Lucea Ierusalimul, scăldat în focul mare

Al razelor de seară într-a lor fierbințeală

Și râuri de lumină de aur, ca o mare

Se revărsau din ceruri, spoind cu aureală

Zidirile înalte și verzile grădini,

A căror cărturarii bogați erau stăpâni.

Pe uliți prăfuite, arzând de asfințire,

Nu încăpea norodul cel mult și zgomotos,

Apusul roșiatic în marea de lucire

Înfierbânta și drumul cel aspru și pietros.

Era de nerăbdare mulțimea toată plină,

Umplea cu glasuri multe apunerea senină.

Cu îndoială mare Pilat-nainte-i vine:

„Pe cine? Pe Varava sau pe Hristos să-L las?”

Răspunsu-i-a un tunet — strigări de ură pline:

„Varava fie slobod, iar cel ce a rămas,

Cel ce-mpăratul nostru pe Sine se numește,

Pe-acest nazarinean tu ia și-L răstignește!”

Încununat cu spinii, sub uriașa cruce,

Nu-aude El blestemuri și strigăte viclene:

Privind la toți cu milă, la răstignit se duce

Iertând chinuitorii cei răi, izraeltenii,

Iar ei de prin ogradă, ascunși pe după chedri,

Ei fără rușinare azvârl într-însul pietre...

Dar iată și Varava. Cu cântece, cu tropot

Norodul îl urmează în groaznică orbire,

Slăvește și cinstește pe hoțul acum slobod,

Alesul său numindu-l și dându-i preamărire,

Ridică răutății altar în nebunie,

O-mbracă cu plăcere în fumuri de tămâie.