O Tu, ce ești Nemărginire

În viețuirea vie a firii,

În veacuri fără despărțire

Treime a dumnezeirii!

Duh unu-n toate aflător,

Duh nezidit, dar ziditor,

Ce nu-L pătrunde duhul meu,

Ce toate-n Sine împlinește,

Zidește, cuprinzând păzește,

Al Cărui nume-i Dumnezeu!

A măsura adânca mare,

A număra a Ta făptură,

Chiar de-ar putea o minte tare,

Tu n-ai nici număr, nici măsură.

Nici duhurile luminate

De Tine-n ceruri așezate,

Nu cercetează a Ta fire.

Gândirea doar spre Tine zboară,

Ca în măria Ta să piară,

Cum piere-n veacuri o clipire.

„Naintea vremilor chemat-ai

Din bezne-a lumii plămădeală,

Iar vecinicia-ntemeiat-ai

În Sine, spre a noastră fală.

În Sine toate împlinind,

Din Sine vecinic strălucind,

Tu toate-ntreci, ce ai zidit;

Căci le-ai zidit cu un cuvânt

Și tot zidind și mai zidind,

Ai fost și-i fi în veci mărit.

Un rând de firi în mâine ții

Și cu puterea Ta le-nvii,

Unești începere, sfârșit,

Dai moarte celui ce-a trăit.

Scântei, ce risipite cad,

Sunt stele ce le-ai semănat.

Ca-n dimineți, de soare pline,

Omătul lucitor se cerne

Prin aerul curat al iernii,

Așa-s luminile sub Tine.

Lumini aprinse — milioane

În nesfârșite ceruri curg,

A Tale împlinesc zacoane,

Luciri învietoare scurg

Aceste candeli luminoase,

Munți de cristaluri sângeroase*,

Mări nesfârșite în lărgime,

Văzduhuri, ceruri arzătoare

Și focuri larg luminătoare

În fața Ta-s întunecime,

O picătură-n mări căzută

Îi cerul pus în rând cu Tine,

Dar ce-i chiar lumea cea văzută

Și ce-i ființa mea în sine?

Căci toate-ntinderile lumii

Roșii — întunecate, de floarea sângelui.

De-un milion de ori mărite

Și spre îndeplinirea lumii

Fără sfârșit adăugite, —

Sunt numai un grăunte mic,

Iar eu în fața Ta — nimic.

Nimic! Dar cânt a Ta mărie

Și vecinice desăvârșiri,

Căci zugrăvirea Ta cea vie

O port în gânduri și simțiri.

Nimic! Dar Tu mi-ai dat viață

Și gând — cu dânsul ca să zbor

Prin înălțimea Ta măreață

Și să te cat cu mare dor.

În tine sufletul meu crede,

Pre Tine, cugetând, Te vede,

În fire, în fapte omenești;

Și mintea mi se-nseninează,

Gândirea mi se luminează.

Eu sunt — deci dar și Tu ești.

Tu ești — îmi dă de veste firea,

Îmi spune gândul meu cel mic,

Mi-arată voia și simțirea:

Tu ești — deci nu-s eu un nimic.

Sunt părticică din zidire,

Ce-ai pus-o-n mijloc spre unire,

Între ființele trupești

Și duhurile îngerești.

În mijloc Tu m-ai așezat,

Cu mine toate ai legat.

Cel mai întâi și de pe urmă

Sunt eu în scara făptuirii,

Cel care-ncepe, care curmă

Hotarul pământesc al firii.

Cu trupu-n colb mă tăvălesc,

Cu mintea — fulgeri cârmuiesc,

Stăpân și rob, sunt crai și vierme...

Fiind așa de minunat,

De unde oare m-am luat?

Din Sine — nu-ntr-aceeași vreme

A Ta zidire sunt, Preasfinte,

Sunt dintr-a Ta înțelepciune,

Izvor al vieții și Părinte,

Dăruitorul celor bune!

Dreptatea Ta hotărâtoare

Binevoit-a să-mi coboare

Spre moarte firea vecinic vie,

Ca ea din haina pământească

Prin moarte să se slobozească

Și iar în slava Ta să vie!

O, Duh Preasfânt și negrăit!

Eu știu că-a mele închipuiri

Sărace sunt de zugrăvit,

Chiar umbra vecinicei măriri;

Dar dac-a Te mări se cade,

Apoi cel muritor nu poate

Altmintrelea să Te mărească

Decât cu gându-n înălțime

Mărturisind a sa micime,

Cu lacrimi să Te mulțumească.