Libanul a dat chedrii

Și aurul Ofirul,

Alesu-și-a Sidonul,

Eghiptul falnic, Tirul

Tot ce avea mai mare,

Mai vederat, mai rar,

La facerea acestui

Dumnezeiesc altar.

Aicea, toată mintea,

Puterea omenească,

Pe cerul cu pământul

Voit-au să unească,

Voit-au să-mpreune

Pe om cu Dumnezeu:

Ușor era atuncea

Ce este-acuma greu.

Frumoasa Palestină

Pusese să ridice

Biserica cea mare

Lui Savaoth — se zice.

Mai patruzeci și șase

De ani a fost lucrată,

Cu marmură și aur

Spoită și-mbrăcată.

Era o fericire

Nespusă a vedea

Cum marmura cea albă

În flori se împletea

Cu aur, pietre scumpe,

Cu lemnuri felurite;

Cum se ridică-n ceruri

Coloanele-ascuțite.

Și grinzile înalte

De jos de-abia se văd,

Ușorii stâlpi în aer,

În raze se prevăd.

Când ziua albă-nuntru

Strălucitoare cade,

Cum ea de-odată-nvie

Lumina minunată,

Încât și cel mai negru,

Întunecos și rău

Și cel mai vrednic suflet

Vedea pe Dumnezeu

În mijlocul acestor

Lumini strălucitoare,

Înconjurat de stele,

Înconjurat de soare.