X.         MARELE RĂZBOI.

I. La mijlocul secolului al XlX-lea şi până prin 1890, un război pe viaţă şi pe moarte între Germania şi Anglia ar fi părut de neconceput. Aceste două ţări, care-şi aminteau cu plăcere de originea şi religia lor comună, nu aveau interese opuse; dinastiile lor erau unite prin cele mai strânse legături de familie. Rivală a Rusiei în Asia, a Franţei în Africa, Anglia nu întâlnea în drumul său, nicăieri în lume, vreo piedică din partea Germaniei. La începutul secolului al XX-lea, situaţia se schimbă. Se ivise un nou suveran – după Filip al II-lea, după Ludovic al XlV-lea, după Napoleon – care aspira la hegemonia pe continent şi dorea să-şi făurească o flotă capabilă să înfrunte flota engleză; o dată mai mult politica „echilibrului puterii” părea a cere Angliei să se opună unor astfel de pretenţii. Înţelegerea cu Franţa, apoi cu Rusia, a devenit, începând din 1905 o reacţie defensivă, provocată de ameninţările amiralului Tirpitz. „Trebuie să punem mâna pe tridentul lui Neptun”, spunea împăratul Germaniei. Ceea ce îi puse pe gânduri pe deţinătorii de atunci ai tridentului.

II. Dar dacă partidul conservator, amiralitatea şi câţiva liberali de geniu ca Winston Churchill presimţeau tradiţionalul pericol, guvernul Angliei era pe atunci profund pacifist. Astfel că nu i s-a făcut nici Franţei, nici Rusiei nici un fel de promisiune formală, până în august 1914. Opinia publică, stăpână, suverană a hotărârilor britanice, n-ar fi tolerat un război al cărui motiv unic ar fi fost necesitatea de a păstra supremaţia pe mare. Cauza imediată a războiului din 1914 (un ultimatum austriac adresat Serbiei, în urma asasinării arhiducelui moştenitor) nu-l putea emoţiona pe alegătorii englezi. A trebuit ca germanii să intre în Belgia, în pofida tratatelor de neutralitate, pentru a declanşa acel val sentimental care, umflând valul de realism, a ridicat aproape întreaga Anglie în picioare. De altminterea, chiar dacă Germania ar fi respectat neutralitatea Belgiei, Anglia tot s-ar fi văzut silită să intre în război, dar ceva mai târziu. Cu toate că nu-şi luase nici un angajament direct faţă de Franţa, mulţi bărbaţi de stat englezi erau de părere că nici onoarea, nici securitatea propriei lor ţări nu îngăduiau să lase ca Franţa să fie zdrobită. Cu atât mai puţin puteau tolera ceea ce niciodată Wilhelm de Orania sau Pitt n-ar fi permis: prezenţa Germaniei la Anvers şi la Calais. Asquith, primul ministru şi Grey, ministrul afacerilor externe, erau hotărâţi să-şi dea demisia în cazul în care Anglia ar fi rămas neutră. Violarea de către Germania a frontierei belgiene, la 4 august, determină trimiterea unui ultimatum la Berlin.

III. Deşi se regăsesc în marele război anumite caracteristici ale războaielor continentale susţinute de Anglia în trecut – poliţia mărilor, coaliţie continentală, subsidii pentru aliaţi şi, la început, trimiterea unui mic corp expediţionar în Flandra – sunt însă şi trăsături noi: a) Pentru prima oară forţele mobilizate erau atât de numeroase şi pericolul atât de grav încât Anglia însăşi, împotriva tuturor tradiţiilor sale, trebui să recurgă la recrutare. Masa cetăţenilor britanici, până atunci adăpostită în spatele soldaţilor de profesie, suportă greu calamităţile războiului; b) Pentru prima oară, deasemenea, submarinul era să vină de hac rezistenţei engleze. Flota asigurase fără greutate transportul corpului expediţionar, dar numărul şi raza de acţiune a submarinelor germane creşteau din ce în ce mai mult. În 1914 existau în lume aproape opt mii de vase comerciale de cursă lungă, dintre care patru mii erau engleze. Din 1914 până în 1918, Germania scufundă cinci mii. Din douăzeci de milioane de tone, opt milioane ajunseră pe fundul oceanului. La început şantierele de construcţie înlocuiră destul de uşor pierderile; începând din 1917, ritmul torpilărilor se acceleră şi depăşi ritmul înlocuirilor. Dacă nu s-ar fi găsit un remediu, aliaţii ar fi fost la pământ cam prin luna august 1917 din lipsă de transporturi.

IV. Această situaţie, cunoscută de germani, i-a determinat să torpileze vasele, chiar neutre, cu riscul de a sili Statele Unite să se alăture aliaţilor, ceea ce s-a şi întâmplat în 1917. Războiul submarin a fost anihilat: prin organizare de convoaie apărate de torpiloare; prin folosirea navelor de război camuflate în vase comerciale în scopul distrugerii submarinelor; prin blocarea porturilor belgiene, care serveau de baze germanilor. În 1918 ameninţarea submarinelor fusese atât de bine înlăturată încât transportul a patruzeci şi două de divizii ale Statelor Unite s-a soldat cu o pierdere totală de două sute de oameni. Cu toate că singura mare bătălie navală din timpul războiului, aceea din apele Iutlandei, a rămas indecisă, se poate spune că Anglia şi-a păstrat supremaţia pe mare în timpul războiului din 1914 deoarece flota germană, în afară de câteva remarcabile isprăvi ale unor vase izolate, n-a putut părăsi porturile. Fără flota britanică aprovizionarea aliaţilor ar fi fost imposibilă.

V. Primul obiectiv fixat de guvernul englez corpului său expediţionar a fost apărarea porturilor de la Canalul Mânecii şi Marea Nordului. Dar obiectivul nu a putut fi atins decât în mod imperfect, deoarece germanii au cucerit Anvers, Ostende şi Zeebrugge; prin bătălia de la Ypres, însă, Calais şi Boulogne au fost salvate. Când frontul occidental a fost în întregime brăzdat de liniile continue ale tranşeelor, de la mare până la frontiera elveţiană, multe spirite judicioase, atât din Anglia cât şi din Franţa, interveniră cu sfaturile lor de a se ocoli această linie, efortul militar urmând a se îndrepta în altă parte. Unii sugerau Salonicul şi o viguroasă campanie în Balcani, care ar ralia la cauza aliaţilor unele popoare şovăielnice, precum grecii, bulgarii şi turcii; alţii propuneau o debarcare în Dardanele, pentru a forţa trecerea prin strâmtori şi a aproviziona Rusia. Fu acceptată ideea acestora din urmă, dar, cu toate eforturile eroice şi imensele pierderi de nave şi oameni, peninsula Gallipoli nu putu fi cucerită. Puterile aliate trebuiră să revină la tactica sângeroasă a atacului frontal împotriva poziţiilor fortificate. Pentru a veni în ajutorul armatei franceze, atacată la Verdun, armata engleză dădu costisitoarea bătălie de pe Somme. Până în iunie 1918 rezultatul pe frontul occidental era îndoielnic. Tancurile (sau carele de asalt), care, folosite în masă, ar fi putut permite să se obţină o rupere a frontului german, fură încercate prea devreme şi într-un număr prea mic. Tancurile au fost invenţia cea mai originală a războiului şi riposta eficace a trupelor de şoc faţă de progresul proiectilelor; ele sunt pentru infanteria modernă ceea ce fusese armura pentru războiul din evul mediu. Un alt aspect al războiului din 1914 a fost rolul cvadruplu pe care l-a avut aviaţia: recunoaştere, bombardament, vânătoare, luptă directă împotriva infanteriei.

VI. Fermitatea tuturor popoarelor din imperiul britanic a fost de nezdruncinat. Angajamentele voluntare şi apoi recrutarea au dat opt milioane de oameni. Toate dominioanele şi India însăşi veniră în ajutorul metropolei. Numai Irlanda de Sud, care la începutul războiului păruse totuşi impresionată de soarta Belgiei catolice, a fost victima, cel puţin în parte, a propagandei germane. O răscoală la Dublin a trebuit să fie reprimată, cu mari pierderi de ambele părţi. Partidul rebelilor (sau Sinn-Fein) deveni mai târziu partid de guvernământ în Irlanda. Costul războiului, din 1914 până în 1918, atinse aproape nouă miliarde de lire, plus două miliarde împrumutate aliaţilor, în timp ce războaiele napoleoniene n-au costat, în douăzeci şi doi de ani, decât opt sute treizeci şi unu de milioane de lire. Din aceste nouă miliarde, patru au fost furnizate de impozitele percepute în timpul războiului. Income-tax s-a ridicat la şase şilingi pentru o liră; un impozit suplimentar asupra veniturilor mari putea atinge singur şase şilingi. Curând alimentele trebuiră să fie raţionalizate. Guvernul procedă cu mare grijă pentru a impune restricţiile în egală măsură şi celor săraci şi celor bogaţi. Sarcinile de război au fost repartizate mult mai just decât pe vremea lui Pitt; şi libertăţile publice, pe cât posibil, au fost respectate. Un popor unit susţinu acest război până la victorie nu pentru că i s-ar fi impus de către conducători, ci pentru că cetăţenii săi îl considerau un război drept.

VII. La început, armata se plângea, pe bună dreptate, de lipsă de muniţii. Războiul era înainte de toate un război de artilerie şi nici unul dintre popoarele beligerante (în afară poate de Germania) nu era pregătit. Între French, comandantul corpului expediţionar şi Kitchener, ministrul de război, relaţiile deveniră dificile. Un cabinet de coaliţie atribui Ministerul Muniţiilor lui Lloyd George, care. cu ocazia unei noi remanieri, fu numit prim-ministru. Conducerea războiului fu încredinţată unui cabinet de război compus din cinci membri, un fel de Directorat executiv, pe care-l prezida Lloyd George. Fu de asemenea convocat un cabinet de război „imperial”, alcătuit din prim-miniştrii dominioanelor şi Indiei. Aceste instituţii de război dispărură o dată cu restabilirea păcii.

VIII. Forţa Germaniei şi curajul armatelor sale apar în mod clar dacă se observă că în 1918, după patru ani de război împotriva unei coaliţii europene, Germania era departe de a fi învinsă. Poate că nici n-ar fi fost dacă nu interveneau Statele Unite. Printr-un atac îndreptat împotriva punctului de sudură al armatelor franceze cu cele engleze, comandamentului german nu i-a lipsit mult, în martie 1918, pentru a separa aceste armate una de alta şi a-l împinge pe englezi spre mare. La 26 martie 1918, la Doullens, mareşalul Foch fu numit comandant suprem al armatelor aliate. Atacurile germane continuau să fie redutabile, dar sosirea rapidă a diviziilor americane avea să permită redresarea aliaţilor şi formarea unor importante rezerve. Eşecul atacului german din 18 iulie din Champagne (atac dejucat printr-o manevră concepută de Pétain, executată de Gouraud şi inspirată de felul cum a procedat Wellington la Torres Vedras) şi contraatacul lui Mangin la Villers-Cotterêts (18 iulie 1918) marchează momentul în care „speranţa a trecut dintr-o tabără în cealaltă”. La 8 august începu contraofensiva britanică, pornită de englezi, canadieni şi australieni. Între această dată şi 11 noiembrie, data armistiţiului, care puse capăt războiului, marşul aliaţilor fu continuu şi victoriile lor neîntrerupte. Înfrângerea, apoi revoluţia germană îl siliră pe împăratul Wilhelm să se refugieze; el se adăposti în Olanda. Marinarii din flota germană, primind ordin spre sfârşitul lui octombrie să încerce o ieşire disperată în larg, se răsculară. Decât să predea vasele lor englezilor, ofiţerii germani le scufundară la Scapa Flow. Englezii scăpară de un coşmar: o flotă rivală în Europa. Pentru Anglia acesta era obiectivul principal al războiului. Ea atinsese şi altele: Belgia şi coasta Mării Nordului scăpaseră de orice ameninţare; Mesopotamia, Palestina, coloniile germane din Africa fuseseră cucerite de armatele sale sau ale aliaţilor; sub diferite forme, aceste teritorii aveau să fie de atunci încolo încorporate în imperiu sau să graviteze în jurul lui.

IX. Era firesc ca o victorie atât de completă, după un război atât de greu, să fi fost semnalul unei orgii „de şovinism”. Alegerile care avură loc în Anglia după armistiţiu se terminară printr-o „Cameră kaki”, aleasă pe baza unui program vindicativ. Cabinetul britanic, adăugând la reparaţiile daunelor pricinuite şi contravaloarea pensiilor de război, a ridicat despăgubirile cerute Germaniei la nişte cifre absurde. Fu, de altfel, primul cabinet care promise parlamentului său pedepsirea „vinovaţilor de război”. Pentru a determina popoarele să îndure suferinţele îngrozitoare şi pierderile inumane, toţi şefii de guvern au trebuit să aţâţe spiritele până la nebunie; nu le-a fost însă uşor să le liniştească. Pacea de la Versailles a fost, aşadar, o pace nereuşită [87]. Franţei, căreia Lloyd George îi refuzase frontiera Rinului, i se propuse în schimb un tratat de alianţă, care n-a fost niciodată ratificat. Italia, faţă de care s-au luat angajamente precise în momentul intrării ei în război, fu tratată de americani şi de englezi cu o rea-voinţă vecină cu ostilitatea. În sfârşit, Germania fu adusă la desperare printr-un tratat „prea blând în partea lui dură şi prea dur în partea lui blândă”. Nu era acea pax britannica cu care se terminaseră alte războaie.