Prefață la ediția engleză din 1888

„Manifestul” a fost publicat ca platformă a „Ligii comuniștilor”, asociație muncitorească exclusiv germană la început, apoi internațională, care, în împrejurările politice de pe continentul european înainte de 1848, nu putea fi decît o organizație secretă. La congresul Ligii, care a avut loc la Londra în noiembrie 1847, Marx și Engels au fost însărcinați să pregătească publicarea unui program complet, teoretic și practic, al partidului. Redactat în limba germană, manuscrisul a fost trimis spre tipărire la Londra în ianuarie 1848, cîteva săptămîni înainte de izbucnirea revoluției franceze de la 24 februarie. O traducere franceză a apărut la Paris, scurtă vreme înainte de insurecția din iunie 1848. Prima traducere engleză, întocmită de Miss Helen Marfarlane, a apărut la Londra în 1850, în „Red Republican” al lui George Julian Harney. Au apărut de asemenea o ediție daneză și una poloneză.

Înfrîngerea insurecției din iunie 1848 de la Paris - această primă mare bătălie dintre proletariat și burghezie - a împins iarăși năzuințele sociale și politice ale clasei muncitoare din Europa, pentru cîtăva vreme, pe planul al doilea. De atunci lupta pentru preponderență a început să se dea din nou, ca în perioada dinaintea revoluției din februarie, numai între diferitele grupe ale clasei posedante; clasa muncitoare a trebuit să se rezume la o luptă pentru libertatea de acțiune politică și să ocupe poziția unei aripi de extremă stîngă a radicalilor stării de mijloc. Acolo unde mișcări proletare independente au continuat să dea semne de viață, ele au fost reprimate fără cruțare. Astfel poliția prusacă a dibuit Comitetul central al Ligii comuniștilor, care își avea atunci sediul la Colonia. Membrii lui au fost arestați și, după 18 luni de detențiune, deferiți justiției, în octombrie 1852. Celebrul „proces al comuniștilor de la Colonia” a ținut de la 4 octombrie pînă la 12 noiembrie; șapte dintre deținuți au fost condamnați de la trei pînă la șase ani recluziune. Îndată după pronunțarea sentinței, Liga a fost dizolvată formal de către membrii rămași. Cît privește „Manifestul”, părea de aici încolo condamnat să cadă pradă uitării.

Cînd clasa muncitoare europeană se simți iarăși destul de puternică pentru un nou atac împotriva clasei dominante, luă ființă Asociația Internațională a Muncitorilor. Dar această Asociație, întemeiată anume pentru a suda într-o roganizație unică întregul proletariat combativ din Europa și America, nu putea proclama de îndată principiile enunțate în „Manifest”. Internaționala trebuia să aibă un program destul de larg spre a putea fi acceptat de trade-unionurile engleze, de adepții francezi, belgieni, italieni și spanioli ai lui Proudhon și de lassalleienii din Germania. Marx, care a elaborat acest program spre satisfacția tuturor grupărilor, avea deplină încredere în dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, dezvoltare care trebuia să rezulte în mod inevitabil din îmbinarea dintre acțiune și discuție. Evenimentele și peripețiile luptei împotriva capitalului - înfrîngerile mai mult încă decît victoriile - trebuiau negreșit să învedereze oamenilor insuficiența diverselor lor soluții miraculoase și să croiască drum unei înțelegeri mai depline a adevăratelor premise penru emanciparea clasei muncitoare. Și Marx a avut dreptate. În 1874, cînd Internaționala se destrămă, ea îi lăsa pe muncitori într-o stare cu totul diferită față de aceea în care îi găsise la întemeierea ei, în 1864. Proudhonismul în Franța, lassalleianismul în Germania erau pe cale de a pieri, de asemenea și trade-unionurile engleze conservatoare, deși în cea mai mare parte rupseseră de mult relațiile cu Internaționala, se apropiau încetul cu încetul de momentul cînd președintele lor a putut să declare în numele acestora anul trecut la Swansea: „Socialismul continental nu ne mai înspăimîntă”. Într-adevăr, principiile „Manifestului” făcuseră progrese însemnate printre muncitorii din toate țările.

Astfel, „Manifestul” însuși trecu din nou pe primul plan. Din 1850 textul german fusese reeditat de cîteva ori în Elveția, în Anglia și în America. În 1872 el a fost tradus în engleză, și anume la New York, iar traducerea a fost publicată în „Woodhull and Claflin's Weekly”. Pe baza acestei versiuni engleze a fost redactată și una franceză, publicată în „Le Socialiste” din New York. De atunci au fost publicate în America încă cel puțin două traduceri engleze, mai mult sau mai puțin denaturate, dintre care una a fost retipărită în Anglia. Prima traducere rusă, întocmită de Bakunin, a fost editată la Geneva pe la 1863, în tipografia în care apărea „Kolokol” al lui Herțen; a două, întocmită de eroica Vera Zasulici, a apărut tot la Geneva în 1882. O nouă ediție daneză a apărut în „Socialdemokratisk Bibliothek”, Copenhaga 1885; o nouă traducere franceză în „Le Socialiste”, Paris 1885. După aceasta din urmă a fost întocmită o traducere spaniolă, care a fost publicată în 1886 la Madrid. Ar fi greu de indicat cu precizie numărul reeditărilor germane; în total au fost cel puțin douăsprezece. O traducere în limba armeană, care urma să apară acum cîteva luni la Constantinopol, nu a văzut lumina tiparului deoarece, după cum mi s-a relatat, editorul nu a avut curajul să publice o carte care poartă numele lui Marx, iar traducătorul a refuzat să o prezinte drept o lucrare a lui. Am auzit și despre traduceri în alte limbi, dar nu le-am văzut. Astfel istoria „Manifestului” oglindește în mare măsură istoria mișcării muncitorești moderne; în momentul de față el este fără îndoială opera cea mai răspîndită, cea mai internațională a întregii literaturi socialiste, un program comun, recunoscut de milioane de muncitori din Siberia și pînă în California.

Totuși pe vremea cînd a fost redactat, nu l-am fi putut numi un manifest socialist. Socialiști erau denumiți în 1847, pe de o parte, adepții diferitelor sisteme utopice: oweniștii în Anglia, fourieriștii în Franța, care încă pe atunci ajunseseră și unii și alții să fie simple secte pe cale de dispariție; pe de altă parte, șarlatani sociali de toate soiurile, care promiteau să înlăture prin felurite cîrpeli diferitele racile sociale, fără a primejdui în vreun fel capitalul și profitul -, în ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau înafara mișcării muncitorești și care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte”. Acea parte a clasei muncitoare care se convinsese de insuficiența unor simple răsturnări politice și susținea necesitatea unei revoluționări totale a societății, acea parte își zicea pe atunci comunistă. Era un fel de comunism încă brut, necioplit, pur instinctiv, dar care nimerise punctul cardinal și era destul de puternic în sînul clasei muncitoare pentru a da naștere comunismului utopic - în Franța, acelui al lui Cabet, în Germania, acelui al lui Weitling. Astfel, în 1847 socialismul era o mișcare a stării de mijloc, comunismul - o mișcare a clasei muncitoare. Socialismul, cel puțin pe continent, era admis în saloane, comunismul tocmai dimpotrivă. Și deoarece noi eram dintru început de părere că „eliberarea clasei muncitoare trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși”, nu puteam sta la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Ba mai mult încă, nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.

Deși „Manifestul” este opera noastră a amîndurora, mă simt totuși dator să precizez că ideea fundamentală, care formează miezul său, îi aparține lui Marx. Această idee constă în aceea că, în fiecare epocă istorică, modul de producție economică și de schimb preponderent și structura socială pe care o generează în mod necesar constituie baza pe care se înalță istoria politică și intelectuală a acestei epoci și prin care își găsește exclusiv explicația; că, în consecință, întreaga istorie a omenirii (de la desființarea orînduirii gentilice primitive cu proprietatea ei comună asupra pămîntului) a fost istoria luptelor dintre clase, a luptelor dintre clasele exploatatoare și clasele exploatate, dintre clasele dominante și clasele asuprite; că istoria acestor lupte de clasă reprezintă o scară a dezvoltării care în momentul de față a atins o treaptă cînd clasa exploatată și asuprită - proletariatul - nu se poate elibera de sub jugul clasei exploatatoare și dominante - al burgheziei - fără a elibera totodată și pentru totdeauna întreaga societate de orice exploatare și asuprire, de orice deosebiri de clasă și lupte de clasă.

De această idee, care după părerea mea, este chemată să constituie în știința istoriei punctul de plecare pentru același progres pe care l-a constituit teoria lui Darwin în științele naturii, - de această idee ne apropiasem treptat amîndoi, încă cu cîțiva ani înainte de 1845. În ce măsură avansasem eu singur în această direcție reiese din lucrarea mea „Situația clasei muncitoare din Anglia”. Cînd m-am întîlnit însă din nou cu Marx la Bruxelles, în primăvara anului 1845, el elaborase deja complet această idee și mi-a expus-o în termeni aproape tot atît de clari ca cei în care am rezumat-o eu mai sus.

Din prefața noastră comună la ediția germană din 1872 citez următoarele:

„Oricît de mult s-ar fi schimbat împrejurările în ultimii douăzeci și cinci de ani, principiile generale dezvoltate în acest «Manifest» sînt, în linii generale, și astăzi încă tot atît de juste. Pe ici, pe colo ar fi cîte ceva de îndreptat. Aplicarea practică a acestor principii va depinde, după cum spune «Manifestul» însuși, pretutindeni și întotdeauna de împrejurările istorice date, de aceea măsurile revoluționare propuse la sfîrșitul capitolului al II-lea nu sînt valabile în mod absolut. Astăzi acest pasaj ar suna în multe privințe altfel. Față de formidabilă dezvoltare a marii industrii în ultimii douăzeci și cinci de ani, cît și față de progresul realizat o dată cu aceasta pe tărîmul organizării ca partid a clasei muncitoare, față de experiența practică mai întîi a revoluției din februarie și mai ales a Comunei din Paris, unde proletariatul a deținut pentru prima oară puterea politică timp de două luni, - programul acesta este astăzi pe alocuri învechit. Comuna a dovedit îndeosebi că «clasa muncitoare nu poate să ia pur și simplu în stăpînire mașina de stat așa cum este și să o pună în funcțiune pentru propriile sale scopuri» (vezi «The Civil War in France; Address of the General Council of the International Working-men's Association», London, Truclove 1871, pag. 15, în care această idee este dezvoltată mai pe larg). Apoi, este de la sine înțeles că în prezent critica făcută literaturii socialiste este incompletă, întrucît ea merge numai pînă la 1847; la fel și observațiile în legătură cu poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferite țări (capitolul al IV-lea), deși și astăzi juste în liniile lor fundamentale, sînt totuși învechite în ceea ce privește amănuntele, pentru simplul fapt că situația politică s-a schimbat cu desăvîrșire și că dezvoltarea istorică a măturat majoritatea partidelor enumerate acolo.

«Manifestul» este însă un document istoric pe care noi considerăm că nu mai avem dreptul să-l schimbăm”.

Traducerea de față se datorește domnului Samuel Moore, care a tradus în mare parte „Capitalul” lui Marx. Am revazut-o împreună și eu am adăugat cîteva note de subsol spre a lămuri unele aluzii de ordin istoric.

Friedrich Engels
Londra, 30 ianuarie 1888