VII.         IMPERIUL ÎN SECOLUL AL XIX-LEA.

I. După pierderea coloniilor americane, negarea valorii economice a coloniilor deveni în Anglia o atitudine destul de obişnuită. Pe de altă parte, Wes-ley trezise în sufletele religioase scrupule faţă de rasele indigene, mai ales când ele se converteau la creştinism. Indiferenţa şi scrupulele explică surprinzătoarea generozitate cu care Anglia a retrocedat de două ori. În 1802 şi 1815, Franţei şi Olandei coloniile pe care supremaţia pe mare îi îngăduise să le cucerească. Franţei i-a înapoiat Antilele franceze, insula Bourbon, dreptul de pescuit la Terra Nova şi diferite alte posesiuni. Olandei îi restitui lava, Curaçao şi Surinam. Totuşi, în anumite puncte un instinct obscur i-a oprit pe negociatori, îndem-nându-l să păstreze măcar osatura imperiului. India şi Canada au rămas cele două elemente de bază. Capul Bunei Speranţe, cucerit de la olandezi în 1796, fusese păstrat ca o staţie utilă pe drumul spre India. Gibraltarul, Malta şi Insulele Ionice dominau Mediterana. În Pacific, se înfiinţase o colonie de deportaţi pe pământul Australiei, în 1739[76]. În felul acesta se schiţa scheletul viitorului Imperiu britanic, dar nimeni nu-şi închipuia că toate aceste teritorii împrăştiate vor putea într-o zi forma un Commonwealth, sau o federaţie de state autonome reunite printr-o legătură liber consimţită.

II. Pentru ca noul imperiu să nu împărtăşească mai curând sau mai târziu soarta coloniilor americane, era absolut necesar să obţină o formă oarecare de autonomie, cel puţin acolo unde s-au stabilit comunităţi întinse de rasă albă. Am văzut, studiind istoria Angliei, cum s-a născut şi a crescut dragostea anglo-saxonilor pentru libertăţile lor. E un sentiment pe care aveau să-l ducă pretutindeni cu ei. Colonistul englez, care de cele mai multe ori nu părăsea metropola decât ca să scape de constrângerea religioasă şi socială, nu era omul care să accepte pierderea, prin exil, a dreptului de participare la guvernarea ţării unde avea să trăiască. În colonii, ca şi în metropolă, era necesar să fie respectate cele două mari principii care, după cum spune H. A. L. Fisher [77], sunt polii rasei anglo-saxone, „dintre care primul este că orice guvernare trebuie să se bazeze pe consimţământul celor guvernaţi, al doilea că rolul omului de stat este să evite revoluţia cu ajutorul reformelor”. Dar cum să se facă din colonii state libere menţinând în acelaşi timp unitatea imperiului? Ar fi fost contrar geniului rasei ca această problemă să fie rezolvată prin victoria unui raţionament abstract asupra unui alt raţionament. Un accident fericit dădu naştere primului dominion; reuşita încurajă imitaţiile; astfel fu creat Commonwealth-ul britanic. Accidentul fericit fu prezenţa, într-o provincie a Canadei, a unei populaţii franceze, care (după 1791) alegea o Adunare legislativă aproape în întregime franceză ca limbă şi simţire, pe când puterea executivă aparţinea unui guvernator englez, înconjurat de un Consiliu compus din funcţionari englezi. În caz de neînţelegere (date fiind împrejurările, neînţelegerile erau inevitabile) renăştea dincolo de ocean vechiul conflict dintre monarh şi parlament, conflictul care dusese în Anglia la căderea dinastiei Stuart.

III. În 1837 izbucni în Canada franceză o rebeliune care se extinse şi în provinciile engleze. Reprimarea ei s-a făcut uşor, dar numai un guvern încăpăţânat sau orb ar fi putut să nu ţină seama de acele semne de nemulţumire. Whigii avură inteligenţa să trimită în Canada un om de stat care nu se temea de experienţe. Lord Durham avea inima generoasă şi un caracter detestabil, o combinaţie destul de reuşită pentru un şef. După o şedere de câteva luni, se întoarse cu un remarcabil raport asupra situaţiei din Canada. Ajungea la concluzia că era necesar să se instaureze în ambele provincii – făcându-se totodată sforţări pentru o unire mai strânsă între ele – o oarecare formă de reprezentare ministerială. „Nu vreau să mă ating de nici una din prerogativele coroanei, dar coroana trebuie să se supună consecinţelor necesare ale instituţiilor reprezentative şi ea trebuie să guverneze prin intermediul acelora în care corpul reprezentativ are încredere”. Ideea aceasta păru revoluţionară multora dintre contemporanii lui Durham. Aveau impresia că asta însemna ruperea tuturor legăturilor dintre colonie şi metropolă. Şi ce s-ar întâmpla dacă s-ar ivi un conflict între reprezentantul regelui şi guvernul local? Riscul fu acceptat. Noul guvernator general, lordul Elgin, alcătui cu curaj un consiliu de miniştri compus din canadieni reformişti, care aveau atunci majoritatea în ţară şi dintre care câţiva luaseră chiar parte la rebeliune. Experienţa reuşi. Încrederea dădu naştere devotamentului. Începând din acest moment, fu admis principiul self-govemment-ului. În drept, nu se schimba nimic, căci trebuiau respectate formele. Guvernul englez îşi păstra privilegiul de a-l numi pe miniştri. În fapt, nu-l alegea decât pe acei oare aveau încrederea Camerelor canadiene. Astfel, cea mai mare revoluţie colonială fu înfăptuită fără texte şi fără zarvă. Era o soluţie foarte britanică.

IV. Diferitele state care compuneau Australia şi Noua Zeelandă primiră şi ele, între 1850 şi 1875, dreptul de a-şi acorda constituţii liberale. Problema era însă complexă în ţările în care trăiau cot la cot un mic număr de colonişti albi şi numeroşi indigeni. În asemenea cazuri a da minorităţii albe toate drepturile de control ar fi fost periculos, căci ea ar fi putut abuza de puterea sa pentru a oprima pe indigeni. În Africa de sud prezenţa a două rase europene a pus o problemă şi mai dificilă. S-a văzut la timpul său că, atunci când Anglia a ocupat Colonia Capului, coloniştii pe care i-a găsit acolo erau fermieri olandezi, că aceşti ţărani (sau buri) emigraseră, mai întâi în Natal, apoi în republicile Orange şi Transvaal, fondate de ei; că în 1881 o revoltă a burilor nimicise forţele engleze la Majuba şi, în sfârşit, că Gladstone renunţase atunci la Transvaal. Colonizarea engleză în Africa de sud fu totuşi continuată de o „companie” particulară al cărei suflet era Cecil Rhodes, un Clive [78] al acestui continent. Când, mai târziu, au fost descoperite în Transvaal mine de aur şi de diamant, un val de emigranţi englezi năvăli în republicile olandeze, unde le-a fost acordat dreptul de a dobândi concesiuni, dar li se refuzară drepturile civile. În 1895, un englez, prieten cu Rhodes şi manevrat de către el, doctorul Jameson, întreprinse în plină perioadă de pace un raid armat în Transvaal. Învins şi făcut prizonier în scurtă vreme, Jameson compromise în în mod grav, prin aventura sa, guvernul britanic, pe care burii îl bănuiau că a încurajat raidul.

V. În tot timpul celei de-a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, Africa, „continent inventat de providenţă pentru a sâcâi Foreign-Office-ul”, fu ciopârţită de puterile europene. Din 1853 până în 1873, Livingstone exploră regiunea lacului Tanganica, apoi Stanley traversă întregul continent. Îndată ce noile teritorii fură accesibile, Germania, Belgia şi Franţa, mai târziu Italia şi le disputară. Anglia oficială rămase multă vreme în afara jocului african. Noile colonii engleze din Nigeria, Rhodesia, Kenya, Uganda fură înfiinţate de marile companii, nu numai de aceea a lui Cecil Rhodes (British South Africa Company), ci şi de aceea a Nigerului, precum şi de compania East Africa. Această ciudată întoarcere la sistemul companiilor privilegiate (chartered) poate fi explicată prin avantajele pe care le avea guvernul imperial lăsându-l pe capitaliştii întreprinzători să facă cheltuielile de investigare şi ale primei instalări. Dacă iniţiativa dădea greş, era părăsită; dacă reuşea, guvernul imperial se substituia companiei. Astfel, puţin câte puţin s-a format în Africa un imperiu atât de vast încât îi îngădui lui Rhodes să conceapă proiectul unei căi ferate care să meargă de la Capetown la Cairo fără a părăsi teritoriul britanic. Linia era întretăiată numai de estul african german, pe care Anglia avea să-l dobândească în urma războiului din 1914.

VI. În India, după ce fusese destrămat imperiul mongolilor, compania privilegiată (East India Com-pany) continuase, aproape fără voia ei, cucerirea ţării. Ea adusese un corp de funcţionari care luptau din răsputeri împotriva foametei şi a anarhiei. Reformatorii din 1832 voiseră să aplice şi aici principiile lor şi în Indian Charter Act din 1833 se declara că orice supus al maiestăţii sale poate ocupa orice funcţie, indiferent de rasă, loc de naştere sau culoarea pielii. Era o teză îndrăzneaţă, dar greu de aplicat atunci. În 1857 izbucni o violentă rebeliune militară a trupelor indigene cărora compania le încredinţase, ca odinioară Imperiul roman, securitatea ţării [79]. Reprimarea lor fu brutală şi avu un efect deplin. Guvernul britanic luă el însuşi în mână administrarea Indiei; garnizoana europeană fu ridicată la şaptezeci şi cinci de mii de oameni. După noi campanii împotriva mahraţilor, a sikhilor, a gurkhaşilor şi, în sfârşit, a birmanilor [80], peninsula fu cucerită în întregime (1885).

VII. Kipling a făcut elogiul Indian Civil Service-ului; alţi scriitori, dimpotrivă, au reproşat membrilor săi orgoliul de rasă şi lipsa de contact cu indigenii. Fapt cert este că în India, o ţară de trei sute cincizeci de milioane de locuitori, după rebeliune şi apoi după câteva inevitabile răscoale, liniştea a fost menţinută de şaptezeci şi cinci de mii de soldaţi europeni şi o sută cincizeci de mii de soldaţi indigeni; fapt cert este că numărul administratorilor, englezi n-a depăşit cinci mii şi că suprafaţa pământurilor desţelenite, irigate şi asanate de ei a fost imensă; e de asemenea un fapt cert că sub dominaţia engleză populaţia Indiei a crescut cu două sute treizeci de milioane de locuitori; şi, în sfârşit, că engleza a fost singura limbă comună a nenumăratelor popoare ale Indiei şi limba care se folosea la congresele panindiene. O imensă pătură de indieni instruiţi în spirit european au putut ocupa numeroase posturi administrative [81]. Era firesc ca India, la rândul său, să-şi dorească în cele din urmă un self-govemment, aşa cum a fost acordat dominioa-nelor, ba chiar o independenţă totală. De la războiul ruso-japonez, Orientul n-a mai suportat decât în silă dominaţia Occidentului. S-au produs mişcări naţionale, destul de prost privite de administraţia anglo-lndiană, dar tolerate de guvernul imperial, care, aici ca şi în alte părţi, a urmărit compromisul, încet, încet, autoritatea guvernamentală a fost transferată hinduşilor. În 1917 instrucţiunea publică şi cea mai mare parte din serviciile interne au trecut în sarcina cabinetelor provinciale indiene, răspunzătoare în faţa unor Camere alese; numai armata şi poliţia au rămas în mâinile funcţionarilor britanici.

VIII. Tragedia oricărei administraţii coloniale este că, dacă reuşeşte prea bine, ea slăbeşte, ca o consecinţă a succesului însuşi, legăturile sale cu metropola. În Egipt, ca şi în India, asanarea finanţelor, dezvoltarea instrucţiunii, a bogăţiei, a ordinea, aveau, mai devreme sau mai târziu, să inspire populaţiilor indigene o mai mare nevoie de independenţă. Totuşi nu părea imposibil de conceput ca nişte popoare libere să fie unite printr-un angajament comun de apărare mutuală, prin tarife preferenţiale, prin relaţii de limbă şi cultură. Noul caracter al imperiului avea să fie în secolul al XX-lea una din problemele postbelice. În secolul al XlX-lea trebuia mai întâi ca acest imperiu să-şi capete forma definitivă şi apoi să obţină recunoaşterea de către naţiunile rivale. Dubla sarcină cerea un guvern care să creadă în imperiu; aceasta a constituit şansa conservatorilor.