La slujba țării așezat

Și proslăvit e Damaschin;

Din toți slujbașii-n halifat

El, cel mai mare, e creștin;

Și cârmuirea din oraș

El cu haliful o-mpărțește,

Și-al stăpânirii lui părtaș

În toate cele-l sfătuiește...

Grădinile-i nemărginite

'I-mbracă curtea în verdeață

Și veșnic verzi și înflorite

Slobod mirosuri de dulceață;

Lucesc într-a luminii raze

Safirii mulți de pe pereți

Și-n valuri roșii-sângeroase

Rubinii stâlpilor măreți;

De-a soarelui fierbinte-arsură

Găsești odihnă ș-alinare

Sub a mătasei țesătură,

În umbra ei răcoritoare.

Și pretutindeni, zi și noapte,

Printre-a verdeții line șoapte

Și printre flori, ce îți zâmbesc,

Izvoare argintii țâșnesc...

Dar fuge liniștea departe

De Ioan căzut pe gânduri,

Și pieptul lui ca-n foc îi arde...

A nopții liniștite vânturi

Îl duc încet pe altă cale:

Ar vrea să fie în pustie,

Să cânte Domnului cu jale,

Uitând de-a curții bogăție,

Sau într-un codru singuratic

Al vieții fir să și-l petreacă

În pacea sfântă, pacea dragă,

Vecin cu lupul cel sălbatic...

* 

Cuvântul lui măreț și falnic

Sunase tare deseori,

Lovind eresul cel prădalnic

Al răilor prigonitori,

Ce țara treierau bezmetici,

Bătându-și de icoane joc,

Scoțându-le de prin biserici

Ș-arzându-le pe loc în foc.

Și Ioan era vestit

De la Damasc la Țarigrad

De-nvățător neostenit,

Drept credincios înflăcărat...

Dar slava lumii nu-i priește:

O-ngândurare prea adâncă

Pe Ioan îl ține-n clește

Și-o scârbă mare îl mănâncă...

Așa simțindu-se, el intră

Odată-n curtea cea crăiască

Și-n fața boierimii mândră

Începe tânga să-și rostească:

— „Stăpâne, ascultă: a mea mărie,

Puterea mea nemărginită,

Nenumărata-mi bogăție

Mi s-au făcut nesuferite.

Alt dor, puternic fără seamă,

Demult născut în pieptul meu,

De-aici mă mână și mă cheamă:

Eu vreau să cânt lui Dumnezeu

În liniște, singurătate,

Căci răul veninos mă roade,

Pân-într-a inimii adâncuri,

Când șed în fruntea boierimii

Și mă simțesc pierdut și singur

În curtea judecătorimii;

Și alte glasuri mi s-aud

Atunci în zgomotoasa curte,

Și dorul lor mă face mut.

Urechea-mi face să asurde

La cârmuirea-ncredințată;

Chemarea lor neîncetată

Cu foc nestins gândirea-mi arde

Și-mi face pasul meu nemernic...

Dă-mi voie, craiule puternic,

Să plec din curtea ta departe”...

* 

Și drept răspuns aude-ndată:

„Te bucură, iubită slugă,

Și fie-ți scârba vindecată;

Dorința ta, ce te usucă,

Nu fie veșnica dorință;

Ai proslăvit a mea crăie

Tu prin slujirea cu credință

Și-ai ridicat-o la mărire

Cu înțeleapta-ți cârmuire...

Cu-a noastră tare stăpânire

Să lupte-acum cine încearcă,

Și ce războinic îndrăznește

Hotarele să ni le șteargă?

Rămâi, te rog. Împărătește

Ți-oi răsplăti slujirea ta

Și-n străluciri necuvântate

Cu dragoste te voi scălda;

A-mpărăției jumătate

Ca să rămâi îți dăruiesc

Și negrăit te preamăresc”...

Dar Damaschin așa-i răspunde:

„Stăpâne! ești nespus de darnic,

Prin daruri ești vestit oriunde;

Dar te silești acum zadarnic

Cu darurile să mă ții,

Și în deșert îmi zici: „rămâi!”

Eu nu pot... Alte glasuri sună

În sufletu-mi, ce viu tresare;

Cu alte firi mă împreună

A inimii înflăcărare.

Chemarea mea-i Ființa sfântă,

Viața mea-i cerescul cântec,

Și dorul meu ce mă frământă,

Prin cântec numai pot să-l vindec.

Această lume nevăzută,

Ce în cântare ființează,

E veșnică, e nepierdută,

E de-o nespusă frumusețe,

Măreață și neschimbătoare,

De orice slavă mai înaltă,

Ca fulgerul scăpărătoare,

În străluciri cerești se scaldă.

Și-mpodobirea firii noastre

O are-n sine cu prisos:

Căci depărtările albastre,

Și valul mării cel spumos,

Și munții nalți, ce dorm în cețe,

Pământul, soarele și luna

Și toate stelele mărețe,

Cu însuși cerul fără fund —

Sunt numai slabe oglindiri,

Ce-n mintea omului pătrund, —

Sunt umbra veșnicei măriri...

Dar mintea unui cântăreț

Nu umbra, chipul ei îl vede,

Lucirea sfintei frumuseți,

Ce-n toată firea o prevede...

Și să mă crezi, mărite crai,

Această nevăzută lume

N-o dau pe-mpărătescul trai,

Și cel mai mare falnic nume,

Scânteia tainicului horn,

Ce chipul lumilor zidește

Și-n care firele se torn,

Acum în mintea mea lucește.

Simțirea inimii mă arde

Și-mi face pasul meu nemernic,

Dă-mi voie, craiule puternic,

Să plec din curtea ta departe!”

Și-a zis haliful: „Dorul tău

Îl înțeleg. Și iată-a noastră hotărâre:

Ioane, voie ai din târgul meu

Să pleci spre a chemării tale împlinire!”

* 

Și curțile lui Damaschin

Rămas-au pradă a uitării,

Ș-averea marelui creștin

În oarba voie a-ntâmplării:

Haznaua lui nenumărată

Pe la săraci de mult îi dată;

Paingul țese pe perete,

Căci slugi ca altădată nu-s,

Și unde-al lor stăpân e dus,

Nu știe nimeni să arăte.

Și pretutindeni e pustie stearpă;

Grădinile nu înfloresc,

Pe-acoperișuri crește iarbă,

Izvoarele de-abia țâșnesc,

Și numai printre marmuri macul

'Și-înalță stibla ca toiagul,

Iar prin palaturi umblă vânturi,

Stârnind un roi de negre gânduri.