Măreața Romă doarme-n pace,

Umbrită de livezi tăcute,

Și-o liniște adâncă zace

În rândul curților ei mute.

O noapte blândă-a primăverii

Domnește-n uliți somnoroase,

Iar luna focul tremurării

Îl scaldă-n ape scânteioase,

Și Tibru — dungă lucitoare —

Curgând în negrele lui maluri

Cu-o murmurare gânditoare,

Își mână apele în valuri...

Cu capu-n piept, cu crucea-n mână,

Sub a-nchisorii negre pază,

O blândă tânără creștină

Pe pietre aspre dormitează.

Zadarnic pus-au stăruințe

Chinuitorii ei cei răi,

Făgăduieli și suferințe

N-au sfărâmat credința ei...

Neomenoasa judecată

A osândit-o ieri la moarte,

Dar mâine-n ceruri ridicată,

Primi-va scrisul altei soarte...

Și iată, c-o dorință sfântă

Pe sine-n jertfă a s-aduce,

Ea-și merge calea de osândă,

Își merge drumul cel de cruce.

Prin vis a patriei câmpie

O vede, de stejari umbrită,

Și râul — dungă albăstrie —

Și casa dragă și iubită,

Și iarăși pașnica viață,

Ce-a petrecut-o, o petrece.

Dar de-a trecutului dulceață

Nu-i pare rău: rămâne rece.

N-o tulbură mai mult pământul

Și bucuriile lui sterpe;

După norocul lui nici gândul,

Nici inima ei nu mai fierbe.

Nădăjduirea ei cerească,

Fără de lacrimi și jelire,

Surpat-a pofta pământească

Și pieritoarea tânguire.

Și traiul cel mai drag, frumos,

Și tot ce-n trai i-a luminat,

În jertfă Domnului Hristos

La crucea Lui a înălțat...