VI.Eduard al VI-lea sau reacţia protestantă

I. Ce grup ciudat formau cei trei copii ai lui Henric al VIII-lea. Moştenitorul tronului, Eduard al VI-lea, fiul Janei Seymour, era un băieţel grav şi precoce care citea în fiecare zi zece versete din Biblie şi pe care reformaţii îl socoteau „un nou Iosua”. Maria, fiica Caterinei de Aragon, împlinise treizeci şi unu de ani. Începea să se ofilească, obrazul ei rotund era de o paloare accentuată de părul ei roşu; părea bolnavă şi tristă. Educată de un cărturar spaniol şi mult mai mândră de a fi descendentă a regilor Spaniei decât fiica regelui Angliei, ea rămânea o catolică ferventă, se înconjura de preoţi şi îşi petrecea viaţa în capelă. Cât despre fiica Annei Boleyn, Elisabeta, aceasta era o fată de paisprezece ani, destul de drăguţă, bine făcută, foarte vioaie şi care dădea dovadă de gustul tradiţional al Tudorilor pentru literatura clasică. Scria în latină tot aşa de bine ca în englezeşte, vorbea italiana şi franceza şi, după afirmaţia unuia dintre profesorii ei, „citea mai multă greacă într-o zi decât un canonic într-o săptămână”. Fiind protestantă, ca şi fratele său Eduard (deşi fără atâta convingere), se înţelegea de minune cu copilul-rege şi amândoi se aliaseră împotriva Mariei, căreia curând Eduard îi interzise de a mai pune să se celebreze liturghia. Maria răspunse că mai curând şi-ar pune capul pe butuc decât să dea ascultare la asemenea poruncă. Consiliul îşi aminti că era vara lui Carol Quintul şi consideră că-l mai înţelept să nu stăruie.

II. Chestiunea religioasă nu fusese rezolvată prin schismă. Pe când unele comitate regretau catolicismul, Londra, înflăcărată de predicatori protestanţi ca Latimer, dorea o reformă mai completă. Cea mai mare parte a englezilor era gata să accepte un compromis, care, menţinând riturile esenţiale intrate în obişnuinţă, i-ar fi eliberat de sub dominaţia Romei. Arhiepiscopul de Canterbury, Cranmer, timid şi indecis, continua să ezite între luteranism şi romanism. Totuşi, el, dând bisericii Angliei o carte de rugăciuni, scrisă într-o proză admirabilă şi pentru care el însuşi întocmi litaniile şi rugăciunile în comun, îngădui acestei biserici să dobândească, după biserica romană, acel prestigiu estetic fără care o religie nu poate cuceri inimile. Prigoana împotriva catolicismului continua. Pereţii bisericilor erau daţi cu var, vitraliile erau sparte, crucifixele înlocuite cu stema regală. Toate ceremoniile simbolice fuseseră suprimate: nici anafură, nici agheasmă, nici slăvirea vinerei mari. Totuşi, postul Paştelui trebuia să fie respectat, „pentru a se încuraja vânzarea peştelui”. În 1547 fu autorizată căsătoria preoţilor şi Cranmer îşi putu rechema soţia. Un act de uniformizare, votat de parlament, obliga toate bisericile să folosească Common Prayer Book şi să respecte un ritual comun. Dar uniformitatea însăşi rămânea multiformă. Mai protestant decât arhiepiscopul, Consiliul laic hotărî să se facă unele îndreptări cărţii de rugăciuni. Îngenuncherea, prescrisă de Cranmer în prima ediţie, fusese atacată de zeloşi ca o datină superstiţioasă şi suprimată în ediţia a doua. Cum să te adaptezi unei credinţe care-l în acelaşi timp riguroasă şi schimbătoare?

III. Schimbări atât de profunde indignară multe inimi simple care ţineau la riturile intrate de zece secole în viaţa lor şi a străbunilor lor. Ţăranii din Comwall, care vorbeau în dialect, se revoltară pentru că Londra pretindea să le impună o carte de rugăciuni scrisă într-o engleză pe care n-o înţelegeau. Cranmer le răspunse că înţelegeau şi mai puţin latina, dar Cranmer, profesor de teologie, nu-l cunoştea pe ţărani. Cei din Comwall înţelegeau, dacă nu ad litteram cel puţin în spiritul lor, sensul rugăciunilor tradiţionale. De altfel, revolta avea şi un caracter agrar, nu numai religios. Era o vreme de mari nemulţumiri populare. Şomajul, aproape necunoscut în economia medievală, devenea un rău periculos. Cauzele erau multiple. Obligaţia pentru seniori de a-şi desfiinţa cetele înarmate aruncase pe drumuri la începutul secolului mii de soldaţi care nu cunoşteau nici o meserie. Încă în timpul ciumei negre, câţiva mari proprietari începuseră să înlocuiască cultivarea grâului cu creşterea oilor, la care erau întrebuinţaţi oameni mai puţini. În secolul al XVI-lea mulţi squires au împrejmuit o parte din păşunile şi bărăganele comunale167 pentru a-şi creşte oile. Ţăranii se văzură lipsiţi, în urma acestei politici „de împrejmuiri”, de pământurile lor, iar muncitorii de munca lor.

Oile ne-au mâncat păşunile şi dunele,

Grâul şi pădurile, casele, comunele.

„Oaia – scria Thomas More – era altădată un animal atât de blând; iată că acuma distruge totul, îi înghite până şi pe oameni”. E noua modă, the new gyse. E firesc ca ea să-l încânte pe marii proprietari. După descoperirea de către Spania a minelor de argint din America de Sud, în Europa se urcă preţurile. Squire-ul, care plăteşte mai scump tot ce cumpără, continuă să primească de la arendaşii săi aceleaşi redevenţe fixe; şi se trezeşte mai sărac, strâmtorat. Or, cererea de lână este nelimitată şi preţurile ridicate. Ispita e puternică. Pe la mijlocul secolului, sub domnia lui Henric al VIII-lea, după secularizarea averilor mănăstireşti şi vânzarea bunurilor lor, s-a născut la ţară o proaspătă promoţie de gentlemen-l. Starea de spirit a noilor proprietari de pământ este cu totul diferită de aceea a seniorului din secolul al XIII-lea. Acesta din urmă cerea numai ca pământul să hrănească un anumit număr de cavaleri, dar noul capitalist pretinde un profit. El face din agricultură o afacere „şi paşii oilor schimbă nisipul în aur”. Ce-l interesează pe el ţăranii, pe care abia îi cunoaşte? Fiul său şi mai ales nepotul său vor deveni într-o zi squires conştienţi de datoriile lor, dar orice primă generaţie de stăpâni e aspră.

La moartea lui Henric al VIII-lea ţăranii încep să murmure.

IV. În zadar Consiliul regelui, care vede pericolul, încearcă să intervină. Legile ordonă reconstrucţia fermelor distruse, cultivarea din nou a pământurilor; altele interzic unei singure persoane să aibă mai mult de două mii de oi. (Unii proprietari aveau turme de douăzeci şi patru de mii de capete.) Dar frauda se furişează pe urma legii. Stăpânul trece oile sale pe numele soţiei, al copiilor, al servitorilor săi; în loc de a reclădi o fermă, se retencuieşte în mod simbolic o singură cameră din ferma ruinată; se trage o brazdă simbolică şi se susţine în faţa comisarului că s-a lucrat câmpul. De altfel, comisari sunt judecătorii de pace, ei înşişi proprietari şi deseori delincvenţi; aşa că închid ochii. În unele comitate sătenii se revoltă şi devastează gardurile ridicate de gentry. În comitatul Norfolk, un mic proprietar care e în acelaşi timp şi tăbăcar, un anume Robert Kett, om cu idei înaintate, se pune în fruntea ţăranilor pentru a distruge îngrăditurile unui vecin pe care-l urăşte. În acel mediu sătesc plin de nemulţumiţi, rebeliunea creşte văzând cu ochii. Kett, în capul a şaisprezece mii de oameni, ocupă oraşul Norwich. Revoltă zadarnică, deoarece nici ţăranii, nici şeful lor nu ştiu limpede ce vor. Ea se termină, ca toate revoltele de pe acea vreme, printr-un masacru sângeros şi prin executarea lui Kett. Dar avea să fie un simptom, între multe altele, al nemulţumirii populare.

V. Eduard Seymour, duce de Somerset, fratele Janei Seymour, mama regelui, îndeplinea funcţia de regent în timpul minorităţii nepotului său. Avea reale calităţi, dintre care cea mai remarcabilă era toleranţa. Dar el fu făcut răspunzător pentru dezordinile agrare. Orgoliul său ofensase pe curteni; demagogia sa neliniştise pe proprietari, îmbogăţirea sa îi indignase pe orăşeni; relativa sa îngăduinţă displăcuse fanaticilor. Aristocraţia rurală, condusă de Warwick, obţinu capul lui. Ciudatul şi micul rege, pe cât de pios pe atât de insensibil, notă în jurnalul său, în ziua când unchiul lui fusese decapitat în Turn: „I s-a tăiat capul ducelui de Somerset, astăzi, între ora opt şi nouă dimineaţa… Ambiţie, vanitate, aviditate, a vrut să facă pe stăpânul”.

Warwick (ulterior duce de Northumberland) deveni preşedintele Consiliului de regenţă şi urmări cu mai multă vigoare decât Somerset prigonirea catolicilor. Micul Eduard al VI-lea căzu la pat şi, când s-a văzut că i se apropie moartea, Northumberland, care nu se putea gândi fără groază la urcarea pe tron a Mariei, spaniolă şi romană, lansă candidatura Janei Grey, o strănepoată a lui Henric al VII-lea, pe care o mărită cu propriul său fiu. Pe muribundul Eduard al VI-lea îl sili să semneze un testament, a cărui beneficiară era lady Jane.

VI. Jane Grey, uzurpatoare fără voia ei, fu proclamată regină de către Northumberland, care porni un marş asupra Londrei; dar Maria nu era femeia care să se lase înlăturată fără luptă. „E atât de înfocată şi de hotărâtă – scrisese ambasadorul Spaniei lui Carol Quintul – încât dacă i-aş spune să treacă Canalul Mânecii într-o albie de rufe, ar încerca şi aventura asta”. Adevărată spaniolă, avea un curaj de soldat şi o evlavie care mergea până la fanatism. Nu trebuia decât să se arate pentru a învinge. O proteguia prestigiul extraordinar al părintelui său. Catolicii, încă puternici, o primiră ca pe o eliberatoare; protestanţilor le făgădui imparţialitatea ei; numeroşii indiferenţi erau obosiţi de un regim care, sub pretextul de a reforma riturile bisericii, confiscase averile în favoarea oamenilor de afaceri. Îndată ce Maria îşi făcu apariţia la Londra, se aprinseră focuri de bucurie; comitatele îi oferiră trupe; Consiliul, înspăimântat de ce făcuse, trimise un crainic şi patru trompetişti în cetate să anunţe proclamarea reginei. Maria îşi făcu o intrare triumfală, împreună cu soră-sa Elisabeta, călărind alături de ea. Northumberland însuşi, aflând noile evenimente, îşi flutură pălăria în aer, strigând: „Trăiască regina Maria!”, dar o aclama cu câteva zile prea târziu. Fu încarcerat în Turn, apoi decapitat. Aceea care fusese jucăria lui, nefericita Jane Grey, îşi aşteptă şase luni moartea.