Căutarea lui Dumnezeu

(A treia carte a Împăraților, 19, 11-13)

Eu am văzut îmtunecime

În cer — și surd gemea pământul.

Furtuni, a ceților desime,

Urlând, ducea cu sine vântul

Păduri voinici, ca-n secerare,

Și munți în ape au căzut...

Spre cer strigat-am cu glas tare,

Dar în furtuni și tulburare,

Pe Dumnezeu nu L-am văzut...

Și iată: — Văi nemărginite

Și dealuri-nalte, depărtate,

Cu stânci de munte-acoperite

Și zori, ca-n fum înfășurate,

Deodată ochiul mi-a zărit;

Și tresărind cu frică mare

Spre cer am îndreptat chemare,

Dar urma sfintelor picioare

Eu nici aicea n-am găsit.

Și iarăși văd minune nouă:

Roș-sângeratic cerul arde

Dintr-însul ploi de fulger plouă,

Ducându-se-n vârtej departe.

Și toate ard, de foc aprinse,

Și sufletu-mi înspăimântează,

Dar focuri și săgeți nestinse,

Pe Domnul nu-L înfățoșează.

Dar iată — liniște cerească;

Sunt plin de sfinte presimțiri —

La răsărit încep să crească

Lumini de aur, străluciri.

Dorința tainică mă face

Acolo sufletul să-mi zboare:

În raze vii, strălucitoare,

În sfântă liniște și pace,

Eu, împăcat, voios Îl simt

Pe Cel din vecinicie sfânt.

Mai 1912

Share on Twitter Share on Facebook