Ostenit, la fântâna lui Iacov, Hristos

La răcoare puțin se oprise;

Și pe când hodinea-nfierbântat și setos

Samariteana la apă venise.

Băutură-au cerut Fiul Cel Omenesc.

I-a fost mare femeii mirarea:

„Cum așa? — a răspuns — în ce ură trăiesc

Samaritenii cu voi?! Nici se văd, nici grăiesc,

Și Tu ceri, ca să-ți sting însetarea!”

Samaritenei așa i-au vorbit Iisus:

„Când ai ști Cine-ți stă înainte

După apa cea vie dor mare, nespus

În pieptul tău însetat s-ar aprinde”.

„Cum ai scoate-o atunci din adâncul pietros

A strămoșului sfintei fântâne?”

Samariteana așa a-ntrebat pe Hristos:

„Văd că n-ai nici un vas pe la Tine.

Au mai mare Tu ești decât sfântul strămoș,

Ce ne-a dat-o pe veci moștenire?

În vremi vechi, păscând turma-ntr-acești munți stâncoși,

El aicea găsea hodinire”.

Și Hristos i-au răpuns: „Cel ce apă va bea

Din fântână, — acela-nseta-va,

Pe când umbră de sete nu poate avea

Cel ce apa mea vie gusta-va,

Căci apa vieții în curgerea ei

Păcatele toate le spală,

Prin ea înnoiți; păcătoșii cei răi

Din moarte spre viață se scoală”.