mijloc de sporire a numărului muncitorilor salariaţi, prin încadrarea tuturor membrilor familiei muncitorului, fără deosebire de sex şi de vîrstă, sub comanda nemijlocită a capitalului. Munca silnică în folosul capitalistului a uzurpat nu numai timpul de joacă al copiilor, dar a acaparat şi pe cel al muncii libere, făcute, potrivit tradiţiei, în cadrul familiei, pentru nevoile familiei înseşi 120) .

Valoarea forţei de muncă este determinată nu numai de timpul de muncă necesar pentru întreţinerea muncitorului adult, ci şi de cel necesar pentru întreţinerea familiei sale. Aruncînd pe piaţa muncii pe toţi membrii familiei muncitorului, maşina repartizează valoarea forţei de muncă a bărbatului asupra întregii sale familii. De aceea ea devalorizează forţa lui de muncă. Cumpărarea familiei parcelate, de pildă, în patru forţe de muncă costă, poate, mai mult decît costa mai înainte cumpărarea forţei de muncă a capului familiei; în schimb acum apar patru zile de muncă în loc de una, iar preţul lor scade proporţional cu diferenţa dintre supramunca celor patru şi supramunca unuia singur. Pentru ca o singură familie să trăiască, trebuie acum ca patru persoane să-i livreze capitalului nu numai muncă, ci şi supramuncă. În felul acesta, maşina lărgeşte din capul locului, o dată cu sporirea materialului uman susceptibil de a fi exploatat, această sferă de exploatare capitalistă propriu-zisă 121) şi gradul de exploatare.

De asemenea, maşina revoluţionează din temelii şi expresia formală a relaţiei capital, şi anume contractul dintre muncitor şi capitalist. Pe baza schimbului de mărfuri, prima premisă o constituia întîlnirea capitalistului şi a muncitorului în calitate de persoane libere, în calitate de posesori de marfă independenţi: unul posesor de bani şi de mijloace de producţie, celălalt posesor al forţei de muncă. Acum însă capitalul cumpără minori sau adolescenţi, înainte muncitorul îşi vindea propria sa forţă de muncă, de care dispunea în calitatea sa de persoană formal liberă. Acum îşi vinde nevasta şi copilul. El devine negustor de sclavi 122) . Cererea de copii pentru muncă adesea se aseamănă şi sub aspectul formei cu cererea de sclavi negri, aşa cum eram obişnuiţi s-o găsim în anunţurile din gazetele americane.

„Atenţia mi-a fost atrasă — spune, de pildă, un inspector de fabrici englez — de un anunţ apărut în gazeta locală a unuia dintre cele mai importante oraşe manufacturiere din districtul meu, anunţ care suna astfel: Se caută 12—20 de băieţi care să pară de 13 ani. Salariu 4 şilingi pe săptămînă. A se adresa etc. 123) “.

Menţiunea „care să pară de 13 ani“ se leagă de faptul că, în conformitate cu Factory Act, copiii sub 13 ani nu au voie să lucreze decît 6 ore. Un medic oficial (certifying surgeon) trebuie să certifice vîrsta. Fabricantul caută deci băieţi care să arate ca şi cum ar fi împlinit 13 ani. Scăderea, uneori bruscă, a numărului copiilor sub 13 ani folosiţi de fabricanţi, scădere surprinzătoare în statistica engleză din ultimii 20 de ani, era, după însăşi relatarea inspectorilor de fabrici, în cea mai mare parte opera unor certifying surgeons care majorau vîrsta copiilor potrivit poftei de exploatare a capitaliştilor şi poftei de cîştig a părinţilor traficanţi. În faimosul cartier Bethnal Green din Londra, în fiecare luni şi marţi dimineaţa se ţine un tîrg public unde copii de ambele sexe trecuţi de 9 ani se angajează ei înşişi la manufacturile de mătase londoneze. „Condiţiile obişnuite sînt 1 şiling şi 8 pence pe săptămînă (care revin părinţilor) şi 2 pence şi ceai pentru mine însumi“. Contractele sînt valabile numai pe timp de o săptămînă. Scenele care se petrec la acest tîrg şi limbajul folosit acolo sînt de-a dreptul revoltătoare 124) . Şi astăzi încă se mai întîmplă în Anglia ca unele femei „să ia băieţi din workhouse şi să-i închirieze oricărui amator pentru 2 şilingi şi 6 pence pe săptămînă“ 125) . În pofida prevederilor legale, şi acum în Marea Britanie cel puţin 2 000 de băieţi sînt vînduţi de către propriii lor părinţi ca maşini vii pentru curăţitul coşurilor (deşi există maşini care să-i înlocuiască) 126) . Revoluţia stîrnită de maşină în relaţiile juridice dintre cumpărătorul şi vînzătorul forţei de muncă, care a făcut ca întreaga tranzacţie să piardă pînă şi aparenţa unui contract între persoane libere, a oferit mai tîrziu parlamentului englez justificarea juridică pentru intervenţia statului în regimul fabricilor. Ori de cîte ori legea cu privire la reglementarea muncii în fabrici limitează munca copiilor la şase ore în ramuri ale industriei care pînă atunci nu intrau în prevederile ei, fabricanţii se lamentează pe acelaşi ton: o parte din părinţi îşi retrag copiii din industria în care munca este reglementată pentru a-i plasa acolo unde mai domneşte încă „libertatea muncii“, adică acolo unde copiii sub 13 ani sînt siliţi să lucreze asemenea adulţilor şi unde pot fi deci vînduţi mai scump. Întrucît însă prin natura sa capitalul este un „leveller“, adică pretinde pentru toate ramurile de producţie condiţii egale de exploatare a muncii, ca un drept înnăscut al său, limitarea prin lege a muncii copiilor într-o ramură a industriei devine cauză a limitării ei în altă ramură.

Am menţionat mai sus degenerarea fizică a copiilor şi a adolescenţilor, ca şi a femeilor muncitoare, pe care maşina le supune exploatării capitalului, întîi direct în noile fabrici apărute pe baza sistemului maşinist şi apoi indirect în toate celelalte ramuri ale industriei. Prin urmare, nu ne vom opri aici decît asupra unui singur punct, anume asupra mortalităţii extraordinare în rîndurile copiilor de muncitori în primii ani de viaţă. În Anglia există 16 districte de înregistrare, unde, în medie, la 100.000 de copii sub un an revin numai 9.085 de decese pe an (într-unul din districte numai 7.047), 24 de districte cu peste 10.000, dar sub 11.000 de decese, 39 de districte cu peste 11.000, dar sub 12.000, 48 de districte cu peste 12.000, dar sub 13.000, 22 de districte cu peste 20.000, 25 de districte cu peste 21.000, 17 districte cu peste 22.000, 11 districte cu peste 23.000, apoi districtele Hoo, Wolverhampton, Ashton-under-Lyne şi Preston cu peste 24.000 de decese, Nottingham, Stockport şi Bradford cu peste 25.000, Wisbeach cu 26.001 şi Manchester cu 26.125 de decese 127) . După cum a arătat o anchetă medicală oficială din 1861, indicele de mortalitate ridicat se datoreşte, ahstracţie făcînd de unele împrejurări locale, mai ales ocupaţiei mamelor în afara căminului, neglijării şi proastei îngrijiri a copiilor din această pricină, între altele alimentaţiei nepotrivite, subnutriţiei, drogării cu opiacee etc.; se mai adaugă apoi nefireasca înstrăinare a mamelor faţă de copiii lor şi, ca urmare, înfometările şi otrăvirile intenţionate 128) . Dimpotrivă, în districtele agricole, „unde femeile sînt mai puţin ocupate, indicele de mortalitate este cel mai scăzut“ 129) . Comisia de anchetă din 1861 a făcut însă constatarea neaşteptată că în cîteva districte pur agricole situate pe ţărmul Mării Nordului indicele de mortalitate a copiilor sub un an îl atinge aproape pe acela din districtele industriale cele mai rău famate. Doctorului Julian Hunter i) i s-a încredinţat de aceea misiunea să cerceteze acest fenomen la faţa locului. Raportul său este cuprins în „VI. Report on Public Health“ 130) . Pînă atunci se presupunea că malaria şi alte boli caracteristice regiunilor joase şi mlăştinoase decimează copiii. Ancheta a stabilit tocmai contrarul, anume

„că aceeaşi cauză care înlătură malaria, adică transformarea solului, mlăştinos iarna şi acoperit cu păşuni sărăcăcioase vara, în pămînt arabil roditor determină mortalitatea extraordinar de mare printre sugari“ 131) .

Cei 70 de medici practicieni pe care doctorul Hunter i-a chestionat în districtele respective au fost „uimitor de unanimi“' asupra acestui punct, şi anume că o dată cu revoluţionarea culturii pămîntului a fost introdus sistemul industrial.

„Femei măritate care lucrează în cete împreună cu fete şi băieţi sînt puse la dispoziţia arendaşului în schimbul unei anumite sume de către un om care se numeşte «gangster» şi care angajează toată ceata. Aceste cete pleacă adesea la multe mile depărtare de satele lor; le întîlneşti dimineaţa şi seara pe şosele, femeile în fustă scurtă şi haină, în cizme şi uneori în pantaloni, foarte voinice şi cu aspect sănătos, dar stricate de dezmăţul devenit deprindere şi nepăsătoare faţă de urmările nefaste pe care înclinaţia lor pentru acest fel de viaţă activă şi independentă le are asupra copiilor lor care se ofilesc acasă“ 132) .

Toate fenomenele specifice districtelor industriale se repetă aici şi, într-o măsură şi mai mare, pruncuciderea disimulată şi drogarea copiilor cu opiacee 133) .

„Faptul că cunosc tot răul pe care îl provoacă folosirea pe scară largă a femeilor adulte din industrie — spune doctorul Simon i) , inspector sanitar pe lîngă Privy-Council 133 din Anglia şi redactor en chef *10 al rapoartelor despre „Public Health“ — explică oroarea profundă pe care mi-o inspiră acest rău“ 134) . „Ar fi o adevărată fericire pentru districtele manufacturiere ale Angliei“ — exclamă inspectorul de fabrici R. Baker i) într-un raport oficial ,— dacă s-ar interzice oricărei femei măritate care are familie să muncească în fabrică“ 135) .

Schilodirea morală care rezultă din exploatarea capitalistă a muncii femeilor şi copiilor a fost descrisă atît de complet de F. Engels în „Situaţia clasei muncitoare din Anglia“ *11 , precum şi de alţi autori, încît aici mă limitez să menţionez faptul. Dar pustiirea intelectuală, artificial provocată prin transformarea unor minori în simple maşini pentru fabricarea de plusvaloare şi care nu trebuie nicidecum confundată cu acea ignoranţă primitivă care lasă spiritul necultivat, fără a-i prejudicia însă capacitatea de a se dezvolta, fecunditatea sa naturală, această pustiire intelectuală a silit în cele din urmă pînă şi parlamentul englez să facă din învăţămîntul elementar o condiţie legală pentru consumarea „productivă“ a copiilor sub 14 ani în toate ramurile industriale care intrau în prevederile legii cu privire la reglementarea muncii în fabrici. Spiritul producţiei capitaliste se vădeşte limpede în redactarea neglijentă a aşa-ziselor clauze privitoare la educaţie cuprinse în legile cu privire la reglementarea muncii în fabrici, în lipsa unui aparat administrativ din care cauză această instruire obligatorie a devenit în mare parte iluzorie, în opoziţia fabricanţilor chiar şi faţă de această lege cu privire la instruire, în trucurile şi şiretlicurile născocite pentru ocolirea ei.

 „Numai legislaţia poate fi incriminată pentru faptul că a promulgat o lege iluzorie (delusive law), care, sub aparenţa grijii pentru educaţia copiilor, nu conţine nici măcar o singură dispoziţie care să asigure pretinsul scop. Legea nu prevede altceva decît că, pentru un număr oarecare de ore“ (3 ore) „pe zi, copiii trebuie să stea închişi între pereţii unei încăperi denumite şcoală şi că cel care foloseşte copilul trebuie să capete în fiecare săptămînă un certificat de frecvenţă de la o persoană care semnează în calitate de învăţător sau învăţătoare“ 136) .

Înainte de promulgarea noii legi, cu privire la reglementarea muncii în fabrici din 1844 puteau fi adesea văzute certificate de frecvenţă semnate de învăţător sau de învăţătoare cu o cruce, întrucît ei înşişi nu ştiau să scrie.

„Cu prilejul unei vizite pe care am făcut-o la o astfel de şcoală care elibera certificate, am fost atît de uimit de ignoranţa învăţătorului, încît i-am spus: «Iertaţi-mă, domnule, ştiţi să citiţi?» Răspunsul a fost: «Ei, oarecum, (summat)». Pentru a se justifica a mai adăugat: «În orice caz îi întrec pe elevii mei»“.

În timpul discuţiilor preliminare pentru legea din 1844, inspectorii de fabrici au denunţat starea deplorabilă a instituţiilor care purtau numele de şcoli şi ale căror certificate trebuiau să le accepte ca legale şi pe deplin valabile. Tot ce-au obţinut a fost că de la 1844 încoace

„cifrele din certificatul şcolar trebuia să fie completate de mîna învăţătorului, iar numele şi prenumele lui să fie de asemenea semnate de el personal“ 137) .

Sir John Kincaid i) , inspector de fabrici pentru Scoţia, citează constatări oficiale asemănătoare.

„Prima şcoală pe care am vizitat-o era condusă de o domnişoară, Ann Killin. La cererea mea de a-şi scrie numele, ea s-a încurcat din capul locului, începînd cu litera C, dar s-a corectat imediat, spunînd că numele ei începe cu K. Examinîndu-i însă iscălitura în cataloage, am observat că şi-o ortografiază în diferite feluri, în timp ce scrisul el nu lăsa nici un dubiu asupra incapacităţii de a instrui pe cineva. De altfel singură şi-a mărturisit neputinţa de a ţine evidenţa în catalog... În altă şcoală am găsit o clasă lungă de 15 picioare şi lată de 10 picioare, ocupată de 75 de copii, care recitau cu glas piţigăiat vorbe de neînţeles“ 138) . „Dar nu numai în asemenea jalnice văgăuni obţin copiii certificate şcolare fără să înveţe ceva; în multe şcoli unde învăţătorul are pregătirea necesară, eforturile sale eşuează aproape complet din cauza zăpăcelii provocate de faptul că copii de toate vîrstele, începînd cu cei de trei ani, sînt amestecaţi laolaltă. Venitul învăţătorului, în cel mai bun caz mizerabil, depinde întru totul de numărul de pence primit pentru copiii pe care îi îngrămădeşte, cît mai mulţi cu putinţă, într-o singură încăpere. La asta se mai adaugă lipsa de mobilier, de manuale şi de alt material didactic, precum şi influenţa pernicioasă a aerului închis şi viciat asupra bieţilor copii. Am fost în multe asemenea şcoli, unde am văzut serii întregi de copii care nu făceau absolut nimic; şi asta se certifică drept frecvenţă şcolară şi asemenea copii figurează în statistica oficială ca instruiţi (educated)“ 139) .

În Scoţia, fabricanţii caută pe cît se poate să se descotorosească de copiii obligaţi să frecventeze şcoala.

„Faptul acesta este suficient pentru a demonstra marea aversiune a fabricanţilor faţă de dispoziţiile privitoare la educaţie“ 140) .

Înspăimîntător şi grotesc se manifestă acest fenomen în imprimeriile de stambă etc., în care munca este reglementată printr-o lege specială. Potrivit dispoziţiilor acestei legi,

„orice copil, înainte de a putea fi folosit într-o asemenea imprimerie, trebuie să fi mers la şcoală cel puţin 30 de zile şi nu mai puţin de 150 de ore în cursul celor 6 luni care precedă prima zi a folosirii sale în imprimerie. Cît lucrează în imprimerie, el trebuie să meargă de asemenea la şcoală timp de 30 de zile, respectiv 150 de ore în cursul fiecărui al doilea semestru... Frecventarea şcolii trebuie să aibă loc între orele 8 dimineaţa şi 6 seara. Frecvenţa mai mică de 21/2 ore sau mai mare de 5 ore în aceeaşi zi nu poate fi socotită ca făcînd parte din cele 150 de ore. În condiţii normale, copiii merg la şcoală dimineaţa şi după-amiază timp de 30 de zile cîte 5 ore pe zi, iar după trecerea celor 30 de zile, cînd totalul obligatoriu de 150 de ore a fost atins, adică, pentru a vorbi pe limba lor, cînd şi-au terminat cartea, ei se întorc în imprimerie, unde rămîn alte 6 luni pînă devine scadentă o nouă perioadă de învăţămînt şi atunci merg din nou la şcoală pînă îşi termină iar cartea... Cînd revin după cele 6 luni de lucru la imprimerie, mulţi dintre copiii care frecventează şcoala în timpul celor 150 ore obligatorii trebuie s-o ia exact de la început... Au pierdut, bineînţeles, tot ce cîştigaseră în perioada anterioară de învăţătură. În alte imprimerii de stambă, frecventarea şcolii e cu totul subordonată necesităţilor de producţie ale fabricii. Numărul de ore prescris se completează în cursul fiecărui semestru prin frecventări în rate de cîte 3 pînă la 5 ore deodată, eşalonate uneori de-a lungul întregului semestru. Astfel, de pildă, copilul merge la şcoală într-o zi de la 8 pînă la 11 dimineaţa, în altă zi de la 1 pînă la 4 după-amiază şi apoi, după ce a lipsit mai multe zile la rînd, vine deodată de la 3 pînă la 6 seara; după aceea reapare, poate, pentru 3 sau 4 zile la rînd sau pentru o săptămînă; pe urmă dispare pentru 3 săptămîni sau pentru o lună întreagă şi se întoarce să se achite iar de cîteva ore în zilele cînd din întîmplare patronii nu au nevoie de el; şi astfel copilul este, ca să zicem aşa, pendulat (buffeted) de la şcoală la fabrică şi de la fabrică la şcoală pînă ce numărul celor 150 de ore a fost completat“ 141) .

Prin numărul covîrşitor de copii şi de femei care s-a adăugat la personalul muncitoresc combinat, maşina înfrînge în cele din urmă împotrivirea pe care muncitorii bărbaţi o mai opuneau încă în manufactură despotismului capitalului 142) .