IV.         POLITICA EXTERNĂ A LUI PALMERSTON.

I. Am văzut că Anglia a făcut totdeauna numai în silă o politică gen Metternich şi că opinia publică l-a aprobat pe Canning când a îmbinat apărarea naţiunilor oprimate cu interesele britanice După Canning, marele ministru al afacerilor externe a fost, vreme de douăzeci de ani, lordul Palmerston. Acesta nu era un whig, dar susţinuse reforma electorală, din care pricină se învrăjbise cu partidul tory. Palmerston aducea în problemele de politică externă abilitate, bună dispoziţie, o idee foarte precisă a obligaţiilor Angliei faţă de celelalte ţări şi o tenacitate pentru care compatrioţii săi îl îndrăgeau. Din 1815 nici o primejdie reală nu mai ameninţa Marea Britanie. Nu exista putere care să aibă pretenţia de a lupta cu Anglia pe mare; iar pe uscat mai erau câteva puncte nevralgice unde tradiţia şi prudenţa o sileau să stea de veghe. Anglia dorea o Belgie independentă; reuşise s-o înfăptuiască; era hotărâtă s-o apere. Nu voia un prinţ francez pe tronul Spaniei şi, dacă Palmerston nu a putut să împiedice căsătoria ducelui de Montpensier cu o spaniolă [56], căderea lui Ludovic-Filip îl eliberă de orice teamă în privinţa aceasta. În sfârşit, opinia publică engleză înţelegea să susţină popoarele care luptau pentru libertate; Palmerston luă deci partea ungurilor, a italienilor şi-l sprijini pe sicilieni împotriva regelui Neapolelui, ca şi pe piemontezi împotriva Austriei în discuţiile internaţionale, argumentul obişnuit al lordului Palmerston era ameninţarea cu flota britanică. El exaspera astfel curtea, pe care o învrăjbea cu celelalte curţi, neliniştea spiritele paşnice, care se temeau ca acest bluf să nu ducă într-o zi la război, dar îl încânta pe englezul mijlociu care vedea pavilionul englez respectat fără luptă şi asculta cu desfătare discursurile lordului Palmerston cu tema: Civis romanus sum [57], imaginându-şi cu bună-credinţă că este „apărătorul dreptăţii” când lordul Palmerston trimitea un ultimatum Greciei pentru protejarea unui oarecare Don Pacifico [58], care nici nu era măcar englez şi un alt ultimatum Chinei pentru apărarea onoarei negustorilor, dintre care cei mai mulţi erau traficanţi de opium. Când, în 1851, Palmerston îşi permise – fără a consulta pe regină, nici cabinetul – să aprobe lovitura de stat a lui Napoleon al III-lea, lordul John Russell îi retrase portofoliul. Dar incidentul îl făcu şi mai popular pe Palmerston, astfel că puţin mai târziu deveni el însuşi prim-ministru (1855).

II. Cert este că politica autoritară a lui Palmerston n-a atras Anglia în nici un război şi că politica şovăitoare a lordului Aberdeen a făcut posibil războiul din Crimeea. Faimoasa „chestiune a Orientului” era înainte de toate o chestiune a Turciei. Mulţi oameni de stat europeni de pe la mijlocul secolului al XlX-lea erau de părere că Imperiul otoman din Europa nu putea supravieţui multă vreme. „Ducem în spinare un om bolnav – spunea ţarul ambasadorului Angliei – nu trebuie să-l lăsăm să sucombe înainte de a decide cu privire la succesiune”. Ideea pe care şi-o făcea ţarul despre împărţirea moştenirii era următoarea: el va lua provinciile dunărene şi va oferi protecţia sa statelor balcanice independente; Angliei îi va oferi Egiptul şi Creta. „Dacă vom reuşi, Anglia şi cu mine, să ne înţelegem în această problemă, puţin ne pasă ce vor gândi şi vor face alţii”, declară el. Dar Anglia dorea mai curând însănătoşirea celui bolnav decât moştenirea lui şi ea vedea cu nelinişte creşterea puterii Rusiei, putere asiatică redutabilă pentru India, putere autocratică ostilă naţiunilor liberale. Pe de altă parte, Franţa avea neîncetate certuri cu ţarul referitor la Locurile sfinte, căci fiecare din cele două ţări pretindea să le aibă sub protecţia ei. Furtuna se dezlănţui atunci când ţarul ceru sultanului să-l încredinţeze lui protecţia tuturor creştinilor din Levant. Ambasadorul Angliei la Constantinopol, Stratford Canning, se alătură Franţei pentru a încuraja pe sultan să opună rezistenţă. Politica externă a Angliei devenise un ciudat imbroglio. Primul ministru, lordul Aberdeen, voia pace; Foreign Office-ul voia pace; ambasadorul din Constantinopol voia război; opinia publică, indignată de aroganţa ţarului, voia o victorie diplomatică. Pentru prima oară o campanie sentimentală impunea Foreign Office-ului să adopte o anumită atitudine. Era una din consecinţele inevitabile ale lărgirii sufragiului şi ale libertăţii presei. La 27 martie 1854, Franţa şi Anglia declarară război Rusiei, care invadase provinciile turceşti. Navele franceze şi engleze intrară în Bosfor şi constrânseră flota rusească să se refugieze la Sevastopol.

III. Opinia publică obţinuse războiul pe care-l dorise. Avea dreptate? Neîndoios că nu se putea îngădui ţarului să ciopârţească, după bunul său plac, Imperiul otoman, dar poate că ar fi fost posibilă înlăturarea războiului printr-o diplomaţie mai abilă. Succes paradoxal: triumful liberalismului sentimental făcea din Anglia aliata unui „despot”, Napoleon al III-lea, ca să susţină un alt despot, pe sultan. Campaniile engleze începuseră mai totdeauna prin remarcabile exhibiţii de lipsă de prevedere: dintre toate, războiul din Crimeea a fost cea mai strălucită. Serviciul de aprovizionare şi serviciul medical se dovediră atât de inferioare sarcinilor lor încât în războiul acesta în care nu s-au folosit decât efective mici au murit douăzeci şi cinci de mii de englezi, în timp ce ţara a cheltuit în zadar şaptezeci de milioane de lire. Noua putere a presei stârni cu folos opinia publică. Un mare gazetar, William Russel, de la ziarul Times, urmărea operaţiile în calitatea lui de corespondent de război şi ţinea publicul la curent cu suferinţele îndurate de soldaţi. Lordul Aberdeen, reprobat de toate partidele, trebui să părăsească puterea şi fu înlocuit de lordul Palmerston, care avu norocul să intre în scenă în clipa în care împrejurările erau în sfârşit favorabile aliaţilor. După un lung asediu fu cucerit Sevastopolul (1855). Napoleon se împăcă îndată cu ruşii; el dorea pace spre a putea urmări alte planuri grandioase, în special unificarea Italiei. Lordul Palmerston ar fi vrut să-l înfrângă pe ruşi şi să-l alunge de la ţărmurile Mării Negre. Dacă şi-ar fi impus punctul său de vedere, războiul ar fi putut dura „tot atâta timp cât cel din Peloponez sau cât războiul de treizeci de ani” şi asta pentru un obiectiv îndepărtat şi destul de echivoc. Dar opinia publică, foarte schimbătoare, şovăia şi începuse să se întrebe dacă nu cumva „a mizat pe un cal prost”.

IV. În 1856 fu semnat tratatul de la Paris, căruia cei nemulţumiţi îi spuneau capitularea de la Paris. „Am încheiat o pace, dar nu pacea”, declara lordul Clarendon [59]. Se hotărâse să se menţină integritatea Imperiului otoman şi i se interzicea Rusiei dreptul de a întreţine o flotă în Marea Neagră. Sultanul făgădui reforme, mai multă bunăvoinţă faţă de supuşii creştini şi o întreagă generaţie de englezi crezu că a făcut din „omul bolnav” un om mai bun. Vremea deziluziei se apropia: eşecul ambiţiilor europene ale ţarului avu efectul de a-l arunca asupra Asiei, ceea ce nu era lipsit de primejdii pentru India: cât despre sultan, conflictele sale cu provinciile balcanice aveau să tulbure Europa vreme de mai bine de o jumătate de secol.

V. Hotărârea cea mai importantă a Congresului de la Paris a fost adoptarea unor noi reguli internaţionale cu privire la libertatea mărilor în timp de război. S-au adoptat patru principii esenţiale: „Pirateria este şi rămâne abolită. Pavilionul apără marfa, cu excepţia contrabandei de război. Mărfurile neutre transportate sub pavilion duşman nu pot fi confiscate. Blocada, ca să fie obligatorie, trebuie să fie efectivă”. Aceste garanţii acordate comerţului neutru în timp de război conţineau germenii unor grave incidente şi chiar ale unor războaie viitoare. O consecinţă neaşteptată şi îndepărtată a războiului din Crimeea a fost sufragiul femeilor din Anglia. În momentul când serviciul sanitar funcţiona atât de prost în Rusia, singura fiinţă care se dovedise capabilă să-l reorganizeze fusese o femeie, Florence Nightingale, „ceea ce aduse la modă idei cu totul noi privitoare la educaţia femeilor, locul lor în societate şi pregăti în mod indirect mişcarea sufragetelor”.

VI. În timpul războiului din Crimeea, Napoleon al III-lea insistase mult ca Sardinia să fie autorizată să se alăture aliaţilor. Împăratul, romantic, aderase la principiul naţionalităţilor. Dorea să-l ajute pe italieni să se elibereze de Austria şi să facă din casa de Savoia, care domnea şi în Sardinia şi în Piemont, stâlpul noii Italii. Palmerston şi opinia publică engleză erau favorabile acestei idei; curtea nu avea încredere în împărat. „E un conspirator, spunea într-una prinţul Albert; cuvântul acesta constituie cheia tuturor acţiunilor sale”. În 1859 Napoleon al III-lea porni campania sa în Italia. Dacă voia s-o elibereze, dorea în acelaşi timp s-o menţină divizată, ca să-şi facă simţită acolo propria sa putere şi, mai ales, înţelegea să salveze autoritatea temporală a papei. Palmerston şi ministrul său de afaceri externe, Russell, forţară mâna lui Napoleon al III-lea, dădură sprijinul lor expediţiei siciliene a lui Garibaldi şi făcură posibilă realizarea completă a unităţii italiene. Obiectivul acestei politici era: să fie pe placul opiniei publice liberale şi protestante; să-şi asigure prietenia şi recunoştinţa Italiei noi; să nu îngăduie Franţei să câştige prea multă autoritate în peninsulă. Anexarea la Franţa a Nisei şi a Savoiei, în urma unui plebiscit, îl alarmase pe Palmerston. Astfel încât îi făcu plăcere să-l învingă pe Napoleon cu armele făurite chiar de acesta.

VII. În 1860, când în America statele din Sud anunţară intenţia lor de a se separa de cele din Nord, părerile englezilor fură împărţite cu privire la această dispută. Câţiva radicali şi bisericile disidente se asociară la campania antisclavagistă pe care o ducea Nordul; înalta societate, lumea bună din Londra, mărunta clică aristocratică care dirija politica engleză fură din toată inima alături de Sud. Acolo, într-adevăr, manierele erau mai alese, accentul mai rafinat; de acolo venea şi bumbacul de care Anglia avea o nevoie atât de mare. Când Lincoln declară că scopul războiului era nu de a aboli sclavajul, ci de a menţine unitatea ţării, sentimentalismul britanic încetă să mai intre în conflict cu prejudecăţile atât de favorabile Sudului. Deoarece statele din Sud nu cereau decât libertate, aceasta nu trebuia să le fie acordată conform principiului naţionalităţilor? În 1861-1862, deoarece Lancashire suferea de o adevărată foame de bumbac, guvernul Palmerston era pe punctul de a recunoaşte Sudul ca un stat independent. Numai victoriile decisive din Nord, din 1863, împiedicară acest act demenţial [60]. Dar atitudinea presei engleze începuse mai de mult să-l irite pe nordişti. Această iritare era să provoace un război atunci când, în mod foarte imprudent, guvernul englez autoriză construirea în Anglia a unor aşa-zise vase destinate comerţului; vase de război, camuflate, ca Alabama, fură puse în serviciul confederaţiilor şi provocară multe neajunsuri comerţului celor din Nord. După victoria acestuia din urmă, Anglia, pentru a recâştiga amiciţia americană, trebui să plătească o sumă importantă, cu titlul de reparaţii, pentru enormele pagube pricinuite de Alabama. Episodul a înveninat pentru multă vreme relaţiile dintre cele două ţări; de altfel, în cursul următorilor cincizeci de ani, America de Nord a primit o abundentă emigraţie slavă, latină, irlandeză şi a încetat de a fi o comunitate anglo-saxonă, pentru a deveni creuzetul popoarelor, ceea ce a şi rămas până la războiul din 1914.

VIII. „Eu dau un exemplu pe care, probabil, în foarte puţin timp, Prusia va fi fericită să-l imite”, spusese Cavour la curtea din Berlin, care nu protestă. Pericolul politicii naţionalităţilor era că permitea să se repună în discuţie harta Europei în fiece clipă şi că trezea simpatii de ordin sentimental, care se exprimau cu mai multă vehemenţă decât eficacitate. Polonezii, asupriţi de ruşi, se răsculaseră în 1863. Opinia publică engleză îi susţinea cu căldură. Napoleon al III-lea, favorabil principiului naţionalităţilor, veni în sprijinul Angliei, care trimise ţarului o notă peremptorie. Ţarul răspunse pe un ton sarcastic şi trufaş. Toată lumea se aştepta la război. Când guvernul englez mărturisi că o eroare momentană l-a făcut să ia hotărâri nechibzuite în timpul ultimelor trei-patru luni şi că niciodată nu a avut intenţia să meargă mai departe de un schimb de note, Napoleon se văzu pus în una din cele mai false poziţii. Rezultatele cele mai categorice ale acestei agitaţii au fost că: a) ministrul rus Gorceakov, răspunzător pentru reprimarea brutală a răsculaţilor şi care, înainte de intervenţia lui John Russell, fusese criticat de şeful său şi urma să fie schimbat, a devenit deodată cel mai puternic şi cel mai popular om de stat din ţara sa; b) pieţele din Varşovia au fost acoperite cu mormane de morţi şi răniţi. „Acestea au fost efectele unei politici care nu era nici carne, nici peşte”, spunea Disraeli.

IX. Câteva luni mai târziu, prusacii şi austriecii ameninţară să invadeze Danemarca şi să-l răpească, tot în virtutea principiului naţionalităţilor, ducatele Schleswig şi Holstein. Lordul Palmerston declară în parlament că „dacă independenţa Danemarcii ar fi ameninţată, agresorii ar vedea că nu aveau să se măsoare numai cu Danemarca”. Danezii, citind discursul acesta, se simţiră foarte încurajaţi şi luară cea mai fermă atitudine. Palmerston ceru sprijinul armatei franceze, dar împăratul, care fusese abandonat de Anglia în problema poloneză, îşi pierduse încrederea. În timp ce Franţa şi Anglia cântau în contratimp, armata prusacă intră în Danemarca. Danezii se îndreptară plini de siguranţă spre lordul Palmerston; nu spusese că Prusia nu avea să se măsoare numai cu Danemarca? Dar opinia publică descoperea în ceasul al unsprezecelea ce pericole prezenta intervenţia. Cabinetul se întruni şi se pronunţă împotriva războiului. Ce să răspundă danezilor? Li se făcu cunoscut că lordul Palmerston vorbise înainte de a consulta cabinetul şi, prin urmare, nu angajase opinia acestuia. În 1864 Schleswig şi Holstein fură anexate la Prusia. O nouă putere, exigentă şi viguroasă, creştea în Europa şi aspira în mod secret la hegemonie. Ea avea să fie ajutată de ezitările politicii britanice, care, moştenind în acelaşi timp imperialismul dominator al lui Pitt, liberalismul agresiv al lui Canning sau Palmerston şi pacifismul şcolii de la Manchester, a oscilat în mod primejdios timp de o jumătate de secol între atitudini contradictorii.