IX.         PACEA ARMATĂ.

I. Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape şaizeci de ani. Ca prinţ de Wales, mama sa îl ţinuse departe de treburile statului. Opinia publică şi mai ales supuşii săi neconformişti, judeca cu asprime viaţa lui, care până atunci păruse a fi închinată numai plăcerilor. Dar Eduard al VII-lea avea bun-simţ, bonomie şi tact. Călătorise mult şi cunoştea bine Europa, oamenii de stat din toate ţările, precum şi limitele puterii Angliei. În timp ce la Paris avea numeroşi prieteni şi chiar printre oamenii de stat republicani, nepotul său, Wilhelm al II-lea, împărat al Germaniei începând din 1888, nutrea faţă de el o adevărată ură. În ochii împăratului, care era capricios, susceptibil, romantic, prinţul de Wales reprezenta prototipul englezului calm şi sigur de sine, care-l descumpănea şi-l irita. În urma unor ofense publice şi particulare, unchiul sfârşi prin a resimţi şi el o vădită repulsie faţă de nepotul său. Antipatia dintre cei doi bărbaţi avea să joace un rol secundar, dar efectiv în evoluţia politicii europene între anii 1900 şi 1910. Îndeosebi dorinţa împăratului de a-l ului pe englezi şi de a-l bate pe propriul lor teren grăbi construirea unei mari flote germane care avea să neliniştească, în curând, Anglia.

II. Războiul din Transvaal dovedise celor mai clarvăzători dintre englezi că splendida izolare, după ce constituise o forţă, devenea un pericol, „izolarea fiind mult mai vădită decât splendoarea”. Întinderea imperiului era atât de vastă încât în orice clipă Anglia se putea vedea constrânsă să folosească o mare parte a forţelor sale în vreo regiune depărtată de pe glob. Dacă unul dintre inamicii pe care şi-l făcuseră în Europa prin aroganţa lor un Palmerston sau un Rosebery ar alege un astfel de moment pentru a o lovi în India, în Egipt sau chiar la ea acasă, cine ar apăra-o? Două puteri apăreau ca aliate posibile: Germania şi Franţa. Chamberlain, unul din primii care au înţeles primejdiile acestei situaţii, şovăia între cele două ţări. El făcuse avansuri Germaniei, dar acestea fuseseră respinse. După înlocuirea lordului Salisbury prin nepotul său Balfour la Downing Street şi prin lordul Lansdowne la Foreign Office, o împăcare cu Franţa deveni mai lesnicioasă. Cu atât mai mult cu cât oamenii de stat din cele două ţări, înspăimântaţi de puterea germană, doreau o apropiere. După o călătorie, în 1903, a regelui Eduard la Paris, călătorie care a schimbat ambianţa sentimentală a negocierilor, tratativele începură. Trăsătura lor esenţială a fost renunţarea Franţei la orice pretenţie asupra Egiptului, în schimbul recunoaşterii de către Anglia a intereselor Franţei în Maroc, vecinul Algeriei. Acordul semnat în 1904, punctul de plecare al unei „Antante cordiale”, se remarca prin aceea că satisfăcea în mod egal ambele părţi. Fuseseră reglementate toate vechile litigii cu privire la Terra Nova, Africa, Asia. Cele două guverne îşi promiteau unul altuia sprijinul lor diplomatic faţă de terţi, în vederea executării acestei convenţii. Astfel se termina în mod fericit lunga rivalitate care, de la cucerirea normandă, despărţise cele două ţări. Interese dinastice, interese religioase, interese imperiale, totul le situase pe poziţii opuse. Acum certurile se terminaseră; fiecare dintre cele două puteri avea de aici înainte un imperiu bine adaptat firii sale şi forţelor sale. Nici una din ele nu mai râvnea la teritoriile celeilalte. Părea foarte probabil ca aceste două naţiuni, saturate, să ajungă curând să-şi acorde sprijin reciproc împotriva puterilor mai puţin bine înzestrate.

III. Guvernul german vedea cu nelinişte apropierea dintre Franţa şi Anglia şi privea cu mânie acordul referitor la Maroc, ţară în care avea unele interese. Dar aştepta o ocazie favorabilă pentru a protesta. Ocazia i-o oferi, în 1904, războiul ruso-japonez. Rusia, cu toate ezitările ţarului, se apropiase de vreo zece ani de Franţa. După înfrângerea sa încetase, cel puţin pentru o vreme, să mai conteze ca putere militară. Franţa, după afacerea Dreyfus. Părea prea învrăjbită de certuri interne ca să mai poată susţine vreo luptă în afară. Anglia o va sprijini, oare, dacă Germania va lua o poziţie fermă? Guvernul german credea că nu. Venise clipa favorabilă pentru a se debarasa de acel Delcasse pe care Germania îl considera făuritorul unei coaliţii îndreptată împotriva ei. O debarcare a împăratului Germaniei la Tanger, apoi un ultimatum abia deghizat dădură loc la temeri de război. Lordul Lansdowne îi oferi lui Delcasse nu o alianţă, ci o strângere a legăturilor care uneau cele două ţări. Rouvier, preşedintele Consiliului francez, înfricoşat de ameninţările Germaniei, preferă să capituleze.

Delcassé fu sacrificat. Timp de câteva săptămâni, oamenii de stat britanici se întrebară dacă politica Antantei cordiale fusese o politică înţeleaptă (maiiunie 1905).

IV. Dar Anglia începe să se apropie de ceasul al doisprezecelea. Guvernul conservator, prin politica sa cu privire la învăţământ, îşi nemulţumise aliaţii: radicalii unionişti. Şcolile – religioase, dar nu confesionale – înfiinţate pe baza legii Forster din 1870, satisfăcuseră pe neconformişti, dar deserviseră pe anglicani şi pe catolici. Cabinetul unionist, compus în majoritate din anglicani, decise ca toate şcolile, libere sau nu, să primească subvenţii de la stat, înstrăinându-şi astfel pe alegătorii neconformişti, alegătorii lui Chamberlain şi ai prietenilor săi. Simţind că se dezlănţuie o furtună, Joseph Chamberlain se strădui s-o înăbuşe lansând o idee nouă: ideea tarifelor preferenţiale, care ar uni mai strâns comerţul metropolei cu al coloniilor. „Sunteţi un popor imperial – spuse el englezilor – lăsaţi să intre în mod liber produsele imperiului şi supuneţi la taxe mărfurile venite din alte ţări”. Dar a protegui grâul canadian, oile australiene, bumbacul din India însemna a redeschide întreaga controversă referitoare la liberul schimb. Or, religia ai cărei profeţi fuseseră Cobden şi Bright, iar sir Robert Peel martirul îşi păstrase în mod ciudat vitalitatea. Anglia se mărise şi prosperase într-un regim al liberului schimb; ea datora acestui regim un secol de fericire, o alimentaţie abundentă şi variată, pieţe pentru produsele manufacturilor sale. Ea îşi păstra credinţa în acest regim. În zadar Chamberlain demonstra eroarea lui Cobden. „Cobden le-a spus englezilor din vremea lui că scopul său era să facă din Anglia atelierul lumii, iar din restul universului grânarul Angliei. Dar restul lumii nu concepea în felul acesta soarta ei şi i-a răspuns liberului schimb englez printr-un protecţionism activ. Germania şi Statele Unite au construit uzine, care au luptat cu succes împotriva celor engleze. În multe industrii Anglia era bătută. Dacă nu voia să piardă în acelaşi timp şi dominioanele sale şi industriile sale, trebuia să reacţioneze”. Aceste doctrine i-au surprins, fără să-l convingă, pe partizanii liberului schimb din cabinet. Apelul la sentimentul imperial îi emoţionase prea puţin pe alegători şi chiar le displăcea, pentru că entuziasmului din primele zile ale războiului burilor îi urmase, atunci când acesta s-a prelungit, un fel de pacifism şi de antiimperialism. Toţi partizanii liberului schimb din cabinet îi prezentară lui Balfour demisia lor. Unionismul se destrămase. Venise ceasul al doisprezecelea.

V. Partidul liberal avu oarecare greutăţi în formarea unui guvern. Pentru a evita certurile, vechii leaderi fură îndepărtaţi şi prim-ministru fu numit sir Henry Campbell Bannerman, de la care nu se aştepta mare lucru, dar care se comportă admirabil. El muri în 1908 şi-l succedă Mr. Asquith, mare parlamentar, de o indiscutabilă nobleţe de caracter. Foreign Office-ul îi reveni lui sir Edward Grey, descendent din vechea şi celebra familie whig. „Parsifal încurcat într-o partidă de poker”, acest mare senior idilic şi loial avea să conducă destinele Angliei spre cea mai gravă criză din istoria sa. Printr-o ironie a sorţii, pacifistul cabinet liberal, adversar al imperialismului şi al cheltuielilor militare, moştenea, întocmai ca Gladstone în 1880, o situaţie care-l obliga să adopte o poziţie fermă. Grey, abia instalat la Foreign Office, trebui să se ocupe de conferinţa de la Algesiras, convocată pentru a reglementa soarta Marocului şi să autorizeze convorbiri între statele-majore ale Franţei, Angliei şi Belgiei. Conferinţa se termină fără nici o catastrofă, întrucât domnul von Bülow [85] cedă în faţa atitudinii ferme a Angliei şi a ostilităţii întregii Europe. Dar din 1906 până în 1914 stările de alertă se succedară una după alta. Flota germană creştea atât de rapid încât se putea prevedea momentul când va egala, apoi va depăşi flota engleză. „Echilibrul puterii” în Europa se rupsese. Oricât de pacific ar fi fost guvernul liberal, el se considera responsabil pentru securitatea ţării şi ştia că Anglia, lipsită de supremaţia pe mare, ar fi o ţară pierdută. După zadarnice eforturi pentru a se ajunge la un acord naval cu împăratul şi cu amiralul Tirpitz, cabinetul luă măsuri de apărare. Un acord cu Rusia, care completa pe acela încheiat în 1904 cu Franţa, grupă cele trei puteri în Tripla Alianţă. Germania pretinse că este încercuită. Şi fără îndoială că o şi credea. Lordul Haldane, titular la War Office, reorganiză armata, înfiinţă o armată teritorială şi alcătui un stat-major. La amiralitate, amiralul Fisher, susţinut de Winston Churchill, se strădui să regrupeze flotele prea împrăştiate şi să constituie în Marea Nordului o puternică masă de manevră. Poliţia în Mediterană fu lăsată în cea mai bună parte în grija Franţei.

VI. Cursa înarmărilor înghiţi resursele pe care partidul liberal îşi propusese să le consacre reformelor sociale. Ea nemulţumi şi decepţionă pe alegători. Dacă partidul s-ar fi pornit să facă noi alegeri fără ca în prealabil să se fi reabilitat printr-o propagandă în sânul poporului, ar fi mers la dezastru. Lloyd George, un tânăr radical din Ţara Galilor, agresiv şi seducător, devenit ministru al finanţelor, găsi o temă potrivită pentru această propagandă: suscitarea ostilităţii faţă de lorzi. Prestigiul acestora fusese atins de când orice englez ştia că unele titluri de pair se vânduseră în profitul fondurilor electorale. Partidul liberal avea faţă de înalta Cameră un resentiment destul de îndreptăţit, deoarece măsurile sale preferate: separaţia bisericii în Ţara Galilor, dezvoltarea şcolilor neconformiste, Home Rule, fuseseră împiedicate de ea. Dar într-o ţară atât de fidelă tradiţiilor, pentru a-l învinge pe pairi, ei trebuiau puşi în mod indiscutabil într-o situaţie proastă; de exemplu, să fie puşi în situaţia, împotriva oricărui precedent, de a respinge bugetul. Lloyd George propuse un ansamblu de impozite noi şi de legi sociale pe care-l intitulă: bugetul poporului, „îmi trebuie bani – spunea el – pentru a plăti noile cuirasate, pentru cheltuieli militare, pentru pensiile bătrânilor. Îi voi cere celor bogaţi”. El îşi însuşi îndeosebi ideile fabienilor şi institui noi impozite asupra marilor proprietăţi rurale şi asupra acumulărilor de bunuri „necâştigate prin muncă”. În 1909, lorzii aşa cum dorea Lloyd George, respinseră bugetul şi parlamentul fu dizolvat. Campania electorală arătă cât de conservatoare rămăsese Anglia lui Eduard. Masa alegătorilor trebuia să opteze între o adunare aristocratică şi un buget demagogic. Rezultatul fu surprinzător. Liberalii pierdură un mare număr de locuri. Asquith avea în Camera Comunelor o situaţie asemănătoare cu aceea pe care o avusese odinioară Gladstone. Nu putea să obţină votarea bugetului fără sprijinul irlandezilor şi trebui să cumpere sprijinul lor printr-o promisiune de autonomie (Home Rule). Dar ca promisiunea să aibă oarecare valoare, trebuia abolit veto-ul lorzilor, deoarece era sigur că o Cameră de pairi nu va vota niciodată dezmembrarea imperiului. Şi astfel, problema bugetului trecu pe al doilea plan, iar limitarea dreptului de veto pe primul. Cum să fie determinaţi lorzii să voteze propria lor decădere din drepturi? Nu era posibil decât prin metoda folosită în 1714 şi în 1832 şi anume: ameninţarea cu o nouă promoţie de pairi. Dar chiar şi această ameninţare avea nevoie de sprijinul regelui; era sigur că el nu-l va acorda decât după noi alegeri.

VII. Lorzii, prudenţi, votară bugetul lui Lloyd George. Moartea lui Eduard al VII-lea (1910) întrerupse lupta dintre partide, dar prea aprigă era violenţa sentimentelor pentru ca cearta să se fi mărginit la atât. Noile alegeri dând aceleaşi rezultate ca cele precedente, adică o majoritate liberalo-lrlan-deză, noul rege, George al V-lea, constrânse Camera Lorzilor, sub ameninţarea creării unei noi promoţii de pairi, să voteze ea însăşi limitarea puterilor sale. Începând din 1911, orice măsură financiară votată de Camera Comunelor devenea lege după o lună, chiar dacă lorzii refuzau s-o voteze. În ce priveşte celelalte legi, Camera Lorzilor păstra un drept de veto suspensiv, dar după votul favorabil al Camerei Comunelor, dat în trei sesiuni succesive, Camera Pairilor trebuia să se încline. Aceste măsuri, de altfel, nu au lipsit Camera Lorzilor de orice prestigiu. Ea continuă să joace un rol moderator şi dezbaterile ei au adesea mai multă valoare intelectuală şi oratorică decât ale Camerei Comunelor.

VIII. Această lege dreaptă a fost votată într-o atmosferă de ură. Luptele politice din Anglia luară între 1911 şi 1914 un caracter atât de violent cum nu avuseseră de mult în această ţară. Lloyd George învrăjbise clasele între ele, ba şi bisericile. În mine, la căile ferate, puternice corporaţii muncitoreşti se ridicau împotriva autocraticelor corporaţii patronale. În perioada aceasta s-au dezlănţuit numeroase greve. Progresele ştiinţei au dus la înmulţirea bunurilor de consum. Clasa muncitoare îşi reclama partea ei. O nouă ajustare între drepturile patronului şi acelea ale salariaţilor se putea face fără tulburări? Dacă regimul parlamentar trebuia să mai dureze, era necesar ca trade-union-urile să fie şi ele reprezentate în parlament. Partidul liberal avu înţelepciunea să pregătească această tranziţie printr-o întreagă serie de legi, dintre care cea mai importantă a fost aceea care, acordând deputaţilor o remuneraţie, făcea Camera să-şi piardă caracterul ei de club aristocratic. Partidul laburist, care în 1901 nu avea decât doi deputaţi, număra în 1906 cincizeci de reprezentanţi. Alături de partidul liberal, a votat câteva legi de asigurare în favoarea muncitorilor. Totuşi, femeile, care doreau să obţină dreptul de vot (sufragetele), exasperate de atitudinea guvernului şi a Camerei Comunelor faţă de ele, renunţară la metodele legale şi încercară mai mult să-l sperie pe bărbaţi prin vexaţiuni decât să-l convingă prin argumente. Legea Home Rule, votată în 1912, se izbi în Irlanda de rezistenţa pătimaşă a protestanţilor din Ulster [86]. Aceştia declarară că nu vor accepta să se despartă de Anglia şi că, la nevoie, se vor apăra cu forţa. Şeful lor, sir Edward Carson şi prietenii săi alcătuiră un guvern provizoriu şi îşi organizară o armată; după manifestările ofiţerilor din tabăra de la Curragh, era de temut că o parte din armata regulată britanică ar putea refuza să meargă împotriva Ulsterului. Renunţând la obişnuita prudenţă a partidului său, leader-ul unionist Bonar Law îl susţinu pe Carson. Asquith, pentru a evita un război civil, propuse să dea Ulsterului un răgaz de şase ani. „Nu vrem o sentinţă de moarte cu o suspendare de şase ani”, răspunse Carson. În 1914 pericolul deveni iminent. Legea urma să fie aplicată. Lipsea numai asentimentul coroanei. Se făceau mari eforturi pentru a-l determina pe George al V-lea să nu-şi dea asentimentul şi să ceară dizolvarea parlamentului. La 21 iulie 1914, regele însuşi deschise o conferinţă a reprezentanţilor guvernului, opoziţiei, Irlandei şi Ulsterului. În 24 ale lunii, această conferinţă, neîntrezărind nici o speranţă de înţelegere, luă sfârşit. În aceeaşi zi Austria trimise un ultimatum Serbiei.

IX. În Europa, ca şi în Anglia, după o perioadă de relativă linişte, a urmat o epocă agitată, tulbure, aflată sub impulsul unei filozofii a violenţei. Conservatorismului static al Sfintei Alianţe, idealismului ineficace al revoluţionarilor din 1848, li se substituia acum politica realistă a lui Cavour, a lui Bismarck şi puternica luptă de clasă, pe care o preziseseră Karl Marx şi Georges Sorel. Cu toate că liberalismul era la putere în Anglia, doctrina sa idealistă, reformistă, raţională şi morală era pretutindeni ţinută în şah de sufragete exasperate, de grevişti nerăbdători, de irlandezi revoltaţi, de ofiţeri rebeli. În acest moment, unul din cele mai îngrozitoare războaie întrerupse, pe timp de patru ani, dureroasele şi inconştientele cazne în care bătrâna naţiune dădea naştere unei Anglii noi.