b) Prelungirea zilei de muncă

Dacă maşina constituie mijlocul cel mai puternic de sporire a productivităţii muncii, adică de reducere a timpului de muncă necesar pentru producerea unei mărfi, ea devine, în calitate de purtător al capitalului, mijlocul cel mai puternic de a prelungi ziua de muncă peste orice limită naturală, şi aceasta în primul rînd în ramurile industriale pe care ea a pus stăpînire în mod direct. Pe de o parte, ea creează condiţii noi care permit capitalului să dea frîu liber acestei tendinţe permanente ale lui; pe de altă parte, ea creează noi motive pentru accentuarea lăcomiei lui de a acapara munca altuia.

În primul rînd, în maşină mişcarea şi funcţia productivă a mijlocului de muncă se autonomizează faţă de muncitor. Mijlocul de muncă devine în sine un perpetuum mobile industrial, care ar produce neîntrerupt dacă nu s-ar lovi de anumite limite naturale ale ajutoarelor sale umane: forţa lor fizică redusă şi voinţa lor proprie. În calitate de capital — şi, ca atare, automatul posedă o conştiinţă şi o voinţă în persoana capitalistului —, mijlocul de muncă este însufleţit de tendinţa de a reduce la minimum rezistenţa acestei limite umane naturale, rebelă, dar totodată elastică 143) . Această împotrivire este oricum diminuată de aparenta uşurinţă a muncii la maşină şi de docilitatea şi de maleabilitatea mai mare a femeilor şi a copiilor folosiţi la muncă 144) .

După cum am văzut, productivitatea maşinii este invers proporţională cu mărimea părţii componente a valorii pe care aceasta o transmite produsului. Cu cît e mai lungă perioada în cursul căreia funcţionează, cu atît mai mare este masa produselor asupra cărora se repartizează valoarea adăugată de maşină şi cu atît mai mică partea de valoare pe care o adaugă fiecărei mărfi în parte. Iar perioada de viaţă activă a maşinii este, evident, determinată de durata zilei de muncă, adică de durata procesului zilnic de muncă, înmulţită cu numărul zilelor în care acest proces se repetă.

Uzura maşinii nu corespunde nicidecum cu exactitate matematică timpului cît a fost folosită. Şi chiar dacă am accepta această ipoteză, o maşină care lucrează 71/2 ani cîte 16 ore pe zi nu cuprinde o perioadă de producţie mai mare şi nu adaugă produsului total mai multă valoare decît aceeaşi maşină care ar servi 15 ani numai 8 ore pe zi. În primul caz însă, valoarea maşinii ar fi reprodusă de două ori mai repede decît în al doilea caz şi capitalistul ar înghiţi cu ajutorul ei în 71/2 ani cantitatea de supramuncă pe care altminteri ar înghiţi-o în 15 ani.

Uzura materială a maşinii se produce în două feluri. Maşina se uzează, pe de o parte, prin întrebuinţare, aşa cum monedele se uzează prin circulaţie, pe de altă parte prin neîntrebuinţare, aşa cum o sabie nefolosită rugineşte în teacă. În acest caz ea devine prada elementelor naturii. Uzura de primul fel este mai mult sau mai puţin direct proporţională cu întrebuinţarea maşinii, cea de-al doilea fel, într-o anumită măsură, invers proporţională cu întrebuinţarea ei 145) .

Pe lîngă uzura materială, maşina este supusă şi unei uzuri, ca să zicem aşa, morale. Ea pierde din valoarea ei de schimb fie în măsura în care pot fi reproduse mai ieftin maşini de aceeaşi construcţie, fie în măsura în care apar maşini mai bune care-i fac concurenţă 146) . În ambele cazuri, oricît ar fi maşina de tînără şi de puternică, valoarea ei nu mai este determinată de timpul de muncă efectiv materializat în ea, ci de timpul de muncă necesar acum pentru propria ei reproducţie sau pentru reproducţia maşinii mai bune. Ea este deci mai mult sau mai puţin devalorizată. Cu cît perioada în care se reproduce valoarea ei totală e mai scurtă, cu atît scade primejdia uzurii morale, şi cu cît ziua de muncă e mai lungă, cu atît respectiva perioadă e mai scurtă. De îndată ce maşina este introdusă într-o ramură de producţie oarecare apar, una după alta, metode noi pentru reproducerea ei mai ieftină 147) şi perfecţionări care privesc nu numai unele piese sau aparate, ci construcţia ei în ansamblu. Acest motiv special al prelungirii zilei de muncă acţionează, aşadar, cu deosebită putere în prima perioadă de viaţă a maşinii 148) .

Cînd celelalte împrejurări rămîn neschimbate şi ziua de muncă este dată, exploatarea unui număr dublu de muncitori implică o dublare atît a părţii din capitalul constant avansate pentru maşini şi clădiri, cît şi a celei avansate pentru materii prime, materiale auxiliare etc. O dată cu prelungirea zilei de muncă se extinde scara producţiei, în timp ce partea de capital avansată pentru maşini şi clădiri rămîne neschimbată 149) . Din această cauză, plusvaloarea creşte şi totodată cheltuielile necesare pentru obţinerea ei scad. Acest fenomen se produce, ce-i drept, într-o măsură mai mare sau mai mică la orice prelungire a zilei de muncă, dar aici el are o pondere hotărîtoare, pentru că partea de capital transformată în mijloace de muncă are aici în genere o pondere mai mare 150) . Căci dezvoltarea producţiei mecanizate fixează o parte tot mai mare a capitalului într-o formă în care, pe de o parte, ea poate fi permanent folosită pentru valorificare, dar în care, pe de altă parte, pierde atît valoarea de întrebuinţare, cît şi valoarea de schimb de îndată ce contactul său cu munca vie este întrerupt.

„Dacă un ţăran îşi lasă sapa din mînă — aşa cum lămurea d-l Ashworth i) , un magnat al bumbacului din Anglia, pe profesorul Nassau W. Senior i) —, el face inutil pentru durata respectivă un capital de 18 pence. Dacă unul dintre oamenii noştri“ (adică din muncitorii de fabrică) „părăseşte fabrica, el face inutil un capital care a costat 100.000 l. st.“ 151)

Închipuiţi-vă! Un capital care a costat 100.000 l. st. să devină „inutil“ măcar o singură clipă! Într-adevăr, e strigător la cer faptul că vreunul dintre oamenii noştri părăseşte, în general, vreodată fabrica. Şi Senior, lămurit de Ashworth, consideră că creşterea continuă a numărului maşinilor „face de dorit“ o prelungire continuă a zilei de muncă 152) .

Maşina produce plusvaloare relativă nu numai devalorizînd forţa de muncă direct şi ieftinind-o indirect prin ieftinirea mărfurilor care intră în reproducerea ei, ci şi transformînd de la prima ei introducere, care mai are încă un caracter sporadic, munca folosită de posesorul maşinii în muncă de o eficienţă sporită, ridicînd valoarea socială a produsului maşinii peste valoarea sa individuală şi dînd astfel capitalistului posibilitatea de a înlocui valoarea pe o zi a forţei de muncă cu o parte mai mică din valoarea produsului zilnic. De aceea, în această perioadă de trecere în care producţia mecanizată rămîne un fel de monopol, cîştigurile sînt extraordinare şi capitalistul caută să exploateze cît mai mult această „vîrsta a primei iubiri“ 134 printr-o prelungire cît mai mare a zilei de muncă. Proporţiile cîştigului fac să crească lăcomia după cîştiguri şi mai mari.

O dată cu generalizarea maşinii în aceeaşi ramură de producţie, valoarea socială a produsului maşinii scade pînă la valoarea sa individuală şi intră în acţiune legea după care plusvaloarea nu izvorăşte din forţele de muncă înlocuite prin maşină de către capitalist, ci, dimpotrivă, din forţele de muncă pe care le foloseşte la maşină. Plusvaloarea izvorăşte numai din partea variabilă a capitalului şi am văzut că masa plusvalorii este determinată de doi factori, anume rata plusvalorii şi numărul muncitorilor folosiţi simultan. La o lungime dată a zilei de muncă, rata plusvalorii este determinată de raportul după care ziua de muncă se împarte în muncă necesară şi supramuncă. Numărul muncitorilor folosiţi simultan depinde, la rîndul lui, de raportul dintre partea variabilă a capitalului şi cea constantă. Or, rezultă clar că, oricît de mult ar mări producţia mecanizată supramunca pe seama muncii necesare prin sporirea forţei productive a muncii, ea nu produce acest rezultat decît prin reducerea numărului muncitorilor folosiţi de către un capital dat. Ea transformă în maşini, adică în capital constant, care nu produce plusvaloare, o parte din capital înainte variabilă, care se transforma deci în forţă de muncă vie. Nu se poate stoarce, de pildă, din doi muncitori tot atîta plusvaloare cît s-ar stoarce din 24. Dacă fiecare dintre cei 24 de muncitori furnizează în 12 ore o singură oră de supramuncă, toţi împreună vor furniza 24 de ore de supramuncă, pe cînd munca totală a celor doi muncitori însumează numai 24 de ore. Folosirea maşinii pentru producerea de plusvaloare conţine deci o contradicţie imanentă, deoarece din cei doi factori ai plusvalorii obţinute de un capital de o mărime dată ea nu măreşte primul factor, rata plusvalorii, decît reducîndu-l pe cel de-ail doilea factor, numărul muncitorilor. Această contradicţie imanentă se manifestă de îndată ce prin generalizarea maşinii într-o anumită ramură a industriei valoarea mărfii produse cu ajutorul maşinii devine regulatorul valorii sociale a tuturor mărfurilor de acelaşi fel; pe de altă parte, această contradicţie, de care capitalul nu este conştient, îl împinge 153) la prelungirea forţată a zilei de muncă pentru a compensa scăderea relativă a numărului muncitorilor exploataţi, prin sporirea nu numai a supramuncii relative, ci şi a celei absolute.

Deci dacă folosirea capitalistă a maşinilor, pe de o parte, creează noi şi puternice motive pentru prelungirea excesivă a zilei de muncă şi revoluţionează modul de muncă însuşi, precum şi caracterul organismului social de muncă într-un fel care înfrînge rezistenţa ce se opune acestei tendinţe, pe de altă parte ea produce, fie prin înrolarea unor pături ale clasei muncitoare înainte inaccesibile capitalului, fie prin punerea în disponibilitate a muncitorilor înlocuiţi de maşină, o populaţie muncitorească excedentară 154) , nevoită să se supună legilor pe care i le dictează capitalul. De aici fenomenul ciudat din istoria industriei moderne: maşina dă peste cap orice limită morală şi naturală a zilei de muncă. De aici paradoxul economic că cel mai puternic mijloc pentru reducerea timpului de muncă devine un mijloc infailibil pentru transformarea întregii vieţi a muncitorului şi a familiei sale în timp de muncă disponibil pentru valorificarea capitalului. „Dacă“, visa Aristotel i) , cel mai mare gînditor al antichităţii,

„dacă fiecare unealtă şi-ar îndeplini munca la poruncă sau de la sine, aşa cum creaţiile ieşite din mîna lui Dedal i) se mişcau singure sau cum trepiedele lui Hefaistos i) purcedeau singure la îndeletnicirea sacră, dacă, prin urmare, suveicile ar ţese singure, atunci nici meşterul nu ar avea nevoie de ajutoare, nici stăpînul nu ar avea nevoie de sclavi“ 155) .

Iar Antipatros i) , poet elen contemporan cu Cicero i) , vedea în inventarea morii de apă pentru măcinatul cerealelor, această formă elementară a oricărei maşini productive, o descoperire menită să elibereze sclavele şi să instaureze epoca de aur! 156) „Păgînii, ah păgînii!“ Ei n-aveau habar de economie politică şi de creştinism, precum a descoperit deşteptul Bastiat i) şi, înaintea lui, încă şi mai deşteptul MacCulloch i) . Ei n-aveau habar, între altele, că maşina constituie mijlocul cel mai eficace pentru prelungirea zilei de muncă. Ei justificau sclavia unora ca mijloc pentru dezvoltarea umană deplină a altora. Dar ca să propovăduiască sclavia maselor pentru a face din cîţiva parveniţi neciopliţi şi semidocţi „eminent spinners“, „extensive sausage makers“ şi „influential shoe black dealers“ *14 , pentru aceasta le lipseau sentimentele specific creştine.