XII.         AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL.

I. Mai mult decât războaiele napoleoniene, mult mai mult decât războiul din 1914, al doilea război mondial a fost pentru Anglia o chestiune de viaţă şi de moarte. Începând de la cucerirea normandă, Anglia, apărată de flota sa, de armata sa, de bogăţia şi de aliaţii săi, se simţea în siguranţă chiar şi atunci când se afla în toiul bătăliilor. Victoriile şi le câştiga pe continent sau pe cine ştie care ocean îndepărtat. După 1920 progresul aviaţiei anihilase în bună parte beneficiile insularităţii. În cursul războiului din 1939-1945, Londra avea să apară ca o ţintă foarte vulnerabilă. Lumea avea să vadă ceea ce n-ar fi crezut posibil: o serioasă ameninţare de invazie a Angliei de către Germania, drumurile Mediteranei tăiate de Axă, în timp ce alianţa Japoniei cu dictatorii punea în pericol India, Singapore şi chiar Australia. Până la urmă, graţie anticelor virtuţi de tenacitate, de calm şi de curaj, graţie de asemenea sprijinului Statelor Unite, al Rusiei şi al mişcărilor de rezistenţă din Europa, Marea Britanie va ieşi onorabil din acele „guri de infern”, mândră de forţa sa morală, de unitatea sa, de fidelitatea dominioanelor, dar neliniştită în privinţa viitorului şi ştiind că, de aci înainte, diplomaţia sa tradiţională va trebui schimbată în mod radical.

II. La începutul războiului avea ca aliaţi Polonia şi Franţa, dar nu le putea da un sprijin suficient nici pe uscat, nici în aer. O lungă perioadă de pacifism slăbise potenţialul său de război. În aprilie 1940 ea nu pusese încă în stare de luptă decât zece divizii. A trebuit să vină Churchill la putere pentru a da producţiei impulsul puternic de care avea nevoie. Insuficient susţinută, insuficient echipată, Polonia nu putuse rezista decât o lună. Franţa, contând pe linia Maginot, pregăti un război defensiv, dar linia nu acoperea frontiera de nord şi aceasta fu trecută în mai 1940 de către diviziile blindate ale lui Hitler, care a violat neutralitatea Olandei şi a Belgiei. Armatele franco-britanice se văzură tăiate de bazele lor prin cursa spre mare a carelor de asalt germane. În câteva zile, dezorganizarea produsă de Luftwaffe [93], stăpâna aerului, de tancurile ce atacau statele-majore, înaintând până în spatele frontului, de milioanele de refugiaţi care încurcau circulaţia pe drumuri deveni atât de mare încât orice contraatac şi chiar orice manevră erau imposibile.

III. Atunci, o flotă de aproape o mie de vase, de toate categoriile şi toate mărimile – crucişătoare, pacheboturi, iachturi, bărci, şalupe – sosi din Anglia la Dunkerque, noaptea, sub o ploaie de bombe, ca să culeagă rămăşiţele armatelor aliate. Fură îmbarcaţi aproape patru sute de mii de oameni, sub protecţia eroicelor divizii franceze, care se sacrificară pentru a apăra oraşul de inamic şi a aviaţiei de vânătoare britanice, care, de la bazele sale din Anglia, proteja Dunkerque-ul. Astfel Anglia îşi recuperă oamenii, dar nu şi echipamentul, care a trebuit să fie abandonat. Atunci când Franţa, ale cărei armate fuseseră completamente dezorganizate, semnă un armistiţiu, Marea Britanie se trezi singură, cu arme învechite, în faţa unei ameninţări cu invazia. Ea se puse curajos pe lucru, înfiinţă o nouă armată, construi tranşee şi instalaţii militare pe toate plajele şi falezele sale şi pregăti ziduri de flăcări alimentate de o imensă reţea de ţevi cu benzină. Nici un moment ea nu fu atinsă de morbul disperării. Anglia nu fusese niciodată bătută şi nu voia să creadă că ar putea fi vreodată. Veniră în Anglia guvernele în exil din Norvegia, din Belgia, din Polonia, din Cehoslovacia, venise şi generalul de Gaulle, împreună cu voluntarii săi, din Franţa. Savanţii englezi făceau minuni şi secondau prin invenţiile lor marina şi aviaţia (lupta împotriva minelor magnetice, radarul). Churchill, care se dovedi atunci un ministru de talia lui Pitt, animă eforturile tuturor. „Bătălia Franţei s-a terminat; cred că bătălia Marii Britanii este pe cale să înceapă. De această bătălie depinde salvarea civilizaţiei creştine… Să ne întărim inimile ca să ne îndeplinim datoria şi să ne comportăm astfel încât, dacă Imperiul britanic şi comunitatea sa de naţiuni vor mai dăinui mii de ani, oamenii acelor vremuri viitoare să poată spune: «A fost cea mai măreaţă clipă din istoria lor» „.

IV. Şi iată că într-adevăr Anglia a cunoscut atunci clipa ei cea mai măreaţă, dar şi cea mai primejdioasă. Atacul a venit pe calea aerului. Goering, care credea că are şi avea efectiv, o zdrobitoare superioritate aeriană, voia să frângă prin bombardamente masive apărarea şi curajul englezilor, astfel ca invazia să devină uşoară. Prima mare bătălie aeriană din istorie a durat de la sfârşitul lui august până în noiembrie 1940. Piloţii din aviaţia engleză – Royal Air Force – erau de patru ori mai puţin numeroşi decât cei din Luftwaffe, dar eroismul şi dibăcia lor au pricinuit aviaţiei naziste astfel de pierderi încât în cele din urmă, a renunţat la iniţiativa sa. „Nicicând în istorie, atâţia oameni n-au datorat atât de mult atâtor de puţini…”, spuse Churchill. Războiul-fulger (Blitzkrieg) distrusese cartiere întregi din Londra, incendiase docurile, răsese de pe suprafaţa pământului oraşe întregi, cum a fost Coventry, dar aprinsese „în inimile britanice şi în întreaga lume un asemenea foc” încât avea să ardă „cu o flacără vie şi dreaptă până în ziua în care ultimele vestigii ale tiraniei naziste” din toată Europa vor fi prefăcute în cenuşă.

V. Dar până să ajungă acolo, Anglia a traversat o lungă şi dureroasă perioadă de înfrângeri. Ea nu a reuşit să împingă Iugoslavia şi Grecia la rezistenţă împotriva Germaniei decât pentru a vedea aceste ţări repede învinse şi ocupate. În Mediterana, ca şi pe oceane, submarinele îi pricinuiră pierderi nemaipomenite, pe care construcţia de noi vase era departe de a le compensa. Germanii cuceriră Creta pe calea unei invazii aeriene – prima din istorie – ceea ce putea inspira temeri mari pentru Egipt. În deşert, între Tripolitania şi Alexandria, diviziile italiene fuseseră întărite de Afrika Korps al mareşalului Rommel şi trupele britanice din Tobruk se aflau încercuite. Dar marii aventurieri se epuizează totdeauna fiindcă nu ştiu să se oprească la timp. În loc să exploateze, cu toate forţele sale, victoria africană, Hitler comise în iunie 1941 nebunia fără seamăn de a ataca Rusia. Din acea zi războiul era câştigat de Churchill, căci el avea, pe de altă parte, sprijinul fără rezerve al lui Roosevelt, care, ferm hotărât să intre în război, dar să n-o facă decât în ziua când America va fi gata să-l urmeze, dădea până atunci Angliei ajutorul material cel mai eficace sub formă de „împrumut-închiriere”, adică fără ca Anglia să aibă de vărsat devize. Împrumutul-închiriere reechipă în parte Armata a opta, devenită ulterior cea mai glorioasă armată britanică (din ea făceau parte eroii francezi de la Bir-Hakeim) şi căreia noile sale tancuri şi un nou şef, Montgomery, îi aduseră, în sfârşit, în 1942 victoria de la El-Alamein, care salvă Egiptul.

VI. La sfârşitul anului 1941, Statele Unite intrară în război în urma atacului dat de japonezi la Pearl Harbor. Începutul războiului din Pacific fu nefericit pentru Statele Unite, care pierdură Filipinele; pentru Anglia, care pierdu Singapore şi Birmania; pentru Olanda, care pierdu Iava şi Sumatra; şi pentru Australia, care văzu armata japoneză la porţile sale. Dar forţa de producţie a Americii era atât de mare, încât orice observator bine informat putea să prevadă că după doi sau trei ani nici Japonia, nici Germania nu vor fi în stare să reziste armatelor aliate, care vor avea atunci supremaţia totală în aer şi pe mare. În ceea ce priveşte Europa, un atac frontal în 1942 părea imposibil. O debarcare efectuată la Dieppe, cu un mare curaj, de către canadieni revelase forţa dispozitivelor de apărare ale germanilor. Planul stabilit de comun acord între Anglia şi America prevedea să se ia drept platformă de plecare Africa de nord franceză. Armatele aliate debarcară acolo la 8 noiembrie 1942. Curând armata franceză din Africa, încă numeroasă, li se alătură şi, împreună, ele zdrobiră armatele germane din Tunisia, la care se alăturase Rommel, fugărit de Montgomery şi prins între două focuri. Capitularea totală a forţelor germane şi italiene din Africa de nord a fost prima mare victorie a aliaţilor. Nu era încă, spuse Churchill, începutul sfârşitului, dar era sfârşitul începutului.

VII. „Venise timpul să se recucerească Europa, unde, în toate ţările ocupate, mişcările de rezistenţă îi aşteptau pe aliaţi. Necesitatea de a asigura acoperirea aeriană a debarcărilor impunea salturi din platformă în platformă. Din Tunisia, Eisenhower, comandant suprem, trecu în Sicilia, din Sicilia în Italia. Trebuia continuat efortul în această direcţie, făcându-se din Mediterana centrul ofensivei? Era părerea lui Winston Churchill. Dar opinia lui Roosevelt şi a lui Stalin birui şi se hotărî ca principalul atac împotriva „fortăreţei Europa” să aibă ca bază Insulele Britanice şi să fie îndreptat spre coasta normandă, primele obiective fiind Cherbourg şi peninsula Cotentin. Această operaţie, pregătită cu infinită grijă (construcţie de porturi artificiale, pipeline sub Canalul Mânecii), fu încercată la 6 iunie 1944 şi reuşi în mod rapid. Dar, riposta germană fu un nou Blitzkrieg împotriva Angliei şi în special împotriva Londrei. De astă dată proiectilele, lansate de pe coasta europeană, erau purtate de rachete fără piloţi. Această armă nouă, V1 (V pentru Vergeltung – răzbunare), fusese studiată de multă vreme de germani şi Royal Air Force aruncase mii de tone de explozive pe rampele de lansare. Totuşi, pagubele fură enorme şi tot atât de grave ca acelea pricinuite în urma atacului din 1940. Mai mult de un milion de case fură distruse sau deteriorate de bombele zburătoare. V2, o rachetă stratosferică, având o viteză mai mare decât sunetul, dejucă sistemul de apărare organizat împotriva lui V1. Pare sigur că, dacă germanii ar fi fost în măsură să înceapă această ofensivă decisivă mai devreme, ea ar fi stingherit foarte mult pregătirile pentru invazie.

VIII. Dar reuşita invaziei îi lipsi foarte curând de rampele lor de lansare. Armatele britanice urcară de-a lungul coastei spre Belgia, în timp ce armatele americane se îndreptau spre est şi divizia Leclerc intra în Paris. La 15 august o nouă debarcare fu efectuată în sudul Franţei şi progresă, fără a întâm-pina greutăţi, spre nord. În septembrie totul era gata pentru atacarea liniei Siegfried, dar un atac frontal ar fi putut fi ucigător. Înainte de a-l porni, Eisenhower încercă să învăluiască prin Olanda extremitatea nordică a liniei, lansând asupra ei, prin surpriză, câteva divizii aeropurtate. Această manevră eşuă şi războiul mai dură o iarnă întreagă, dar aviaţia britanică şi americană făceau praf industria germană şi nu mai exista nici o îndoială în ce priveşte rezultatul. În sfârşit, armata venită din vest se întâlni cu armata rusă, Hitler se sinucise şi, la 7 mai 1945, inamicul semnă capitularea necondiţionată. Churchill apăru într-un balcon din Londra şi fu aclamat; el evocă vremea când luminile erau stinse, când cădeau bombele şi când nici un om, nici un bărbat, nici o femeie, nici un copil, nu vorbea de încetarea luptei. Acum, Anglia, după ani îndelungaţi, scăpase din „gurile infernului şi din ghearele morţii”. Mai rămânea de învins Japonia, dar şi această victorie era pe calea cea bună.