Se risipise al binelui cuvânt

Din mintea-nnegurată de păcat;

Dar miluirea Ta ne-a mângâiat

Cu așteptarea ceasului cel sfânt.

Prin mila Ta cea sfântă dat ne-a fost

Să Te zărim în patul Tău smerit,

Departe-n luminosul răsărit,

De unde-ai arătat al vieții noastre rost.

De unde-ai revărsat viață nouă-n noi

Și ne-ai trimis lumina Ta din cer

Spre-a mântui viețile ce pier,

Mult necăjite-n rele și nevoi.

Și cum o zare lină într-un pustiu

Se-nalță și tot crește luminând, —

Așa pătrunde-n minte și în gând

Credința într-aceia cari Te știu.

La strălucirea stelei din senin,

Trezitu-s-au nădejdile pe rând,

S-au luminat și inimă și gând,

Cu Tine s-a-nfrățit tot sufletul strein.

La-mpărăția dragostei de veci

Adus-au toți Puternicului dar,

Ștergând și urma lacrimii de-amar

Și-nfierbântându-și gândurile reci.

Altar frumos ți-ai ridicat în ei

Punându-i jertfă inima din piept,

Spre liniștirea sufletului drept

Și spre-a-ndrepta pe oamenii cei răi.

Și fumul sfânt ce suie-ncet spre cer,

Rugând iertarea vinii din trecut;

Iar sufletul ce-odată-a fost vândut,

S-a mântuit din jugul lui de fier.

S-a mântuit... Ne-am mântuit și noi,

Căci s-a zdrobit puterea celui rău,

Și-n locul lui venit-a Dumnezeu,

Mântuitorul nostru din nevoi.