Limba noastră-i o comoară

În adâncuri înfundată

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde

Într-un neam, ce fără veste

S-a trezit din somn de moarte

Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,

Doina dorurilor noastre,

Roi de fulgere, ce spintec

Nouri negri, zări albastre. 

Limba noastră-i graiul pâinii,

Când de vânt se mișcă vara;

În rostirea ei bătrânii

Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,

Zbuciumul din codrii veșnici,

Nistrul lin, ce-n valuri pierde

Ai luceferilor sfeșnici.

Nu veți plânge-atunci amarnic,

Că vi-i limba prea săracă,

Și-ți vedea, cât îi de darnic

Graiul țării noastre dragă.

Limba noastră-i vechi izvoade.

Povestiri din alte vremuri;

Și citindu-le 'nșirate, —

Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă

Să ridice slava-n ceruri,

Să ne spiue-n hram și-acasă

Veșnicele adevăruri.

Limba noastra-i limbă sfânta,

Limba vechilor cazanii,

Care o plâng și care o cântă

Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,

Ruginit de multă vreme,

Stergeți slinul, mucegaiul

Al uitării 'n care geme.

Strângeți piatra lucitoare

Ce din soare se aprinde —

Și-ți avea în revărsare

Un potop nou de cuvinte.

Răsări-vă o comoară

În adâncuri înfundată,

Un șirag de piatră rară

Pe moșie revărsată.