VI.         DISRAELI ŞI GLADSTONE.

I. Reforma din 1832 satisfăcuse mica burghezie; ea nu dăduse maselor populare nici un mijloc de a se exprima. Violentele campanii ale cartiştilor arătaseră că primejdia pe care o implica o astfel de situaţie rămânea gravă. E adevărat că frământarea cartistă fusese înecată de valul de prosperitate ce se ivise prin 1850; cei înţelepţi nu uitau însă că agitaţia putea renaşte oricând şi că ar fi de dorit deci să existe o supapă. Totuşi, noii stăpâni legali ai ţării, care, de altfel, menţinuseră la putere pe vechii stăpâni ai acesteia, nu resimţeau nici un fel de dorinţă de a mai lărgi drepturile electorale; dar oamenii de stat cei mai clar-văzători din cele două partide: Gladstone la liberali, Disraeli la conservatori, erau de părere că acesta era singurul remediu. Fiecare dintre ei dorea onoarea şi beneficiile politice ale unei noi reforme. Punch publica în 1852 un desen reprezentând un leu adormit pe care politicienii se străduiau să-l trezească împungându-l cu bare de fier înroşit. Pe fiecare bară era scris cuvântul: Reformă. Dar ce reforme? Când un guvern tory propunea să se dea drept de vot tuturor acelora care plăteau o chirie mai mare de zece livre, opoziţia whig ţipa că-l o ruşine şi că limita justă a „drepturilor omului” era de opt livre. Când un parlament whig propunea şapte livre, Derby, prin gura profetului său Disraeli, afirma că aceasta însemna să se arunce Anglia în braţele primejdiilor demagogiei. Problema reală era de a şti care dintre cele două mari partide va câştiga favoarea noilor alegători. Dar Gladstone vorbea cu indignare de cei care cercetau statisticile electorale la modul acesta şi cântăreau forţele populare aşa cum a-l cântări forţa unei armate de invadatori. „Persoanele despre care se fac asemenea observaţii sunt fraţii noştri, creştini ca şi noi, carne şi sânge din carnea şi sângele nostru”. La care un tory îl întrebă de ce carnea şi sângele nostru s-ar opri la o chirie de şapte livre.

II. Vreo treizeci de whigi, ostili oricărui pas înainte pe drumul democraţiei, refuzară să voteze (în 1866) reformele lui Gladstone. Ei fură botezaţi adullamiţi, deoarece „regele David retrăgându-se în cavernele de la Adullam, toţi datornicii şi toţi nemulţumiţii s-au strâns în jurul lui” [70]. Derby şi Disraeli, cu sprijinul pasiv al adullamiţilor, îi răsturnară pe Russel şi Gladstone şi, găsindu-se la putere în minoritate, porniră să facă din partidul conservator un partid modern, nu cu totul ostil oricărei schimbări, ca vechiul partid tory, ci ataşat de vechile instituţii engleze (monarhie, Camera Lorzilor, biserica anglicană) şi capabil în acelaşi timp să le modifice dacă împrejurări noi o cereau. Eforturile lui Disraeli pentru „a-şi educa partidul” reuşiră şi partidul conservator îi datoră o a doua şi lungă tinereţe. Reamintindu-l aristocraţiei că rolul ei tradiţional nu era de a înfrâna poporul, ci de a-l conduce, el îngădui familiilor care guvernaseră atât de multă vreme Anglia să continue a juca un rol într-o societate transformată. Cedând liberalilor în unele chestiuni de amănunt, el reuşi ca o nouă reformă electorală să fie votată de Camera Comunelor în 1867. Dreptul de vot depindea, ca şi în 1832, de proprietatea imobiliară sau de cuantumul chiriei, dar limitele erau mai joase, mai ales în târguri şi rezultatul reformei a fost că s-a mai adăugat corpului electoral încă un milion de votanţi, aproape toţi muncitori de la oraşe. Care va fi atitudinea politică a noilor alegători? Era de neprevăzut şi Derby însuşi era de acord că noua lege va fi „un salt în necunoscut”. Dar era mândru că le luase whigilor una din temele lor favorite şi, ca şi Disraeli, avea încredere în bunul simţ al muncitorilor englezi. Conservatorii nu au avut de ce să. Regrete mai târziu gestul acesta, dar primele alegeri după reformă (1868) au constituit un succes liberal.

III. Puţin timp după votarea reformei, Derby, îmbolnăvindu-se, cedă locul de leader al partidului conservator lui Disraeli. Cam în acelaşi timp, Gladstone deveni şeful necontestat al partidului liberal şi cei doi bărbaţi de stat, care de la căderea lui Peel fuseseră totdeauna în opoziţie unul faţă de celălalt, intrară într-un conflict direct. Lupta dintre Disraeli şi Gladstone, în afara interesului său uman, are o valoare exemplară pentru că ilustrează importanţa, pentru reuşita regimului parlamentar, a unui anumit prestigiu dramatic. Dacă răscoala reală a cetăţenilor unei ţări trebuie înlocuită prin revoluţii în incinta Camerei, se impune însă ca bătăliile oratorice să fie la rândul lor nişte spectacole înălţătoare. Graţie talentelor – foarte diferite, dar amândouă remarcabile – ale lui Gladstone şi Disraeli, luptele parlamentare de la Westminster fură timp de douăzeci de ani lupte între giganţi. Se ciocneau două filozofii şi două poziţii spirituale. De o parte gravitatea, seriozitatea, virtutea conştientă; de cealaltă strălucirea, spiritul şi, sub aparenţa unei superficiale frivolităţi, o credinţă nu mai puţin vie decât aceea a lui Gladstone. Acesta din urmă credea în guvernarea de către popor, voia să primească de la popor inspiraţiile sale şi se declara gata pentru orice reforme ar dori poporul, chiar dacă s-ar atinge de cele mai vechi tradiţii ale Angliei. Disraeli credea în guvernarea pentru popor, în necesitatea de a menţine osatura ţării şi nu admitea reforme decât în măsura în care ele respectau anumite instituţii esenţiale legate de trăsăturile permanente ale naturii umane. Aceste două atitudini sunt bine simbolizate în imaginea lui Gladstone care doboară el însuşi copaci la Hawarden şi în cea a lui Disraeli care nu lasă, la Hughenden [71], să se doboare nici un copac.

IV. Gladstone a fost prim-ministru din 1868 până în 1874, Disraeli din 1874 până în 1880 şi din nou Gladstone din 1880 până în 1885. În timpul acestor optsprezece ani s-au produs mari schimbări pe continent. Nici Disraeli, nici Gladstone nu ştiuseră să vadă că „echilibrul puterii” avea să fie distrus în Europa de o forţă nouă: Prusia. Palmerston tolerase să se anexeze Schleswig-Hodstein; Disraeli şi Gladstone asistaseră fără să reacţioneze la războiul austro-prusac, apoi la războiul franco-german, care consacrară hegemonia Prusiei şi duseră la formarea imperiului german. Rusia, la rândul ei, denunţă tratatul de la Paris, cu care se încheiase războiul din Crimeea şi îşi reconstitui flota din Marea Neagră. Şi aici Gladstone se arată îngăduitor. Dar concesiile constituie un mare pericol: ele deschid pofta şi măresc îndrăzneala acelora cărora li s-au făcut. Anglia părea amorţită şi cele mai slabe ţări se gândeau că de aici înainte puteau să sâcâie leul britanic fără a fi pedepsite. Cu vremea însă opinia publică începu să se mânie din cauza acestei slăbiciuni. Într-o piesă de teatru, Gladstone apărea primind o ambasadă chineză care-l pretindea Scoţia. Primul ministru reflecta şi găsea trei răspunsuri posibile: să cedeze imediat Scoţia, să aştepte puţin şi să sfârşească prin a o ceda sau să decidă numirea unui arbitru. Publicul găsea satira destul de îndreptăţită.

V. Politica externă a lui Disraeli a fost mai îndrăzneaţă, mai pitorească, dar în acelaşi timp mai primejdioasă decât a lui Gladstone. În timp ce acesta din urmă voia pace cu orice chip, nu-l interesa imperiul şi dorea ca ţara lui să aibă mai cu-rând un prestigiu moral decât un prestigiu imperial, atrăgându-şi, lui şi partizanilor săi, porecla de Little Englanders (partizani ai unei Anglii mici), Disraeli şi prietenii săi se proclamau „imperialişti”. În imaginaţia romantică a lui Disraeli renăştea ideea de imperiu, idee mult slăbită după moartea lui Chatham şi pierderea coloniilor americane. El îi propunea Angliei, înaintea lui Chamberlain, înaintea lui Rhodes, înaintea lui Kipling, o concepţie de-a dreptul romană despre rolul şi datoriile sale în lume. Împotriva dorinţei majorităţii partidului său, care avea oroare de schimbări, oricare ar fi fost natura lor, îi dădu reginei, care îl aştepta cu înfrigurare, titlul de împărăteasă a Indiei. În 1875 cumpără în secret de la khediv [72] 177 000 acţiuni ale Canalului de Suez pentru suma de patru milioane de livre. Majoritatea acţiunilor o deţinea Franţa, dar Anglia achiziţionase o parte din această întreprindere, de o deosebită importanţă pentru ea, deoarece canalul era drumul cel mai scurt spre India şi spre China. În acelaşi an, Disraeli, bătrân şi obosit, trecu în Camera Lorzilor, sub numele de lord Beaconsfield. Europa era în continuare neliniştită din pricina conflictului dintre Turcia şi provinciile sale creştine, pe care le apăra Rusia cu scopul de a le anexa. Nu exista nimic pe lume de care Disraeli să se teamă mai mult ca de prezenţa ruşilor în Mediterana. Prima axiomă a politicii britanice era, după dânsul, menţinerea unui drum de liber acces spre India. Or, pe uscat nu exista alt drum posibil decât prin Turcia, ţară amică; iar drumul pe mare urma să treacă prin Canalul de Suez, care putea deveni foarte vulnerabil în cazul în care provinciile turceşti din Asia s-ar fi găsit în mâinile unei naţiuni ostile. El luă deci apărarea Turciei. Dar întrucât turcii comiseseră atrocităţi în Bulgaria, Gladstone stârni împotriva lor opinia publică engleză, în cursul unei campanii de discursuri pe care Disraeli le considera ridicole, dar care impresionară populaţia religioasă prin fervoarea lor. Mişcarea luă asemenea proporţii încât Beaconsfield renunţă să intervină.

VI. Curând Rusia putu să-l impună Turciei tratatul de la San Stefano. Turcia europeană dispărea aproape completamente şi o Bulgarie mare îi înlesnea Rusiei accesul la Mediterana. Lordul Beaconsfield socoti tratatul acesta inacceptabil pentru Anglia şi-l trimise Rusiei un ultimatum. Aceasta, epuizată în urma războiului, înspăimântată de aducerea trupelor din India şi de sosirea flotei britanice la Constantinopol, se înclină. Negocierile conduse în stilul lui Palmerston, punând flota înainte şi venind cu diplomaţia în urma ei, fură pe placul orgoliului britanic. Congresul de la Berlin (1878) revizui tratatul de la San Stefano. Bulgaria fu tăiată în două, Bosnia promisă Austriei, Anglia obţinu insula Cipru. Tratatul de la Berlin părea să reprezinte un succes deplin pentru lordul Beaconsfield, care primi drept recompensă Ordinul Jaretierei. De fapt, Ciprul n-a prezentat niciodată vreo utilitate pentru Anglia; Turcia continua să maltrateze pe supuşii creştini care i-au fost restituiţi şi din pricina Bosniei avea să izbucnească războiul din 1914. În 1879, ostilitatea Rusiei, ai cărei miniştri se întorseseră de la Berlin foarte mânioşi împotriva Angliei, precipită conflictele pe frontiera Indiei. Când urmă un război în Africa de sud împotriva zuluşilor, publicul fu pus pe gânduri: dacă politica pacifistă a lui Gladstone era lipsită de glorie, politica imperialistă a lui Disraeli nu era lipsită de primejdii. În 1879, Gladstone întreprinse din nou un mare turneu oratoric în Scoţia şi obţinu un imens succes. El spunea alegătorilor săi că nu era vorba de a aproba cutare sau cutare măsură politică, ci de a alege între două morale. De cinci ani de zile nu li se vorbea decât de interesele imperiului britanic, de frontiere ştiinţifice, de noi Gibraltare şi care era rezultatul? Rusia mărită şi ostilă, Europa tulburată, India în război, iar în Africa o mare de sânge. De ce? Pentru că pe lumea asta mai există şi altceva decât necesităţile politice, spunea Gladstone, există necesităţi morale. „Gândiţi-vă că viaţa plină de smerenie din satele Afganistanului, în mijlocul zăpezilor iernii, este tot atât de inviolabilă în ochii Atotputernicului ca şi viaţa din oraşele voastre”. Frumosul obraz de pasăre de pradă, ochii pătrunzători şi puternici, glasul a cărui permanentă vigoare părea un miracol, înălţătoarea lui doctrină religioasă umpleau inimile sătenilor scoţieni, oameni evlavioşi, de admiraţie şi aproape de teamă: li se părea că aud cuvinte divine şi contemplă un profet. La alegerile din 1880, Disraeli şi partidul său fură înfrânţi.

VII. E mult mai uşor să predici pacea decât s-o menţii. Gladstone era sincer în oroarea sa faţă de violenţă, dar avea să fie silit s-o folosească şi asta cu atât mai mult cu cât slăbiciunea sa iniţială mărea pretutindeni pericolele şi tulburările. Primele necazuri veniră din Africa de sud. Acolo, de când englezii anexaseră, în timpul războaielor napoleoniene, Colonia Capului, colonie olandeză, se iviseră conflicte între fermierii olandezi şi coloniştii englezi. În 1877 englezii anexaseră republica olandeză Transvaal; în 1881 burii se răsculară şi învinseră la Majuba Hill mica armată engleză de ocupaţie. Gladstone acceptă faptul îndeplinit şi redădu burilor independenţa. În Irlanda se dezvolta în secret un partid republican, rebel şi antienglez. Optzeci de deputaţi conduşi de misteriosul şi strălucitorul Parnell, partizani ai autonomiei (Home Rule), adică ai separatismului irlandez, îi făceau zile grele guvernului în Camera Comunelor. Iar în Irlanda acţiunea parlamentară era sprijinită de o acţiune directă care mergea până la omucideri. Ţăranii refuzau să plătească arenda. În zadar Gladstone încercă să-l sprijine printr-un Land Act, lege agrară care însărcina unele tribunale speciale cu revizuirea contractelor de arendă; în zadar îl eliberă pe Parnell şi pe prietenii săi, arestaţi pentru instigare la răscoală. După câteva zile atentatele începură din nou. Opinia publică engleză, indignată, sili guvernul să propună o lege de represiune care dădu oarecare rezultate.

VIII. După Transvaal şi Irlanda, Egiptul. Proasta administraţie a khedivului a determinat Franţa şi Anglia să asigure împreună controlul finanţelor şi administrarea datoriei egiptene. Nişte europeni fiind masacraţi la Alexandria, guvernul francez, mai mult din timiditate decât din înţelepciune şi-a retras flota. Gladstone ar fi rechemat şi el bucuros flota engleză, dar presa şi publicul nu-l îngăduiră. Armata engleză intră în Cairo. Această cucerire „întreprinsă într-un moment de neatenţie” îi redădu lui Gladstone, care a reprobat-o, popularitatea, în drept, ocuparea Egiptului avea un caracter temporar şi era ţinută sub observaţie cu gelozie de Franţa. În fapt, sir Evelyn Baring (mai târziu lord Cromer) începu de îndată, sub suveranitatea nominală a khedivului, să administreze ţara. O armată de ocupaţie engleză rămăsese „provizoriu” în Egipt. Când, în Sudanul egiptean, un musulman fanatic se proclamă mahdi [73], îi adună pe dervişi şi alungă pe soldaţii egipteni, generalul englez Hicks, trimis acolo, fu complet zdrobit. Gladstone hotărî ca Sudanul să fie evacuat şi însărcină, din imprudenţă, cu această operaţie pe generalul Gordon, personaj care-şi făcuse o largă reputaţie în timpul războaielor din China şi care, în felul său, era tot atât de fanatic ca şi mahdiul. În loc să evacueze Sudanul, el se baricadă la Khartum şi ceru întăriri, dar în zadar. Când Gladstone se decise să i le trimită, era prea târziu. Mahdiul îl masacrase pe general şi cei unsprezece mii de oameni din garnizoană. Gordon avea toate virtuţile necesare ca să devină un erou naţional; tenacitatea sa plăcea imperialiştilor, pasiunea lui pentru Biblie plăcea protestanţilor şi fantezia sa plăcea întregului popor englez. Moartea lui a provocat căderea guvernului. Dar abia în 1898 uciderea lui a fost răzbunată, de către expediţia condusă de Kitchener.

IX. În interior, Gladstone curmă câteva nedreptăţi religioase; separă de stat biserica anglicană din Irlanda, pe care catolicii irlandezi n-aveau nici un motiv s-o întreţină; ordonă să se deschidă pentru neconformişti (care încă din 1836 aveau accesul liber la noua Universitate din Londra) porţile universităţilor din Oxford şi Cambridge. Prin Educa-tion Act din 1870 (legea Forster), Anglia căpătă în sfârşit embrionul unui sistem naţional de şcoli. Prinţul Albert fusese surprins de numărul mare de analfabeţi englezi, mult mai mare decât numărul de analfabeţi germani sau francezi. La Manchester, din o sută de persoane care se căsătoreau, patruzeci şi cinci iscăleau în registru cu degetul, neşti-lnd să scrie; în 1845, 33% din bărbaţi şi 49% din femei erau analfabeţi; în 1861, respectiv 25% şi 35%. Regina Victoria, îngăduitoare, socotea că nu era necesar să se imite continentul în această privinţă. Clasele nobiliare şi mijlocii îşi trimiteau copiii la şcolile publice (Public Schools); vreme îndelungată n-au existat pentru popor decât şcoli susţinute de biserici. Legea Forster înfiinţa, în sfârşit, la sate, unde nu existau şcoli libere, o şcoală de stat, care era creştină, fără a fi confesională. În 1891 învăţământul deveni obligatoriu în Anglia, iar în 1912 deveni gratuit. Trebuie notat că Anglia, unde ştiinţele erau mai puţin studiate în şcoli decât în oricare ţară din lume, a dat naştere câtorva dintre cei mai mari savanţi ai secolului al XlX-lea: Darwin, Huxley, lordul Kelvin, Clerk Maxwell, Lister, Thomson. Oare programele şcolare, mai puţin încărcate, să fi păstrat prospeţimea geniilor?

X. În 1867, Disraeli dăduse drept de vot muncitorilor din oraşe; în 1884, Gladstone îl acordă muncitorilor agricoli. O lege cu privire la scrutinul secret şi o alta referitoare la corupţie în alegeri puse capăt plutocraţiei. Începând din 1884, din şapte milioane de bărbaţi adulţi votează cinci milioane. Nu mai sunt excluşi decât cei ce locuiesc în casa stăpânului lor (servitorii) şi cei ce locuiesc în casa părintească (tinerii care trăiesc în familie), precum şi toate femeile. Chiar şi administraţia locală fu încredinţată atunci unor corpuri alese şi judecătorii de pace îşi pierdură puterea administrativă, pe care o deţineau de pe vremea dinastiei Tudor. Anglia trecuse într-o jumătate de secol, fără zguduiri profunde, de la oligarhie la democraţie. Dar, în acelaşi timp, independenţa Camerei Comunelor fu foarte slăbită. În vechiul sistem aristocratic, un mare senior în târgul său (sau acela căruia îi dăruise târgul) se simţea invulnerabil; votul lui în parlament era liber pentru că primul ministru nu avea asupra lui nici o influenţă, decât doar prin corupţie, la care rezistau deputaţii oneşti sau prea bogaţi. În sistemul democratic, toate locurile deveniră instabile; deputatul nefiind niciodată sigur că va fi reales de către un corp electoral vast şi capricios, ameninţarea primului ministru cu dizolvarea parlamentului deveni un mijloc de a-l sili pe cei şovăitori să se decidă. O asociaţie liberală, fondată de Joseph Chamberlain. la Birmingham, constitui un exemplu de ceea ce a fost numit, imâtându-l pe americani, un caucus [74]. Partidele deveniră puternice organizaţii care propuneau pe candidaţi, adunau fonduri electorale (obţinute adesea în urma vânzării de titluri de nobleţă) şi impuneau suveranului să numească pe şeful lor în postul de prim-ministru. Din ce în ce mai mult – în afară de accidente imprevizibile, grave greşeli personale sau sciziunea unui partid – premierul, după reuşita în alegeri, era aproape sigur că va păstra puterea pe toată durata parlamentului. Astfel, ca o consecinţă neprevăzută a reformelor electorale, puterea executivă ieşea întărită şi sistemul englez se apropia de sistemul american, eliberat însă de pericolul pe care-l prezintă în America suprapunerea alegerilor prezidenţiale şi a alegerilor pentru Congres.

XI. Cele două mari partide tradiţionale păreau atunci eterne şi cineva care ar fi prezis în 1892 că într-o bună zi puterea va fi preluată de un partid al muncii ar fi părut extrem de îndrăzneţ. Socialismul englez, de la Thomas More la William Morris, a fost utopic şi ineficace. Un evreu german, Karl Marx, care de la revoluţia din 1848 trăia la Londra, publicase în 1864 Capitalul, Coranul socialismului, aşa cum Bogăţia naţiunilor fusese Biblia liberalismului; el constata efectele, cu totul neprevăzute pentru Adam Smith, ale liberei concurenţe; el anunţa că, aşa cum burghezia a învins feudalismul, proletariatul va expropria într-o zi burghezia. Dar lupta de clasă conta pe prea puţini luptători în Anglia prosperă. A trebuit să vină criza economică, lungă şi dureroasă, care a urmat după 1875, ca să se nască o federaţie social-democrată, înfiinţată de burghezul Hyndman şi chiar şi atunci aceasta a jucat în viaţa muncitorilor englezi un rol infinit mai mic decât trade-unioniştii practici. Socialismul a luat totdeauna în Anglia forme originale. A fost reformator şi paternalist cu Robert Owen, estetic cu Ruskin şi cu prerafaeliţii; intelectual, paradoxal şi tergiversant cu Societatea fabiană; parlamentar, evanghelist cu Ramsay Macdonald. Graţie acestei din urmă caracteristici, avea să atragă mai târziu, alături de muncitori, o bună parte a micii burghezii neconformiste. Aşa precum Bentham şi Mill impregnaseră cu doctrina lor pe intelectualii victorieni şi făcuseră să triumfe liberalismul individualist, fabienii şi în special Bernard Shaw şi soţii Webb, au dat drept de cetăţenie colectivismului în spiritul intelectualilor de pe vremea lui Eduard [75]. Colectivismul fabian se deosebea de socialismul continental prin două trăsături: mai curând decât capitalul industrial, ataca renta funciară şi marea proprietate agricolă; şi mai curând decât să propovăduiască o guvernare directă prin alegeri populare, rămânea credincios principiilor guvernării reprezentative. Ideile fabienilor aveau să inspire în scurtă vreme politica financiară şi socială a unor liberali avansaţi cum a fost Lloyd George.