Deasupra Tibrului, măreață,

Stă curtea lui Neron dormind,

Iar primprejur cu-a lor verdeață

În rânduri plopii o cuprind.

În întuneric cufundată,

Miros grădina răspândește,

Și în umbrirea ei bogată

Mulțimea apelor grăiește.

Bătrânii munți în depărtare

'Și-ridică culmile spre cer

Și într-a lor albastră zare

Păduri întunecoase pier.

Dorm toate. Singur priveghează

Albin, adânc îngândurat...

Și gândurile-l îngrelează

Și sufletul i-i tulburat!

Breslaș slăvit, ostaș puternic,

Vrăjmaș creștinilor fierbinte,

El umblă ca un rob nemernic —

De dorul muceniței sfinte.

Sub vălul mut al nopții line,

Uitând de lumea zgomotoasă,

El dragul tinerei creștine

Hrănește-n mintea tânguioasă.

Închipuirea ațâțată

Pe el la desfătări îl cheamă,

Și-i naște mintea îmbătată

Vederi plăcute fără seamă.

Albastra noapte-a primăverii

I-arată însă chipul drag

Și-n ochi nădejdile-nvierii,

Ce chipul luminos îl fac!...