Facerea căei

Peste vreo săptămână după nuntă are loc așa-zisa „facerea căei”. Nuna se gătește de mai înainte cu demâncat, și în ziua anumită îi poftește pe tineri și pe rudele lor la masă, „ca să le facă cale tinerilor”, cum zic moldovenii noștri. Nunii îi ospătează pe tineri și-i cinstesc. Într-acestea și constă „facerea căei”. Tot atuncea, de la nuni, îi poftesc și pe dânșii rudele lor și, de asemenea, îi pun la masă. Așa ei umblă pe la toate rudele și pe la toți cunoscuții, și asta se cheamă că ei „umblă de cale primare”.

Umblatul acesta, de obicei, începe de la părinții miresei. Este ușor de priceput ce înseamnă „calea primare”. Prin acest obicei frumos tinerii intră în viața lor cea nouă de gospodari și de soți, și, ca gospodari și soți tineri, ei sunt povățuiți de nunii lor, oameni pățiți și cunoscători într-ale vieții. Prin umblarea lor pe la rude și cunoscuți, ei le vestesc lor și întregului sat că se despărțesc de-acuma de tinerime și trec în rândul oamenilor, datoria cărora este a umbla întotdeauna cu grija în spate și a munci la toată munca țărănească, pentru agonisirea și zidirea vieții lor și a copiilor lor.

„Calea primare”, în mintea moldoveanului, este lunga și spinoasa cale a vieții sau, mai bine zis, începutul acestei căi. Acest început îl fac tinerii sub povățuirea nunilor și a părinților miresei, la care se duc tinerii de la nuni.

Vorbind îndeobște despre obiceiurile nunții la moldovenii din Basarabia, nu se poate de trecut cu vederea că în multe locuri din țara noastră, alături cu logodna și cu răspunsul, mai este obicinuit și alt chip de făcut nunta, anume prin furatul miresei.

Iată care este felul obișnuit de furat mireasa. Cu câtăva vreme mai înainte, flăcăul și fata se învoiesc binișor când și cum să se facă furatul. Aflând de la flăcău toate, fata se pregătește, își leagă legătura cu straiele cele mai de nevoie și-l așteaptă, într-o noapte de toamnă, flăcăul vine cu tovarășii lui, bate la fereastră și fata, auzindu-i pe flăcăi, iese afară cu legătura ei. Flăcăii o pun în căruța cu care au venit, dau în cai ș-apoi puțin depărtându-se încep a chiui cât le ia glasul. Chiuitul înseamnă că fata-i furată.

Dacă o aduc la mire, ea intră în casa, sărută mâna părinților mirelui ș-apoi toți mănâncă câte ceva și se culcă. Fata rămâne la părinții mirelui și se gătește împreună cu dânșii de nuntă. Adăuza după asta, mirele și cu mireasa se duc la părinții miresei și cer iertare. Negreșit că asta se face mai mult ca să îndeplinească obiceiul, și ei primesc iertarea cerută. După asta, amândouă părțile fac toate rânduielile spuse mai sus, și nunta urmează ca de obicei.

Se înțelege că furatul miresei are loc mai mult atunci când fata și flăcăul se iubesc unul pe altul și când ceva îi împiedică să facă răspuns și logodnă.

Dar, trebuie s-o spunem că adeseori furatul se face și curat, numai pentru îndeplinirea obiceiului. Rânduiala asta este foarte veche și s-a văzut la multe popoare (noroade) din cea mai adâncă vreme. Este greu de spus ce a însemnat furatul miresei la dânsele; se prea poate că fiecare norod a pus în acest obicei înțelesul lui, potrivit cu credințele ce se moștenesc la toți oamenii din tată în fiu. La moldovenii noștri el s-a păstrat tot într-acest fel, ca o aducere aminte a vremilor de mult trecute, dar, fără îndoială, că și la străbunii noștri furatul miresei a însemnat ce-a însemnat vreodată. Iar acum obiceiul furatului încă se mai petrece pe unele locuri între celelalte rânduieli, moștenite din neam în neam, neavând nici o însemnare.

Ca rămășiță a trecutului, acest obicei s-a mai păstrat și la alte noroade, ca, de pildă, în unele locuri la țăranii ruși, la unele popoare sălbatice din Siberia, la tătari și la alte neamuri. Vedem dar că rânduiala asta a fost odată obișnuită la mai multe noroade, dacă nu chiar și la toată lumea ce-a trăit înaintea noastră.

Din arătarea obiceiurilor de nuntă ale moldovenilor basarabeni, făcută mai sus, se poate de aflat că toate aceste obiceiuri sunt foarte frumoase și nu-i chip de zugrăvit mai bine simțirile ce le stârnește nunta în sufletul moldoveanului și văjnicia nunții în viața țăranului nostru, cum o pricepe el singur, decât cum se oglindesc acestea în toate cele petrecute la nunta țărănească. Și rar se pot găsi la vreun alt popor așa frumoase și meșteșugite lucrări de minte, precum sunt „conocăria” și „iertăciunea” moldoveanului basarabean, care se rostesc mai la fiecare nuntă. Dar ne rămâne inima îndurerată când vedem că în multe sate ale Basarabiei noastre aceste frumoase obiceiuri și cântece, la un loc cu graiul, portul moldovenesc și limba strămoșească încep, puțin câte puțin, a pieri și a se da la uitare, fiind înlocuite cu alte rânduieli cu totul străine și necunoscute păn-acuma moldovenilor. Nu-i nimic mai primejdios decât lepădarea obiceiurilor, care s-au moștenit de la străbuni. Asta înseamnă lipsirea poporului de puterile vieții, căci în limbă și obiceiuri stau puterile unui norod. Și cu cât mai mult vom păstra și vom ține nestrămutată moștenirea strămoșilor, cu atât vom fi mai tari și mai voinici în lupta noastră pentru viață.