XIII.         CONCLUZII.

I. Istoria Angliei este istoria uneia dintre cele mai remarcabile biruinţe ale speţei umană. Câteva triburi saxone şi daneze, rătăcite pe o insulă din marginea Europei, amestecate cu câţiva supravieţuitori celţi şi romani, organizate de aventurieri normanzi, au devenit în câteva secole stăpâne pe o treime din planetă. E interesant de aflat secretul unui destin tot atât de uimitor ca, odinioară, acela al Romei.

II. Amestecul raselor era bine dozat, climatul sănătos, pământul fertil. Adunări locale introduseră la sate gustul pentru discuţiile publice şi pentru tranzacţii. Dar aceste obiceiuri ar fi căzut, fără îndoială, în desuetudine, aşa cum s-a întâmplat în alte ţări, dacă nu ar fi intervenit cucerirea normandă. Graţie autorităţii Cuceritorului şi a urmaşilor săi normanzi şi angevini, englezii au cunoscut, înaintea oricărui popor din evul mediu, binefacerile unei bune justiţii şi au învăţat să respecte legile. Apăraţi faţă de vecinii lor continentali de apa mării şi eliberaţi, mulţumită ei, de orice temeri, care au paralizat în Franţa atâţia oameni de stat, ei au putut, fără a întâmpina mari primejdii, să-şi organizeze pe îndelete instituţii originale. Un şir de întâmplări fericite le înlesni să descopere pe încetul condiţiile simple care să le asigure totodată securitatea şi libertatea.

III. De pe vremea regatelor saxone, regii englezi guvernaseră în colaborare cu un Consiliu şi se străduiseră să obţină pentru actele lor aprobarea celor mai puternici bărbaţi ai ţării. Această metodă a fost îmbrăţişată de urmaşii lor şi Anglia n-a cunoscut niciodată monarhia absolută [94]. Când forţele reale s-au deplasat, suverani abili au consultat toate „stările” din regat şi şi le-au raliat. Cei mai buni dintre clerici au fost miniştrii lor; baronii, apoi squire-li au devenit funcţionarii lor; orăşenii lor s-au grupat în „comune devotate”. Pe măsură ce se apropiau de maturitatea politică, rând pe rând, seniorii, cavalerii, micii proprietari, negustorii, meseriaşii, fermierii au fost chemaţi să participe la responsabilităţile puterii, până ce, în sfârşit, partidul muncitoresc (sau laburist) deveni partidul de guvernământ al maiestăţii sale. Transformând astfel toate grupele succesive de nemulţumiţi virtuali în colaboratori reali, guvernele engleze au putut acorda poporului libertăţi cu atât mai largi cu cât se simţeau mai puţin ameninţate.

IV. Două virtuţi preţioase între toate: continuitatea şi supleţea, au asigurat Angliei o evoluţie liniştită. „E mai bine – spunea lordul Balfour – să faci un lucru absurd, dar care s-a făcut întotdeauna, decât să faci un lucru care nu s-a făcut niciodată”.

Anglia este şi acum, aşa cum a fost totdeauna, guvernată de precedente. După zece secole aristocraţia funciară se menţine ca o magistratură benevolă. Monarhia, parlamentul, universităţile au rămas credincioase tradiţiilor şi obiceiurilor din evul mediu. Legile pădurii, edictate de Cuceritor, proteguiesc şi azi cu ecourile lor din ce în ce mai rare pe ultimii vânători cu gonaci. Dar puterea de adaptare a poporului englez este egală cu conservatorismul său. Întotdeauna instituţia veche recunoaşte, acceptă şi asimilează forţele noi. Astfel că în Anglia n-a fost niciodată o adevărată revoluţie. Scurtele răscoale care-l jalonează istoria n-au fost decât nişte vălurele pe suprafaţa unui ocean şi „glorioasa revoluţie din 1688” n-a fost decât un schimb de semnături.

V. Oamenii de stat ai Angliei au folosit efectele hazardului aşa cum marii artişti reţin o expresie sau o trăsătură fericită.

Am arătat mai înainte cum apropierea dintre cavaleri şi orăşeni, apoi abţinerea voluntară a clerului au dus la formarea unui parlament compus din două Camere distincte. Curând după aceea, regii, în privinţa resurselor lor financiare, depinseră de bunăvoinţa acestui parlament, în timp ce suveranii Franţei şi ai Spaniei puteau percepe, prin forţă, impozite neconsimţite. Şi în scurtă vreme englezii înţeleseră că libertăţile lor erau legate de menţinerea a două reguli imperative: nici impozite perpetue, nici armată regală prea puternică. Asupra acestor două puncte au intrat în conflict cu dinastia Stuarţilor şi au biruit. Parlamentul ieşind învingător, mai rămânea să se găsească mijlocul de a atribui acestei adunări legislative şi o putere executivă. Şi atunci, o nouă întâmplare, urcarea pe tron a dinastiei hanovriene, a făcut posibilă crearea unui cabinet răspunzător în faţa Camerelor. În sfârşit, prudenţa aristocraţiei engleze şi înţelepciunea politică a şefilor săi îngăduiră să se transforme fără revoluţie un club de proprietari rurali într-o adunare naţională. Astfel s-a conturat în mod lent o metodă de guvernare care nu este, aşa cum a crezut adesea Europa, un sistem abstract, valabil orişiunde, ci un ansamblu de reţete care, în această ţară şi din anumite motive istorice, au reuşit.

VI. Insularitatea, distanţa şi, poate, climatul au dus la o ruptură religioasă cu Roma şi această ruptură, la rândul ei, a fost cauza iniţială a formării unui Imperiu britanic [95]. Îndelungate lupte religioase au creat în Marea Britanie un tip de protestant disident, curajos şi încăpăţânat, care, în loc de a se supune, a emigrat şi a populat ţări îndepărtate cu anglo-saxoni. Supremaţia pe mare, pe care Anglia a cucerit-o în mod succesiv, în luptă cu Spania, Franţa, Olanda şi, în sfârşit, cu Germania şi pe care a câştigat-o deoarece a putut, graţie poziţiei sale geografice, să consacre flotei cea mai mare parte a resurselor sale, a asigurat supravieţuirea acestui imperiu. S-ar fi putut crede că va dispărea, dacă nu în urma unor cuceriri străine, cel puţin în urma unei explozii interne, dar pierderea coloniilor americane învăţase guvernul din Londra să adopte modestia. După ce inventase parlamentul şi cabinetul, Anglia descoperi din întâmplare şi-o aplică cu bunul său simţ, concepţia despre o federaţie imperială de state libere. În imperiu, ca şi în Anglia, guvernul britanic nu doreşte alt izvor al autorităţii sale decât consimţământul celor guvernaţi.

VII. Reuşita compromisurilor engleze va fi ea oare durabilă? Răspunsul la această întrebare nu intră în sarcina istoricului, care constă în descrierea trecutului şi nu în prezicerea viitorului. Dar el poate observa că opoziţia dintre clase şi partide, mortală în alte ţări, este mai puţin primejdioasă în Anglia, pentru că obiceiul de a se înclina în mod disciplinat în faţa hotărârii majorităţii este tot atât de străvechi ca şi curţile de judecată ale regilor normanzi şi totodată pentru că, sub superficialele conflicte de opinii, există o unitate fundamentală a ţării, care pare de nezdruncinat. Clasele sunt despărţite aici nu de amintiri şi nici de patimi, ci de interese asupra cărora se poate uşor tranzacţiona. Inteligenţa şi elocvenţa, care învrăjbesc atât de puternic alte popoare, au mai puţină influenţă asupra englezilor decât înţelepciunea instinctivă şi tradiţională. Respectul trecutului este la ei generalizat şi istoria este prezentă în mii de obiceiuri. Forţa poporului englez stă atât în flotele sale navale şi aeriene, cât şi în caracterul disciplinat, binevoitor, încrezător şi tenace pe care l-au modelat zece secole de fericire.

196 Mâncători de carne de vită (în limba engleză) – poreclă a gardienilor de la Turnul Londrei.

Denumirea de Marea Britanie, desemnând unirea Angliei, a Scoţiei şi a Ţării Galilor, a fost folosită pentru întâia oară în mod oficial în 1707. Dar unii scriitori o folosiseră cu mult înaintea acestei date – n.a.

197 Darul suveranului (în limba greacă) şi Adevărata lege a monarhiilor libere (în limba engleza).

198 Lucy Apsley – soţia omului politie antiregalist John Hutchinson (1615-1664), femeie inteligentă şi cultă, care a lăsat valoroase memorii, unele sub forma biografiei soţului ei.

199 Popor amintit în Vechiul testament, duşman al evreilor.

200 George M. Trevelyan (1876-1962) – istoric englez de orientare liberală.

201 Thomas Hobbes (1583-1079) – celebru filozof materialist.

202 În secolul al XVII-lea „cavaleri” însemna categoria posesorilor de moşii vasali direcţi ai suveranului.

203 Această apreciere îngăduitoare asupra păcii din 1604 nu este unanimă. Contemporanii, ca şi mulţi istorici, au judecat-o ca o abandonare a intereselor comerciale fundamentale ale Angliei.

204 Frederic al V-lea, principe elector al Palatinatului Renan (1010-1632).

205 Este vorba de Francis Bacon (1561-1626), celebrul filozof.

206 „Dragul nostru tătic şi naş” (engl. fam.).

207 Poreclă afectuoasă dată de Iacob I lui Buckingham, implicând o aluzie la o figură evanghelică, Sf. Ştefan pro-tomartirul, despre care în Faptele apostolilor, VI. 15. se spune că avea „faţa luminoasă precum chipul unui înger”…

208 În arhitectura bisericilor occidentale, „corul” este partea dinspre răsărit, de formă aproximativ semicirculară.

209 În realitate cele trei rezoluţii au avut un caracter politic bine definit, urmărind să prevină dizolvarea parlamentului de către rege şi să-l provoace acestuia cât mai mari greutăţi în cazul în care ar fi făcut-o.

210 De fapt, un act abuziv, despotic, iar nu unul „revoluţionar”.

211 Consiliul Nordului, creat pe vremea lui Iacob I, era un departament însărcinat cu relaţiile dintre Anglia şi ţările din nordul Europei, inclusiv Franţa. Exista şi un Consiliu al Sudului, ocupându-se de relaţiile cu Spania, Flandra şi Italia. Ambele au funcţionat până la 1782, când din Consiliul Nordului s-a constituit Departamentul Externelor (Foreign Office), iar din Consiliul Sudului cel al Internelor (Home Office).

212 Tribunal excepţional, însărcinat cu urmărirea şi judecarea delictelor religioase.

213 Sub acest nume erau designate, mai ales în secolele XVI-XVII, regiunile de coastă ale Marocului şi Algeriei de astăzi.

214 Aluzie la „dragonadele” lui Ludovic al XlV-lea. Persecuţii împotriva protestanţilor din Franţa, după revocarea (în 1685) edictului de toleranţă religioasă de la Nantes.

215 Judecată prea indulgentă: între 1629 şi 1640 Strafford a conclucrat la suprimarea, de fapt, a parlamentului.

216 Afirmaţia nu este întru totul exactă, iar argumentele care urinează dovedesc faptul că denumirea unor categorii sociale nu mai acoperea o realitate concretă, că în interiorul acestor categorii se produsese o diferenţiere, bazată pe interese politice şi sociale adverse.

217 Aluzie biblică.

218 Tentaţia de a arunca o săgeată la adresa regimurilor totalitare existente în Germania şi Italia la data redactării acestei lucrări îl face pe Maurois să alunece spre o comparaţie nedreaptă, deoarece grupul independenţilor, Cromwell şi nucleul de armată revoluţionară organizat de el reprezentau o forţă ce exprima şi servea cauza progresului economic, social şi politic al poporului englez; erau expresii ale voinţei şi aspiraţiilor – mai mult sau mai puţin conştiente – ale majorităţii poporului.

219 De la to level – a egaliza, a nivela (în limba engleză).

220 Generalizare gratuită. Nu orice om care ştie a se face ascultat de mase le duce la dezastru. Iar despre Lilburne, chiar dacă n-a reuşit să impună programul său şi al partidei levellere. Nu se poate spune că a dus la dezastru masele poporului englez. Modul În care s-a statornicit în Anglia regimul postrevoluţionar a însemnat, evident, o realizare limitată a aspiraţiilor maselor, dar nu un „dezastru” pentru ele.

221 Aluzie biblică, întreg limbajul politic al puritanilor abundă în asemenea manieră de exprimare.

222 Rămăşiţă, coadă (în limba engleză) – rămăşiţă de parlament.

223 Afirmaţia autorului nu ţine seama că „trecutul de libertate” la care el se referă cuprindea în sfera sa o minoritate socială restrânsă, pe când măsurile lui Cromwell, chiar aparent dictatoriale, erau tranzitorii şi consolidau un regim care, cu toate imperfecţiunile sale, avea să includă în sfera drepturilor politice-constituţionale o parte mai mare a poporului englez.

224 A fost însă numai o idee, deoarece Anglia n-a intrat în stăpânirea Gibraltarului decât la începutul secolului al XVII-lea.

225 Rămăşiţă a vechii secte eretice din evul media Vezi nota 99.

226 Aluzie la „rămăşiţa” (rump) de parlament.

227 George Nathaniel, lord Curzon (1859-1925) şi Cecil Rhodes (1853-1902) – oameni, politici, reprezentanţi ai imperialismului britanic.

228 Hiliasmul – doctrină religioasă sectară care propovăduia ideea apropiatei reveniri a iui Hristos printre oameni şi a instaurării unei domnii pământene a acestuia pe timp de o mie de ani.

229 John Evelyn (1620-1706) – scriitor, om politic şi gravor. Jurnalul său, publicat pentru întâia dată în 1818, cuprinde perioada dintre 1641 şi anul morţii autorului.

230 William Temple (1628-1699) – om politic, diplomat şi scriitor, activ mai ales în epoca Restauraţiei. Soţia sa, Dorothy Osborne (1627-1675), femeie inteligentă şi cultă, a lăsat o valoroasă şi interesantă corespondenţă.

231 Una din principalele căi de acces ale Londrei, paralelă cu Tamisa.

232 Fiul cunoscutului ministru din timpul lui Iacob I şi Carol I.

233 Memorialist şi istoric (1633-1703), autor al unui Jurnal în care descria viaţa din Londra între 1660 şi 1669.

234 John Dryden (1631-1700) – celebru poet din vremea Restauraţiei.

235 Actul de mărturisire (a credinţei).

236 Membri ai colegiului.

237 Mai exact: Lilli – Borlero Bullen – a – la: refren onomatopeic, deci intraductibil, al unui cântec atribuit lordului Thomas Wharton, compus pentru a-şi bate joc de noul vicerege al Irlandei, numit de Iacob al II-lea în 1687. A devenit curând foarte popular, un veritabil semnal de recunoaştere ai duşmanilor lui Iacob al Il-lea.

238 Deschis noaptea – roman de scriitorul francez contemporan Paul Morand.

239 Antoine, conte de Hamilton (1646-1720) – scriitor, originar dintr-o familie aristocratică scoţiano-lrlandeză. Regalist, a trăit în Franţa o mare parte a vieţii şi a scris în limba franceză, încât figurează printre reprezentanţii literaturii franceze. Memoriile cavalerului de Gramont, celebru om de lume al epocii, cumnat cu Hamilton, sunt în realitate opera celui din urmă şi considerate drept una din lucrările memorialistice de valoare deosebită ca frescă de moravuri, unii mergând până la a le compara cu scrisorile d-nei de Sevigne, cu „Caracterele” lui La Bruyere sau cu memoriile lui Saint-Simon.

240 John Wilmot Rochester (1647-1680) – poet satiric, foarte libertin atât în scrieri cât şi în viaţa sa privată.

241 Berării (în limba engleză).

242 Piese de Shakespsare.

243 Jean-Baptiste Massillon (1663-1742) – celebru predicator francez.

244 Edmund Burke (1728-1797) – celebru scriitor şi om politic whig, adversar al revoluţiei franceze.

245 Ultimul descendent al lui îacob al II-lea Stuart, numit Henry Benedict, cardinal de York, a murit în 1807.

246 Wilhelm de Orania (1533-1584) – conducător al luptei pentru independenţa Olandei, era supranumit laciturnul.

247 Actul cu privire la rebeliune (în limba engleza).

248 Robert, conte de Sunderland (1640-1702) – politician abil şi intrigant, care în 1688 a trecut din tabăra stuarţilor în aceea a lui Wilhelm de Orania.

249 Iacob-Eduard Stuart (1688-1766) – fiul lui Iacob al II-lea, pretendent la tronul Angliei după moartea tatălui său (1701).

250 Este o scăpare: trebuie spus în ultima treime a domniei reginei.

251 Eugen de Savoia (1663-1736) – celebru general de origine franceză, în serviciul Imperiului habsburgic.

252 Robert Harley, conte de Oxford (1661-1724) – om politic tory.

253 Act of Settlement – vezi Cartea a VI-a, cap. I. ş X.

254 Minţi cu neruşinare (în limba latină).

255 Târgurile sau burgurile putrede erau numite înainte de reforma electorală din 1832 localităţile care aveau dreptul de a trimite un deputat în parlament, deşi numărul alegătorilor din cuprinsul lor era foarte mic, astfel că voturile acestora puteau fi uşor cumpărate.

SFÂRŞIT

[1] Giulio Alberoni (1664-1752) – cardinal de origine italiană, devenit principalul ministru al regelui Spaniei, între 1714 şi 1719. Textul original e posibil să cuprindă o greşeală: Alberoni n-a fost un personaj „ciudat” (étrange), ci a fost un „străin” (étranger) la curtea Spaniei.

[2] Locuitori din Highlands, părţile muntoase, de nord, ale Scoţiei.

[3] Alexis de Tocqueville (1805-1859) – diplomat şi publicist francez.

[4] Le Lutrin – poem eroicomic al lui Boileau.

[5] Reviste satirice, editate de Richard Steele (1672-1720) şi Joseph Addison (1672-1719), prin care aceştia au pus bazele jurnalisticii literare.

[6] Numit astfel după fraţii Robert (1728-1792) şi James Adam (1730-1794), arhitecţi care au dezvoltat în Anglia un stil de factură neoclasică.

[7] Samuel Johnson (1709-1784) – reputat şi foarte influent scriitor, cu un vast şi multilateral câmp de activitate.

[8] Tratat anglo-portughez din 1703, asigurând Angliei importante avantaje comerciale. Numit astfel după diplomatul care l-a negociat.

[9] Măsură anglo-saxonă de capacitate; 1 gallon = 4,54 l.

[10] Opera cerşetorului, în limba română: titlul ei şi al altor lucrări literare sau muzicale pe care le-a inspirat a fost consacrat în forma: Opera de trei parale (în limba franceză – L'Opéra de Quatre Sous).

[11] Monedă de aur valorând 21 de şilingi, numită astfel deoarece iniţial, sub Restauraţie, a fost bătută din aur provenit din Guineea. Din 1817 a fost înlocuită cu altă emisiune, de aceeaşi valoare nominală, ale cărei monede erau numite sovereign.

[12] Unchi al cunoscutului poet, a compărut pentru această faptă în faţa Camerei Lorzilor, într-un proces care a stârnit vâlvă. Mary Chaworth a fost iubită de poetul Byron în adolescenţă şi cântată într-unui din poemele sale, The Dream (Visul).

[13] Scriitor (1728-1774), cunoscut mai ales prin romanul Vicarul din Wakefield.

[14] Istoric şi publicist francez, autor al unei teze de doctorat intitulată „L'Esprit révolutionnaire en France et aux Etats-Unis à la fin du XVIlle siècle” (Spiritul revoluţionar în Franţa şi Statele Unite la sfârşitul secolului al XVIII-lea), apărută în 1924, la care probabil se referă André Maurois.

[15] Scriitor şi memorialist, remarcabil prin cultură şi rafinament (1717-1797); fiu al omului politic Robert Walpole.

[16] Pact franco-spaniol de alianţă, încheiat la 15 august 1761 şi numit astfel din cauza înrudirii apropiate a dinastiilor celor două ţări.

[17] Alessandro Farnese, duce de Parma (1545-1592) – talentat general, guvernator spaniol al Ţărilor de Jos, care a avut misiunea să debarce în Anglia, sub protecţia Invincibilei Armada (1588).

[18] Hubert de Brienne, conte de Conflans (1690-1777) – amiral francez, care a suferit în 1759 un dezastru naval în faţa flotei engleze, la Quiveron, pe coasta Bretaniei.

[19] În Franţa vechiului regim, parlamente se numeau curţile superioare de justiţie, pe care regele le consulta (fără a fi obligat) în anumite chestiuni de stat, mai ales financiare.

[20] Născut şi crescut în această ţară, sunt mândru de numele de britan (în limba engleză).

[21] John Dunning, baron de Ashburton (1731-1782) – celebru avocat al vremii, membru al parlamentului, orator elocvent al partidului whig.

[22] Vezi nota 255.

[23] Localitate din răsăritul Franţei unde, la 20 septembrie 1792, forţele revoluţionare au respins invazia armatei austro-prusiene.

[24] De fapt, tratatul s-a încheiat în luna mai 1784. În 1781 Pitt nici nu era la putere.

[25] Ordinul cavalerilor ioaniţi (sau ospitalieri) se retrăsese pe rând din faţa turcilor selgiucizi, apoi a celor otomani, în insula Cipru, apoi Rhodos (1310-1522) şi, în cele din urmă. pe la 1530, în insula Malta, de unde şi numele de ordinul Cavalerilor de Malta.

[26] Scăpare inexplicabilă pentru un autor francez. Napoleon s-a proclamat împărat printr-un senatus-consult din 18 mai 1804, urmat de un plebiscit al cărui rezultat favorabil a fost anunţat oficial la 6 noiembrie 1804, urmând celebrul act al încoronării la 2 decembrie 1804.

[27] Inexact: titlul de lord Wellington i s-a conferit în 1809.

[28] Generali ai lui Napoleon.

[29] Arthur Young (1741-1820) – renumit agronom englez.

[30] William Cobbett (1762-1835) – publicist şi om politic radical.

[31] Termen modernizat, aplicat de autor unor asociaţii care, chiar dacă de mari proporţii, nu se apropie de rolul şi dimensiunile „trusturilor” în accepţiunea reală, contemporană, a cuvântului.

[32] Titulari ai unor funcţii ecleziastice.

[33] Sectă religioasă formată în Boemia pe la mijlocul secolului al XV-lea, continuând tradiţiile husitismului radical (curentul taborât), dar într-un spirit accentuat mistic şi pacifist.

[34] Ei bine, sunt al dracului de supărat pentru asta! (în limba engleză).

[35] „Regent” a fost numit în Anglia viitorul rege George al IV-lea (1820-1830), deoarece a deţinut această funcţie între anii 1811 şi 1820, când tatăl său, George al III-lea, a fost incapabil să exercite atribuţiile regale din pricina vârs-tei şi a unei avansate maladii nervoase.

Ü Profesorul Pollard. – n.a.

[36] 1 quarter, măsură de capacitate anglo-saxonă = 290,781 litri.

[37] Reşedinţă a familiei aristocratice cu acelaşi nume devenită, în primele decenii ale secolului al XlX-lea, un renumit salon literar, artistic şi politic de colorit whig. She-ridan, Macaulay, Dickens au frecventat acest cerc.

[38] Gilbert Keith Chesterton (1874-1936) – fecund şi influent jurnalist, romancier, istoric şi critic literar.

[39] Devonshire House – salon literar şi artistic whig. Emul al celui de la Holland House (vezi nota 292). Reşedinţă a familiei Cavendish, duci de Devonshire şi-a datorat notorietatea mai ales celor două soţii ale lui William Cavendish, al cincilea duce de Devonshire (1748-1811). Ambele, Georgiana Spencer şi Elizabeth Foster, au cultivat pe artişti (Gainsborough) şi scriitori, imprimând şi un anumit stil mai liber, mai natural, manierelor din înalta societate.

[40] Expresie designând epoca de absolută dominaţie politică a whigilor în secolul al XVIII-lea (Walpole, Pitt-se-nior) şi caracterul ei oligarhic, asemănat, nu fără oarecare răutate, cu regimul patriciatului negustoresc din Veneţia în evul mediu.

[41] Sidney Smith (1771-1845) – publicist, apropiat cercului de la Holland House, fondator al periodicului „The Edinburgh Review'- (vezi cartea a VII-a. Cap. I, ş X).

[42] Sistem de salarizare adoptat în 1795, mai întâi în Berkshire şi generalizat apoi în sudul şi centrul Angliei (nu însă în nord, după cum nici în Scoţia). Consta în completarea salariilor agricole mici din fondurile pentru săraci. Rezultatul a fost că londonezii şi arendaşii au putut reduce şi mai mult salariile, diferenţa fiind acoperită de contribuabili.

[43] Roman de Charles Dickens (1838).

[44] George Crabbe (1754-1832) – scriitor, cunoscut mai ales ca poet epic.

[45] Actul pentru îndreptarea legii săracilor (în limba engleză).

[46] William Wilberforce (1759-1833) – om politic, filantrop, cu mari merite în combaterea sclavajului: n-a fost niciodată „episcop”, cum afirmă autorul, ci numai adept fervent al unei secte evanghelice.

[47] Poreclă dată poporului englez.

[48] Şcoala economică ce profesa doctrina liberalismului total, numit ulterior „clasic”.

[49] Anti-Corn Law League.

[50] La mijloc era şi o ranchiună personală din partea lui Disraeli, care sperase să devină ministru, onoare pe care Peel i-o refuzase net.

[51] După aceasta, deci din cauza aceasta (în limba latină). Expresie care vrea să prevină împotriva stabilirii unor legături cauzale superficial fondate.

[52] Asociaţia creştină o tinerilor (în limba engleză) cunoscută până astăzi sub iniţialele Y. M. C. A., activează pentru unele scopuri filantropice şi pedagogice, dar profesând c ideologie creştin-moralizatoare şi antirevoluţionară.

[53] Asociaţia unită a mecanicilor (în limba engleză).

[54] The spoils system, pus în practică de pe la 1829, consta în numirea aderenţilor partidului aflat la putere în toate posturile administrative, ţinând seama de serviciile aduse partidului şi aproape de loc de capacitatea personală şi calificarea în îndeplinirea funcţiei. Începând cu anul 1883, sistemul a început a fi limitat prin legi care prevăd selecţionarea unui personal administrativ calificat, verificat prin examene şi inamovibil pe motive politice.

[55] Expresie care designează corpul funcţionarilor de profesie; echivalentă şi cu „birocraţie”.

[56] Antoine-Marie-Philippe-Louis d'Orléans. Duce de Montpensier (1824-1890) – al cincilea fiu al regelui Franţei Ludovic-Filip (1830-1848), s-a căsătorit în 1846 cu infanta Maria-Luiza Femanda, sora reginei Spaniei Isabela a II-a (1833-1868).

[57] Sunt cetăţean roman (în limba latină).

[58] David Pacifico (1784-1854) – negustor din Gibraltar care în 1850 a formulat nişte pretenţii faţă de guvernul grec, pe care Anglia le-a susţinut printr-o demonstraţie navală, dând naştere unei tensiuni diplomatice cu Franţa şi Rusia Atacat în parlament pentru acest act, Palmerston a răspuns printr-un discurs faimos în care a dezvoltat ideea că un supus britanic are dreptul, oriunde şi în orice împrejurare, la protecţia forţei britanice. În acest context a făcut el paralela cu Imperiul roman şi a menţionat expresia „Civis romanus sum” (vezi nota precedentă).

[59] Ministrul de externe al Angliei între 1853 şi 1858.

[60] La care trebuie să se adauge presiunea unor mari părţi din opinia publică engleză, în primul rând a clasei muncitoare.

[61] Este vorba de ducele de Wellington.

[62] Cunoscut săptămânal satiric londonez, fondat În 1841.

[63] Scriitor politic francez (1870-1937) – autor al unei „Istorii a poporului englez în secolul al XlX-lea”, apărută între 1913 şi 1923.

[64] Walter Bagehot (1826-1877) – economist englez, redactor, din 1860, la periodicul „The Economist”, autor (1870) al unor lucrări de mare ecou, printre care „The English Constitution” şi „Lombard Street” (1873), ultima ocupându-se de viaţa financiară londoneză.

[65] Mari arhitecţi englezi din secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea.

* G. M. Young: Early Victorian England. – n.a.

[66] John Harold Clapham (1873-1946) – istoric al economiei engleze.

[67] Thomas Carlyle (1795-1881) – filozof idealist englez.

[68] John Ruskin (1819-1900) – estetician englez; a desfă-şurat şi o activitate publicistică pe teme sociale, cu idei naiv-filantropice.

[69] William Morris (1834-1896) – poet şi pictor prerafae-lit; de prin 1883 a aderat la socialism, un socialism intelectual, fără legătură cu masele muncitoare engleze.

[70] Din Vechiul testament, Cartea I a lui Samnil, cap. 22, ş l-2.

[71] Hawarden, Hughenden – numele reşedinţelor private ale celor doi oameni de stat.

[72] Titlul purtat de suveranii, Egiptului (de fapt viceregi în numele sultanului otoman) între 1867 şi 1914. Cuvântul e de origine persană şi înseamnă „stăpânitor”.

[73] Cuvânt arab însemnând „cel drept călăuzit” – profet.

[74] Comitet electoral (în limba engleză).

[75] Regele Eduard al VII-lea (1901-1910).

[76] În fapt, prima colonie de deportaţi în Australia s-a înfiinţat în 1788.

[77] Herbert Albert Laurens Fisher (1865-1940) – istoric, profesor la Oxford.

[78] Aluzie la cuceritorul Indiei, Robert Clive.

[79] Mişcarea din 1857 n-a fost numai o rebeliune militară; ea a fost cea mai mare răscoală naţională a poporului indian.

[80] Cu excepţia campaniei contra Birmaniei (1885), celelalte s-au desfăşurat înainte de 1857.

[81] În realitate, intrarea indienilor în administraţie s-a făcut foarte lent şi cel puţin până după 1918 nu se poate vorbi de „o imensă pătură de indieni” beneficiind de asemenea drept.

[82] Théophile Delcassé (1852-1923) – ministru de externe al Franţei între 1898 şi 1905.

[83] Autorul are, probabil, în vedere pe Matthew Amold (1822-1888), poet. critic literar şi inspector general şcolar între 1852 şi 1886.

[84] Revistă ilustrată. A apărut trimestrial între 1894 şi 1897.

[85] Bemhard von Bülow – cancelar al Germaniei între 1900 şi 1909.

[86] Numele vechi al celei mai septentrionale provincii a Irlandei; azi Irlanda de Nord, care continuă a fi unită cu Anglia.

[87] Tratatul de la Versailles şi celelalte tratate de la sfâr-şitul primului război mondial sunt criticabile în multe punete. Ignorarea voită şi completă a primului stat socialist – Rusia sovietică – reparaţiile de război stabilite la sume astronomice, nerealiste şi reîmpărţirea coloniilor între învingători sunt câteva exemple concrete. Deşi unele cercuri burgheze occidentale au vorbit şi mai vorbesc de „balcanizarea” Europei, istoria şi-a spus definitiv cuvântul: statele naţionale unitare, independente, suverane, sunt o realitate viabilă şi În măsura în care autorii tratatelor din 1919-1920 au favorizat constituirea sau desăvârşirea construirii lor, ei nu pot fi condamnaţi pentru aceasta.

[88] Autorul vrea să spună că scrutinul cu un singur tur nu permite combinaţiile, cartelurile electorale încheiate pe plan local.

[89] Om politic conservator (1888-1958); între 1930 şi 1940 a deţinut şi funcţii guvernamentale.

[90] Instrument muzical cu coarde apărut în secolul al XVII-lea şi răspândit în secolul al XVIII-lea, având un timbru dulce, potrivit pentru executarea pieselor lirice.

[91] „După părerea tuturor, vrednic de domnie, dacă n-ar fi domnit” (în limba latină). Tacitus, Historiae, I, 49, 8; cuvintele istoricului roman se referă la împăratul Galba (anul 68 e.n.).

[92] Dumnezeu să-l apere pe rege, deşi nu sunt eu acela (în limba engleză). Richard al II-lea, actul al IV-lea, scena I.

[93] Arma aeriană – numele oficial al aviaţiei germane în timpul celui de-al doilea război mondial.

[94] Nu în sensul în care acest regim s-a dezvoltat, de pildă, în Franţa; totuşi regii din dinastia Tudor (1485-1603) şi cei din dinastia Stuart de dinainte de revoluţie (1603-1640) sunt consideraţi monarhi absoluţi.

[95] Ruptura religioasă cu Roma a fost o cauză secundară a formării Imperiului britanic; cauza iniţială a fost dezvoltarea economică din secolul al XVI-lea, care a dus la expan-siunea comercială şi la supremaţia maritimă a Angliei.