S-aprinde apusul aurit

De-asupra Iudeii mute,

Și somnorosul amurgit

Își țese umbrele tăcute...

Arzând în focul asfințirii,

Stă înverzitul Eleon,

Scăldat în valul strălucirii

Cetatea muntelui Sion,

Mărețul Ierusalim,

Vederi deschide minunate:

Frumoasele lui clădituri

În felurite lăsături

Se văd pe coastă revărsate...

Colo — Gheval și Garizim,

Spre răsărit albastre ape

Ale Iordanului. Pe-aproape,

Tot văi adânci, ce dorm în ceață...

A mării moarte frumusață

În ceruri ca prin vis privește.

Spre asfințit, în depărtare,

Lucește mijlocia mare,

Și revărsarea nesfârșită

Lărgimea ei nemărginită

Pietrosul mal o îngrădește,

Îi întuneric și tăcere

Lumini în ceruri se aprind...

Încet s-arată luna plină

Și-a Ghethsimaniei grădină

O-mbracă în albastră haină.

Și într-a serii sfântă taină,

Uitând de orișice durere

Ai Dumnezeului — Cuvânt

Trei ucenici dorm. Somnul lor

Li-i liniștit, adânc, curat.

Dar somnul lumii tulburat:

Răni grele din vechime-o dor...

Rușinea fruntea îi pătează,

Blestemul cel greu, strămoșesc,

Din veac în veac o fulgerează,

Prin voia Tatălui ceresc,

Și numa-Învățătorul singur,

În pacea verzilor adâncuri

A Ghethsimaniei, nu doarme,

Fiind nevinovat, blajin,

Amarul scârbelor venin,

El bea blestemul ca să sfarme.

Pentru preasfântul adevăr

Golgotha, crucea o prevede,

Și cuiul ascuțit de fier

Prin trupul Său intrând îl vede.

Și tulburat de scârba morții,

De groznicia aspră-a sorții,

Se roagă-așa lui Dumnezeu:

„Părinte! Tânga mă apasă,

Puterea sufletului Meu

O soarbe ziua sângeroasă,

Eu știu — aceea zi veni-va

Și cu tâlharii pedepsiți

Feciorul Tău iubit muri-va,

Ca toți să fie izbăviți.

M-a blestema atunci mulțime,

Mi-a pune-n cap de spini cunună,

Pe când într-a cerului lărgime

Va plânge-nsângerata lună,

Batjocuri grele mi-or aduce,

Spurcând cu ele jertfa sfântă

Aceia căror de pe cruce

Le-ai da blagoslovire blândă,

Și cu un râs răutăcios

S-or îndârji ei la Hristos...

Părinte! Treacă-mă paharul

Acesta, care-mi dă amarul

În schimb pentru răscumpărare!

Dar dacă nu-i altă scăpare

Din blestemarea părintească

Decât prin greaua suferință

Rușinea crucii și prin chin, —

Atunci-naintea Ta închin

Voința mea cea omenească

Și-ascult preasfânta Ta voință!”

Sfârșit-au, și ușor pășind,

La ucenici încet s-au dus

Și i-au găsit încă dormind,

Mântuitorul Iisus.

„Sculați! le-a zis, venit-a ceasul,

Sculați din somn și vă rugați,

Ca voi ispita și necazul

Ușor în lături să le dați;

Credința tare să vă fie,

Ca și-n ispită să se ție!”

Au zis — și iar s-au depărtat

Unde-au mai plâns și s-au rugat.

Și de o nouă scârbă-aprins

A se ruga El iar a prins:

„Părinte! M-ai trimis în lume,

Spre slava sfântului Tău nume,

Dar lumea nu m-a mai primit;

Despre iubire i-am vorbit

Și nu m-a ascultat pe Mine.

Am fost al ei Vindecător

Și din nevoi Izbăvitor,

Dar n-au crezut că-s de la Tine.

Eu m-am rugat pentru vrăjmași

Și le-am adus cu Sine pace,

Dar a Sionului oraș

Dureri și chinuri Mie-mi face.

Pe morți eu din morminte-am scos,

Vestind că moartea îi călcată,

Și lumea oarbă pe Hristos

Îl trage-acum la judecată.

Părinte! Treacă-mă paharul

Acesta care-mi dă amarul

În schimb pentru răscumpărare!

Tu ești stăpânitor luminii

Și voia Ta sfârșire n-are,

Dar dacă crucea Mea și spinii,

Dar dacă sângele Meu sfânt,

Dreptatea Ta dumnezeiască

Cu viclenia omenească

Prin vrerea Ta vor împăca,

Atunci Eu binecuvântând

În crucea Mea mă voi urca!”

Și iarăși El, ușor pășind,

La ucenicii Săi s-au dus

Și iarăși i-au găsit dormind

Mântuitorul Iisus.

„Sculați! le-au zis, venit-a ceasul,

Sculați din somn și vă rugați,

Ca voi ispita și necazul

Ușor în lături să le dați;

Credința tare să vă fie,

Și-aproape-a slavei-mpărăție...

Și vine lupta sângeroasă,

Ce soarta lumii păcătoase

Va hotărî pe totdeauna”...

Tăcere. Prin grădină luna

Luciri de umbre împletește...

Și iarăși El se despărțește

De ucenici plin de mâhnire,

Și-ntr-a smochinilor umbrire,

Vărsând sudori fierbinți de sânge

Se roagă iar și iară plânge.

„Părinte-al Meu și Dumnezeu,

De greul scârbei eu mă-ntunec,

Ducând al omenirii rău,

Ca om în calea mea mă lunec,

Rușinea toată o ridic

Veninul vremilor trecute,

Tăria morții ca s-o stric

Spre slava firilor căzute.

Părinte Sfinte! Mă auzi,

Norodul tău îl mântuiește,

La chinuire mă-ntărește,

În fața celor orbi și muți,

Ș-atunci cu dragoste la moarte

Jertfi-voi inima ce-mi arde!”

Au zis — și mâinile în sus

Întins-a Domnul Iisus.

Și s-a făcut tot rugăciune...

Și foc în față îi ardea

Sudori de sânge aprindea...

Și iată-a Domnului minune!

Seninul cer a scăpărat

În străluciri nepământești,

Și-ndată drumul jos și-a dat

Un duh din firile cerești.

Era nespus de minunată

Privirea lui cea liniștită,

De-o sfântă pace luminată,

I-i fruntea lui însuflețită.

Și ca un soare de amiază,

Întreaga față scânteiază.

A stat lângă Învățător,

Și cu vorbiri cerești și blânde

La jertfa morții sale sfinte

L-a îndemmnat. Și rugător

Genunchii Săi ușor își pleacă

Și-n liniște, singurătate

Alături de Hristos se roagă.

Dorm toate pline de păcate;

În ceruri — o tăcere-adâncă,

Și numai singur duhul rău

Durerea nu poate să-și stingă,

El știe bine, Dumnezeu

Împărăția lui o curmă

Și o zdrobește fără urmă,

Căci, pentru lumea păcătoasă,

Hristos cununa cea spinoasă

Cu bucurie o primește.

Cu mintea sa fudulă, rece,

Acum el bine înțelege

De ce se roagă și scârbește

Hristos, ducându-se la chin,

Să guste crucea Sa și spinii;

Și plânge-al răului stăpân

De slava Domnului luminii.

Lucește luna. Sfântul înger,

Lăsând pământul cel de plângeri,

În cer prin nouri s-a grăbit,

Pe când puternic, întărit,

Hristos la ucenici s-au dus.

În clipa-aceasta minunată,

De o mărire negrăită,

Ce frumusețe-nsuflețită

Ardea în fața preacurată!

Mântuitorul Iisus

Deschis-au gura și au zis:

„Se împlinește ce-a fost scris

De cei-naintea Mea veniți:

S-aproape zilele durerii;

Sculați-vă și nu dormiți,

Venit-au clipele vânzării!”

Și-a Ghethsimaniei grădină

De suliți multe-a răsunat,

Și a făcliilor lumină

Pe vânzător l-a luminat.