Ia spune, frate: lumina când se țese

Cu întunericul în blânde nopți de vară,

De ce-ntr-a noastre firi, pe-aripi de seară,

Cresc rugăciuni, de noi neînțelese?

Și focul lor, întocmai ca o ceară,

Ne arde firile de patimi înghețate

Ș-aprinde-n noi credințele curate,

Ce fac ca toată patima să piară;

Umblăm atunci, ca umbre ușurele,

Și alte lumi vedem în depărtări,

Uităm păcat și vrajbă — toate cele;

Și luminați, zburăm-n acele țări,

Cari sunt în zare, mai presus de stele,

Spre Cel Ce a zidit pământ și cer.