La cina Sa Hristos ședea

De ucenici înconjurat,

Și greaua soartă prevedea

Ce avea degrabă de răbdat...

Adâncă liniște și pace

În taina Lui netulburată;

Orașul și Sinodul tace...

Cu jertfa Lui nevinovată

La masa serii de iertare

Era ființa vânzătoare

A Iudei. Cu privire blândă,

Cu aceeași bunătate sfântă

Hristos la dânsul căuta,

Știind că I-au gătit paharul

De chinuri și cu sânge-n două,

Îi scaldă buzele-n amarul

Durerii pentru lumea nouă...

Adâncă scârbă-L săgeta...

Și mila pentru vânzător,

Și pentru groaznica Lui soartă.

A blândului Mântuitor

Priviri de foc făcea să ardă...

Era atunci frumos nespus

Mântuitorul Iisus,

Când fruntea Sa în jos plecând,

A zis încet, c-un tainic gând

El proroceștile cuvinte:

„De-aicea unul Mă va vinde.”

Din răsăritul ce ardea

Venea întunecimea serii...

Cu ucenicii săi ședea

În pacea sfântă a cămării

Din muntele Sion — Hristos.

Mâhnit, cu glasul tânguios,

Rostea amara prorocire:

„Sionul nu se va aprinde

De arderea luminii vie

A dimineții luminoase,

Cu mâna sa cea păcătoasă

Un ucenic de-ai Mei M-a vinde!”

Și toți de scârbă s-au umplut

De-acest cuvânt dumnezeiesc,

Și toți pe rând a ști au vrut

Pe vânzătorul mișelesc.

Și mințile s-au tulburat

Și toți pe rând au întrebat,

Cu frică și cu tremurare:

„Nu eu? Nu eu, Doamne, oare?”

Și cu privirea Lui adâncă

Hristos a zis în mare tângă:

„Necazul omului se șterge

Acum și Fiul Omenirii

La chinul patimilor merge,

La suferința răstignirii.

Vândut va fi El, dar amar

Acelui om ce îl va vinde!”

Privind atunci, ca un tâlhar,

Trăsnit de-a Domnului cuvinte,

Și-ntr-ale inimii adâncuri

Neliniștit, Iuda-ntreabă,

Cu frica inimii lui roabă

Pe Învățător și Dumnezeu:

„Ce, nu Te voi vinde, Doamne, eu?”

Și i-a răspuns: „Ai zis tu singur!”