Vă binecuvântez, păduri,
Văi, dealuri verzi, ogoare, râuri,
Vă binecuvântez, pustiuri,
Ș-albastrul cer, și munții suri,
Sărăcăciosul meu toiag,
Și straista sărăcăcioasă,
Și câmpul ce-l privesc cu drag,
Și nopți și zile luminoase,
Și singuratica cărare,
Pe care merg de doruri dus,
Și-n câmpuri fiecare floare,
Și orice stea în ceruri sus!...
O, de-aș putea în a mea viață
Să fiu cu firea într-un gând!
O, de-aș putea-ntr-a mele brațe
Prietenii, vrăjmași și frați
Și toată lumea s-o cuprind!
Ca valul apelor spumoase,
Însuflețirea-n piept îmi crește;
Ca niște vânturi furtunoase,
Cântări în suflet îmi stârnește;
Pe buze-mi tremură mărirea
A tot ce este vrednic, sfânt:
Ce fapte oare proslăvirea
Cânta-va pe acest pământ?
A dorului putere vie
Ce ținte pentru cine cere?
A cui cânta-voi bucurie?
Voi plânge-a cui oare cădere?
Ferice cine-mpodobit-a
Viața cu mărețe fapte,
Dreptatea cine dobândit-a,
Tărie-având destul să rabde;
Ferice, cine adevărul
Neîncetat l-a căutat,
Și-acel ce neclintit ca fierul
Viața pentru adevăr și-a dat...
Dar slava cântecelor mele
Pe altul are să-l mărească:
El nu-i ostaș cu arme grele,
Nu-i cu cunună-mpărătească,
El vine nu strălucitor,
Ducând cu sine biruința,
Ci vine ca Mântuitor,
S-așeze noua lui credință.
Prin ceața vremii îl zăresc
C-o gloată mică de pascari,
Ce-n urma Domnului plutesc
Prin pâinea lanurilor mari.
Și vorbe sfinte, vorbe line
El toarnă-n inimi necăjite
Și la izvoare vii, senine
Își duce oile trudite...
De ce atunci nu m-am născut,
Când El cu noi a viețuit,
Când jertfă lumii a căzut
Și de necaz ne-a izbăvit?...
De ce amarul crucii Tale,
O, Doamne,-n sine eu nu port,
Și spinii frunții ș-a Ta jale,
De ce cu Tine nu cad mort?
O, de-aș putea cu umilire
Să mă ating de haina sfântă,
Să umbl pe-acolo cu smerire,
Pe unde-a-mblat Ființa blândă —
Nădejdea mea și apărarea,
Puterea și-acoperământul!...
Eu Ție toată cugetarea,
Dorința inimii și gândul —
Ți-aduc acuma drăgăstos...
Deci gura mea să amuțească,
Pe nimeni altul să-l slăvească,
Decât pe Domnul meu Hristos.