Prefață la ediția germană din 1890

De cînd au fost scrise cele de mai sus, a devenit necesară o nouă ediție germană a „Manifestului”, iar cu „Manifestul” însuși s-au întîmplat multe care trebuie amintite aici.

O a doua traducere rusă - de Vera Zasulici - a apărut la Geneva în 1882; prefața la această traducere a fost scrisă de Marx și de mine. Din păcate, am rătăcit manuscrisul german original, așa că sînt nevoit să o retraduc din rusește, fapt de pe urma căruia prefața nu cîștigă de loc. Iat-o:

„Prima ediție rusă a «Manifestului Partidului Comunist», în traducerea lui Bakunin, a apărut pe la începutul deceniului al 7-lea în imprimeria revistei «Kolokol». Pe vremea aceea, ediția rusă a «Manifestului» nu putea să reprezinte în ochii Occidentului altceva decît o curiozitate literară. Astăzi, o astfel de părere n-ar mai fi cu putință.

Cît de puțin răspîndită era pe atunci (decembrie 1847) mișcarea proletariatului reiese cel mai limpede din ultimul capitol al «Manifestului»: «Poziția comuniștilor față de diferitele partide de opoziție din diferitele țări». În acest capitol nu sînt menționate tocmai Rusia și Statele Unite. Era pe vremea cînd Rusia constituia ultima mare rezervă a întregii reacțiunii europene și cînd Statele Unite absorbeau prin imigrări tot prisosul de brațe de muncă al proletariatului din Europa. Aceste două țări furnizau Europei materii prime și erau în același timp piețe de desfacere pentru produsele ei industriale. Amîndouă erau deci, pe atunci, într-un fel sau altul, piloni ai ordinii existente în Europa.

Cît de mult s-au schimbat astăzi lucrurile! Tocmai emigrația europeană a permis Americii de Nord să treacă la acea uriașă dezvoltare a producției agricole, care prin concurența ei zdruncină din temelii atît marea cît și mica proprietate funciară din Europa. Ea a permis Statelor Unite să exploateze imensele lor resurse industriale cu o astfel de energie și pe o scară atît de mare, încît monopolul industrial de pînă acum al Europei apusene și în special al Angliei va fi în scurt timp lichidat. Aceste două împrejurări, la rîndul lor, influențează în sens revoluționar asupra Americii însăși. Proprietatea funciară mică și mijlocie a fermierilor, temelia întregii orînduiri politice a Americii, este învinsă încetul cu încetul de concurența fermelor uriașe: în același timp, în regiunile industriale se dezvoltă pentru întîia oară un proletariat numeros și o concentrare fabuloasă a capitalurilor.

Și acum Rusia! În timpul revoluției din 1848-1849 nu numai monarhii europeni, ci chiar burghezii europeni au văzut în intervenția rusească singura salvare posibilă în fața primejdiei proletariatului, care tocmai începuse să se trezească. Țarul a fost proclamat capul reacțiunii europene. Astăzi el este prizonier al revoluției la Gatcina, iar Rusia constituie detașamentul de avangardă al mișcării revoluționare din Europa.

«Manifestul Comunist» a avut sarcina să proclame pieirea inevitabilă și iminentă a proprietății burgheze moderne. În Rusia însă, alături de o înflorire rapidă a speculațiilor capitaliste și de proprietatea funciară burgheză abia în curs de dezvoltare, mai mult de jumătate din pămînturi se află în proprietate comună a țăranilor. Se pune întrebarea: poate obștea rusească, această formă în mare măsură subminată a străvechii proprietății comune asupra pămîntului, să treacă nemijlocit la forma superioară, comunistă, de proprietate? Sau trebuie, dimpotrivă, să treacă mai întîi prin același proces de descompunere propriu dezvoltării istorice a Apusului?

Singurul răspuns cu putință astăzi la această întrebare este următorul: dacă revoluția rusă va deveni semnalul unei revoluții proletare în Apus, astfel ca una s-o completeze pe cealaltă, atunci actuala proprietate comună asupra pămîntului în Rusia va putea servi drept punct de plecare pentru o dezvoltare comunistă.

Karl Marx, Friedrich Engels
Londra, 21 ianuarie 1882”

O nouă traducere poloneză a apărut cam în același timp la Geneva: „Manifest Komunistyczny”.

Apoi a mai apărut și o nouă traducere daneză, în „Socialdemokratisk Bibliothek, Kjöbenhavn 1885”. Din păcate, ea nu este absolut completă; cîteva pasaje esențiale, la care traducătorul, se vede, a întîmpinat dificultăți, au fost omise; pe alocuri mai există și alte indicii de superficialitate, cu atît mai regretabile cu cît, citind lucrarea, îți dai seama că traducătorul, lucrînd cu ceva mai multă grijă, ar fi putut da o versiune excelentă.

În 1886 a apărut o nouă traducere franceză în „Le Socialiste” din Paris; e cea mai bună din cele apărute pînă acum.

A urmat, în același an, o versiune spaniolă, publicată mai întîi în „El Socialista” din Madrid, apoi ca broșură: „Manifiesto del Partido Comunista”, por Carlos Marx y F. Engels. Madrid. Administración de „El Socialista”. Hernán Cortés 8.

Cu titlu de curiozitate voi mai aminti că în 1887 unui editor din Constantinopol i s-a oferit spre publicare manuscrisul unei traduceri în limba armeană, dar acest om de treabă n-a avut curajul să tipărească o lucrare pe care figura numele lui Marx, fiind de părere că cel mai bun lucru ar fi dacă traducătorul s-ar da el drept autor; acesta refuză însă.

După ce în Anglia au fost retipărite în repetate rînduri cînd una cînd alta din traducerile americane, mai mult sau mai puțin inexacte, a apărut, în sfîrșit, o traducere autentică, în 1888. Ea a fost făcută de prietenul meu Samuel Moore, iar înainte de a fi dată la tipar a fost revăzută încă o dată de noi amîndoi. Titlul ei este: „Manifesto of the Communist Party, by Karl Marx and Frederick Engels. Authorized English Translation, edited and annotated by Frederick Engels, 1888. London, William Reeves, 185 Fleet st. E. C.” Unele din adnotările acestei ediții le-am adoptat și pentru cea de față.

„Manifestul” a avut un destin al lui. Primit cu entuziasm la apariție (după cum dovedesc traducerile enumerate în prima prefață) de către avangardă, pe atunci încă puțin numeroasă, a socialismului științific, el a fost curînd împins pe planul al doilea din cauza reacțiunii care s-a dezlanțuit o dată cu înfrîngerea muncitorilor din Paris în iunie 1848, și, în cele din urmă, a fost proscris „de drept”, în urma condamnării comuniștilor de la Colonia, în noiembrie 1852. O dată cu dispariția de pe arena publică a mișcării muncitorești legate de revoluția din februarie, „Manifestul” a trecut și el pe planul al doilea.

Cînd clasa muncitoare din Europa s-a întărit iarăși îndeajuns pentru un nou asalt împotriva puterii clasei dominante, a luat ființă Asociația Internațională a Muncitorilor. Scopul ei era să contopască într-o singură mare armată întreaga muncitorime combativă din Europa și America. De aceea, Asociația nu putea să pornească de la principiile enunțate în „Manifest”. Ea trebuia să aibă un program care să nu închidă ușa nici trade-unionurilor engleze, nici proudhoniștilor francezi, belgieni, italieni și spanioli, și nici lassalleienilor germani. Acest program - considerentele introductive ale statuetlor Internaționalei - a fost întocmit de Marx cu o maiestrie recunoscută chiar și de Bakunin și de anarhiști. Marx avea deplină încredere în victoria finală a principiilor enunțate în „Manifest”, bizuindu-se exclusiv pe dezvoltarea intelectuală a clasei muncitoare, care trebuia să rezulte neapărat din acțiunea comună și din discuție. Evenimentele și peripețiile luptei împotriva capitalului, înfrîngerile mai mult încă decît succesele, nu puteau să nu convingă pe luptători de insuficiența panaceelor de pînă atunci, deschizîndu-le mințile pentru o înțelegere adîncă a adevăratelor condiții ale emancipării muncitorilor. Și Marx a avut dreptate. Clasa muncitoare din 1874, în momentul dizolvării Internaționalei, era cu totul alta decît cea din 1864, în momentul înființării Internaționalei. Proudhonismul în țările latine și lassalleianismul specific în Germania erau pe cale de a pieri, ba chiar și ultraconservatoarele trade-unionuri engleze din acea vreme se apropiau din ce în ce mai mult de momentul cînd, în 1887, președintele congresului lor din Swansea a putut să declare în numele lor: „Socialismul continental nu ne mai înspăimîntă”. Iar în 1887 socialismul continental aproape că nu mai era altceva decît teoria enunțată în „Manifest”. Și astfel, istoria „Manifestului” oglindește într-o anumită măsură istoria mișcării muncitorești moderne de la 1848 încoace. În momentul de față el este, fără îndoială, opera cea mai răspîndită, cea mai internațională din întreaga literatura socialistă; el este programul comun al multor milioane de muncitori din toate țările - din Siberia pînă în California.

Totuși, în momentul apariției sale nu l-am putut numi un manifest socialist. Socialiști erau denumiți în 1847 două feluri de oameni. Pe de o parte, adepții diferitelor sisteme utopice, mai cu seamă oweniștii în Anglia și fourieriștii în Franța, care încă pe atunci ajunseseră și unii și alții să fie simple secte pe cale de dispariție. Pe de altă parte, șarlatanii sociali de toate soiurile, care voiau să înlăture relele sociale prin diversele lor panacee și prin tot felul de cîrpeli, fără a vătăma cîtuși de puțin capitalul și profitul. În ambele cazuri era vorba de oameni care stăteau înafara mișcării muncitorești și care căutau mai curînd sprijin la clasele „culte”. În schimb, acea parte a muncitorilor care era convinsă de insuficiența unor simple răsturnări politice și cerea o revoluționare radicală a societății, acea parte își zicea pe atunci comunistă. Comunismul acesta era abia schițat, pur instinctiv și adesea cam necioplit; dar el a fost destul de puternic pentru a da naștere la două sisteme de comunism utopic: în Franța - sistemul „icaric” al lui Cabet, în Germania - sistemul lui Weitling. Socialism însemna în 1847 o mișcare burgheză, comunism - o mișcare muncitorească. Socialismul, cel puțin pe continent, era admis în saloane, comunismul tocmai dimpotrivă. Și deoarece noi, încă de pe atunci, eram categoric de părere că „eliberarea muncitorilor trebuie să fie opera clasei muncitoare însăși”, nu puteam sta nici un moment la îndoială pe care din cele două denumiri s-o alegem. Nici de atunci încoace nu ne-a trecut vreodată prin minte să ne dezicem de ea.

„Proletari din toate țările, uniți-vă!” - Puține glasuri ne-au răspuns cînd am lansat aceste cuvinte în lume, acum patruzeci și doi de ani, în ajunul primei revoluții pariziene în care proletariatul a pășit în arenă cu revendicări proprii. Dar la 28 septembrie 1864 proletarii din majoritatea țărilor Europei apusene s-au unit în Asociația Internațională a Muncitorilor de glorioasă amintire. Internaționala însăși a trăit, ce-i drept, numai nouă ani. Dar mărturia cea mai bună că înfrățirea pe veci a proletarilor din toate țările, pe care ea a întemeiat-o, trăiește încă și a devenit mai puternică ca oricînd, este chiar ziua de azi. Căci astăzi, cînd scriu aceste rînduri, proletariatul din Europa și din America își trece în revistă forțele de luptă mobilizate pentru prima oară, - mobilizate ca o singură armată, sub un singur steag și pentru un singur țel imediat: stabilirea, prin lege, a zilei normale de muncă de 8 ore, proclamată încă de Congresul de la Geneva al Internaționalei din 1866 și apoi și de Congresul muncitoresc de la Paris, în 1889. Și priveliștea zilei de azi va deschide ochii capitaliștilor și moșierilor din toate țările, arătîndu-le că astăzi proletarii din toate țările sînt într-adevăr uniți.

De-ar fi și Marx lîngă mine să vadă toate astea cu ochii lui!

F. Engels
Londra, 1 mai 1890