III.        TRIUMFUL LIBERULUI SCHIMB.

I. Whigii făgăduiseră poporului că reforma electorală va pune capăt tuturor neajunsurilor. Poporul îi silise pe lorzi să accepte această reformă, dar neajunsurile erau mai insuportabile ca oricând. Poporul mormăia nemulţumit. Whigii şovăiau. Pentru a le răpi simpatiile noului corp electoral, tory nu erau lipsiţi nici de arme, nici de şefi. Ducele preferind de aci înainte popularitatea în locul puterii, conducerea partidului trecu în mâinile lui Ro-bert Peel, care nu se mai intitula tory, ci conservator, cuvânt mai potrivit pentru a ademeni clasele mijlocii. Sir Robert, el însuşi mai apropiat de uzină şi prăvălie decât de domeniul rural şi de colibă, trebuia să fie pe placul acestor clase. Alături de Peel şi câteodată împotriva lui, micul grup al Tinerei Anglii – ai cărui purtători de cuvânt erau Benjamin Disraeli, orator genial, fiul unui scriitor evreu, dar convertit la anglicanism din copilărie şi lordul John Manners, fiul ducelui de Rutland – reprezenta un conservatorism zis „popular”. Disraeli şi partizanii lui reluau tezele lui Bolingbroke cu privire la constituţia tradiţională a Angliei. Ei înfierau o doctrină care, în loc să menţină o ierarhie firească a claselor, comportând drepturi şi datorii, lăsa legilor mecanice ale economiei grija de a reglementa raporturile dintre muncitori şi patroni. Ei susţineau că salvarea ar consta în reîntoarcerea la o societate construită în felul aceleia din evul mediu, când fiecare, de la senior la ţăran, îşi cunoştea locul lui şi-l accepta. După Disraeli şi partizanii săi, rolul partidului conservator era să păstreze ceea ce rămânea viabil din trecut şi să pregătească în acelaşi timp, printr-o politică generoasă, viitorul.

II. Tânăra Anglie îl amuza pe John Bull [47]. Clica aceasta de tineri gentilomi cu jiletcă albă, care aveau pretenţia să-l convertească pe muncitori la ideile feudale, părea comică. Politicienii de profesie nu-l acordau nici un credit. Pentru ei ideile lui Bentham, Malthus, Ricardo, Cobden, James Mill erau literă de evanghelie. Toţi oamenii serioşi, sau aproape toţi, erau de părere, ca şi secta utilitaristă, că societăţile umane caută cea mai mare fericire pentru cel mai mare număr de oameni şi că n-o pot găsi decât lăsând să acţioneze interesul personal al fiecăruia. Lupta dintre interese nu aduce justiţia perfectă, ci pe cea mai perfectă în limitele posibilului. Trebuia deci evitată orice intervenţie a statului. Cea mai uşoară restricţie impusă concurenţei părea o erezie. Preţurile trebuiau fixate automat prin legea cererii şi a ofertei; profiturile întreprinzătorilor şi salariile muncitorilor aveau să ajungă în mod automat, graţie concurenţei, la un nivel convenabil. „Salariile se urcă – spunea Cobden – când doi patroni aleargă după acelaşi muncitor şi scad când doi muncitori aleargă după acelaşi patron”. Proletarii nu puteau avea nici o influenţă asupra salariilor decât prin reducerea voluntară a populaţiei. Ceea ce era adevărat despre indivizi era adevărat şi despre stat. „Regula care consistă în a cumpăra cât mai ieftin şi a vinde cât mai scump, regulă pe care o aplică fiecare comerciant în comerţul său particular, este şi cea mai bună regulă pentru comerţul unei naţiuni întregi”. Orice barieră vamală viola legea cererii şi a ofertei. Oameni de bună-credinţă, ca Richard Cobden, industriaş şi om de stat, profet al şcolii din Manchester [48], încercau să convingă poporul englez că sărăcia lui se datora taxelor protecţioniste şi în special taxelor asupra grânelor.

III. Campania împotriva protecţionismului a fost una dintre primele campanii din Anglia purtată prin mijloace de propagandă (presă, campanie de discursuri) care aveau să transforme viaţa politică din secolul al XlX-lea. La întrunirile publice oratorii aparţinând Asociaţiei contra legilor privitoare la grâne [49] arătau trei pâinişoare rotunde de diferite mărimi care costau acelaşi preţ în trei ţări: Franţa, Anglia şi Rusia. Anglia era ţara în care pâinişoara era cea mai mică, prin urmare poporul englez era înşelat. Aceste demonstraţii aveau un deosebit succes la unii industriaşi, cum erau cei din Manchester, care importau şi bumbac şi grâu. În schimb îi înspăimântau pe cei interesaţi în agricultură. „Dacă suprimaţi taxele asupra grânelor, veţi asasina agricultura engleză”, spuneau fermierii şi squire-li. „Puţin ne importă pe noi – răspundea şcoala din Manchester.

— Dacă alte ţări au posibilitatea de a produce grâu mai ieftin decât noi, să lucreze pământul pentru noi, iar noi vom toarce şi vom ţese pentru ele. Întregul comerţ trebuie să constituie un ciclu unitar. Nu putem vinde dacă nu cumpărăm. A închide graniţele noastre importului ar însemna sfârşitul exportului nostru”.

IV. Partidul conservator, alcătuit mai ales din gentilomi de la ţară, nu putea fi decât ostil liberului schimb şi prielnic menţinerii taxelor asupra grâ-nelor. Totuşi, şeful partidului, sir Robert Peel. Arăta o primejdioasă simpatie doctrinei adversarilor săi. Era un om de bună-credinţă, de un mare curaj intelectual, admirabil financiar şi administrator, dar autoritar şi fără un contact mai apropiat cu Camera. În 1842 atacă tariful şi reduse numărul articolelor la care se plăteau taxe de la o mie două sute la şapte sute cincizeci. Pentru a compensa pierderile suferite de buget din această pricină, înfiinţă un impozit de şapte penny la o liră asupra veniturilor mai mari de o sută cincizeci de lire. În 1845 reduse tariful vamal la patru sute cincizeci de articole. Se îndreptă astfel cu paşi mari spre liberul schimb. Efectele acestor reduceri succesive fură surprinzătoare. Nu numai că veniturile statului nu s-au micşorat, ci, datorită creşterii volumului comerţului şi beneficiilor impozabile, s-au mărit. Aceste rezultate îl încurajară pe Peel. Totuşi, nu îndrăznea să se atingă de agricultură, citadela partidului său. Mai ales că Disraeli glumise pe socoteala premierului cu privire la convertirea sa la liberul schimb: „Prea onorabilul gentleman – spusese el – i-a surprins pe whigi în baie şi le-a luat îmbrăcămintea. I-a lăsat să se bucure pe deplin de poziţia lor liberală, iar el însuşi este un rigid conservator îmbrăcat în hainele lor”. Camera a râs şi a aplaudat. În 1845 şi în 1846 Irlanda a avut una după alta două recolte proaste de cartofi. Şi Peel a început de îndată să folosească cuvântul „foamete”, căci jumătate din insula aceasta suprapopulată nu trăia decât din cartofi. Anglia ducea lipsă de grâu, astfel că nu putea veni în ajutorul Irlandei. Deci nu există altă soluţie, spunea el, decât să se suprime taxele asupra grânelor şi să se autorizeze, în sfârşit, libera intrare a oricăror alimente în Marea Britanie.

V. Violenţa aceasta, panica aceasta surprinseră. Lordul Stanley, cel mai influent membru al cabinetului după Peel, mărturisea că nu-l înţelegea pe şeful său, că nu se va putea şti nimic sigur cu privire la recoltă înainte de două luni, că importul de grâne din străinătate nu i-ar putea hrăni pe irlandezi, care n-aveau nici un penny de cheltuit, că Peel vorbea, de altfel, de menţinerea unor taxe moderate timp de trei ani şi că peste trei ani foametea va fi departe. Dar hotărârea lui Peel era mai mult sentimentală decât raţională. Ceea ce tory numeau trădare nu era în ochii săi decât o pioasă convertire. Regina şi prinţul Albert, amândoi partizani ai liberului schimb, îi spuneau mereu că era salvatorul ţării. În interiorul propriului său partid se formă un grup de conservatori protecţionişti care era împotriva lui, atacul fiind susţinut de doi bărbaţi foarte diferiţi unul de altul, George Ben-tinck şi Benjamin Disraeli. Nimeni nu şi-ar fi închipuit că acest tânăr evreu, cunoscut numai ca un orator sarcastic şi strălucit, ar putea deveni şeful gentilomilor de la ţară şi să-l răstoarne pe atotputernicul sir Robert. Totuşi aşa s-a întâmplat. Într-o serie de scânteietoare filipice, presărate de figuri de stil, Disraeli denunţă „trădarea” primului ministru [50]. Abolirea taxelor asupra grânelor a fost votată pentru că opoziţia whig şi partizanii liberului schimb s-au raliat în vederea acestui scrutin cu prietenii lui Peel, dar în aceeaşi seară Peel a fost răsturnat de o coaliţie de partizani ai liberului schimb ingraţi şi de protecţionişti răzbunători.

VI. Această sciziune avea să ţină partidul conservator departe de putere timp de douăzeci de ani, în afară de scurte perioade intermediare. Niciodată prietenii lui Peel nu aveau să se mai împace cu acei care-l răsturnaseră pe şeful lor de la putere Iar Peel, între timp, muri într-un accident de călărie (1850). Principalii săi partizani şi în special cel mai remarcabil dintre ei, William Gladstone s-au asociat cu whigii şi cu liberalii. Şefii conservatorilor vor fi de aici înainte lordul Stanley (mai târziu lord Derby), mare senior, inteligent, cultivat, fără ambiţii şi Disraeli, care, cu tot geniul său, a trebuit să aştepte multă vreme ca să se impună ca leader al partidului, dar a sfârşit prin a-l inspira o îndreptăţită încredere. Ca să guverneze ţara, lordul John Russell, apoi lordul Aberdeen şi lordul Palmerston prezidară coaliţii de whigi şi de partizani ai lui Peel. De altmintrelea, cu o surprinzătoare rapiditate, liberul schimb şi protecţionismui încetaseră să mai fie obiect de controversă politică. Suprimarea taxelor asupra grânelor nu ruinase agricultura, aşa cum prezisese Disraeli şi partizanii săi. Vreme îndelungată încă Anglia nu importă decât un sfert din grâul pe care-l consuma. Cu toate crizele inevitabile, perioada 1850-l875 a fost o perioadă de remarcabilă prosperitate a ţării, datorată creşterii populaţiei, dezvoltării căilor ferate, înzestrării imperiului cu material industrial. Fermierii, ca şi restul naţiunii, avură de profitat de pe urma acestei situaţii şi nu se mai plânseră. „Protecţionismui nu numai că a murit, dar a ajuns în infern”, spunea Disraeli. Succesorii săi politici aveau să descopere către sfârşitul veacului că de fapt nu se afla decât în purgatoriu. Totuşi Gladstone, devenit marele financiar al whigilor, a transformat sistemul fiscal al ţării printr-o serie de bugete considerate remarcabile pentru că au coincis cu anii de abundenţă. Suprimând aproape toate taxele vamale, el nu a mai lăsat în 1860 decât patruzeci şi opt de articole în tarif – din o mie două sute. A simplificat impozitele şi n-a păstrat decât impozitul asupra venitului, asupra drepturilor de moştenire, impozitul funciar şi taxele asupra băuturilor: ceai, cafea, alcool. Din 1825 până în 1870, impozitele au scăzut de la două livre nouă şilingi şi trei penny pe cap de locuitor la o livră optsprezece şilingi şi cinci penny şi jumătate.

VII. Post hoc, ergo propter hoc [51]. Adoptarea liberului schimb a coincis cu îmbogăţirea ţării: libertatea economică a devenit în Anglia literă de evanghelie. Totuşi, dezvoltarea rapidă a industriei a dat naştere la mari abuzuri. Nimeni nu se putea aştepta de la Camera Comunelor – care nu era încă decât un club de gentlemen farmers, preocupată să lupte împotriva lui Napoleon – ca ea să impună uzinelor şi oraşelor, în perioada dezvoltării lor, nişte reguli sănătoase şi riguroase. Dar rezultatul a fost nedemn de o ţară bogată şi liberă. Foametea irlandeză aruncase, numai în portul Liverpool, mai mult de o sută de mii de înfometaţi, a căror prezenţă a mărit şi mai mult mizeria slums-urilor. Engles, vizitând Manchesterul în 1884, a găsit trei sute cincizeci de mii de muncitori înghesuiţi în magherniţe umede şi murdare, respirând un aer care făcea impresia că-l un amestec de apă şi cărbune. În mine, femei pe jumătate goale erau folosite ca adevărate animale de tracţiune; copiii îşi petreceau toată viaţa în întunecimea galeriilor, ca să deschidă şi să închidă o uşă de ventilaţie. În industria dantelăriei se foloseau copilaşi de patru ani. Adevărul este că aceste calamităţi nu erau generale şi scriitorii vremii au zugrăvit poate cu oarecare predilecţie cazurile cele mai îngrozitoare, dar exagerările lor au fost necesare pentru a trezi opinia publică.

VIII. Cu toate prejudecăţile lui „laissez-faire”. Parlamentul sfârşi prin a interveni. Un Factory Act din 1819 reglementă munca copiilor sub nouă ani, care la începutul secolului munceau până la cincisprezece şi şaisprezece ore pe zi în uzinele de bumbac. Un act din 1833 limită munca lucrătorilor sub optsprezece ani şi înfiinţă primele patru posturi de inspectori ai uzinelor. În 1847 munca femeilor fu limitată la zece ore, ceea ce a atras curând şi o limitare analogă pentru bărbaţi. Celebra „săptămână engleză” a fost adoptată în industria textilă în anul 1850; ea avea să transforme viaţa muncitorului englez, îngăduindu-l să se intereseze şi de sporturi sâmbăta după-amiază. Campania pentru reducerea orelor de muncă a fost condusă de lordul Ashley (mai târziu lord Shaftesbury), care a impus de asemenea adoptarea în 1842, după publicarea unui raport a cărui lectură a provocat publicului un amestec de dezgust şi ruşine, a unei legi care interzicea folosirea în muncile din mine a femeilor şi a copiilor sub zece ani. Ashley, care a trăit din 1801 până în 1881, era un tory creştin care şi-a consacrat viaţa îmbunătăţirii traiului săracilor. A fost unul dintre fondatorii acelei Young Men's Christian Association [52]. Aceste legi mai umane, prosperitatea generală la care contribuiau, alături de atracţia capelelor, îi smulseră din 1850 pe mulţi lucrători englezi din mişcarea propriu-zis revoluţionară. În această ţară s-au văzut născându-se societăţile cooperatiste şi uniunile muncitoreşti reformatoare. Trade-unionuri existau încă din secolul al XVIII-lea, dar nu erau legale. Ele au fost recunoscute de lege în 1824. Una dintre cele mai remarcabile a fost Amalgamated Society of Engineers [53], fondată în 1851 şi care în 1865 avea treizeci de mii de membri; era în acelaşi timp un sindicat şi o societate de ajutor mutual. Primul ei leader a fost William Allen, prototipul sindicalistului englez reformist din epoca victoriană.

IX. Aplicarea noilor legi cu privire la uzine, mine, higienă, înfiinţarea de către Peel, în 1829, a unei poliţii creară necesitatea dezvoltării unei birocraţii centrale, care lipsise până atunci în Anglia, ţară de instituţii locale. În 1815 Home Office (Ministerul de interne) nu folosea decât optsprezece funcţionari. O dată cu poşta, căile ferate, inspecţia muncii, numărul funcţionarilor s-a ridicat în 1853 la şaisprezece mii. Problema recrutării funcţionarilor este, într-o democraţie, una dintre cele mai greu de rezolvat. Dacă posturile sunt puse la dispoziţia oamenilor politici pentru a recompensa pe partizanii lor, nici un guvern nu poate păstra asupra funcţionarilor săi o autoritate durabilă. În America sistemul „prăzilor” [54] care tulbură, după fiecare alegere, administraţia ţării, în Franţa abuzul de recomandări politice sunt exemple de greşeli primejdioase. Înfiinţarea unui excelent Civil Service a fost unul din temeiurile succeselor Angliei în secolul al XlX-lea. În prima jumătate a secolului, regimul recomandaţiilor făcea ravagii. Bătrânii whigi considerau „clientela” ca unul din atributele puterii; când s-a decis că numai după un examen imparţial se va putea intra în Civil Service, această idee nouă îi surprinse cu atât mai mult cu cât diplomele şi „mandarinismul” [55] erau departe de a juca în viaţa englezilor acelaşi rol ca în viaţa francezilor. Trebuiră să recunoască foarte curând că rezultatele erau bune. Aceşti civil servants se dovediră slujbaşi credincioşi ai oricărui guvern englez, oricare ar fi fost nuanţa sa politică şi, ţinându-se cu scrupulozitate departe de luptele partizane, asigurară continuitatea tradiţiilor naţionale.