V.Schismă şi prigoană

I. Această ruptură ar fi fost mai puţin brutală dacă Henric al VIII-lea n-ar fi avut şi alţi consilieri decât pe Thomas More şi Cranmer. More, bărbat cu o înaltă conştiinţă, n-ar fi acceptat decât o reformă înţeleaptă şi moderată; Cranmer, prea slab pentru a fi rău, ar fi negociat şi ar tot fi amânat. Thomas Cromwell fu cel care jucă rolul lui Narcis al acestui Neron, rolul lui Iago al acestui Othello. Era un bărbat scund, lat în spate, urât, aspru, cu obrazul porcin, ochii pe jumătate închişi, gura răutăcioasă. Începuse ca negustor de lână şi călcător de postav la Putney; apoi călătorise prin Flandra şi Italia, unde se familiariză cu marele comerţ şi cu noua politică şi deveni un cititor pasionat al oamenilor politici italieni. La întoarcerea sa intrase în slujba cardinalului Wolsey, ajungând unul din favoriţii lui. Cromwell n-avea nici scrupule, nici religie. Teologiile rivale îi erau toate la fel de indiferente, dar doctrina raţiunii de stat îl cucerise. Îndată ce-l întâlni pe rege, îl sfătui să urmeze exemplul prinţilor germani, care o rupseseră cu Roma. Anglia nu mai trebuia să aibă doi stăpâni, două justiţii, două sisteme de impozite. Deoarece papa refuza să confirme repudierea Caterinei, trebuia să nu se supună bisericii, ci s-o supună. Henric al VIII-lea îl dispreţuia pe Cromwell; nu-l spunea niciodată altfel decât „dărăcitorul de lână” şi-l brusca; totuşi se folosea de abilitatea, servilitatea şi forţa acestuia. Dărăcitorul de lână deveni în câţiva ani Master of the Rolls, Lord Privy Seal163, vicar general al bisericii, lord mare şambelan, cavaler, baron şi conte de Essex.

II. Spolierea bisericii s-a făcut în formă legală şi Henric al VIII-lea a respectat formele parlamentare. Parlamentul Reformei, care ţinu şapte ani (1529-l536), votă toate măsurile extraordinare propuse de coroană. Mai întâi clerul fu informat că a violat statutul de Praemunire acceptând, ca şi Wolsey, să recunoască autoritatea cardinalului ca legat papal. Drept penitenţă pentru această crimă, clerul trebui să plătească o amendă de două milioane de livre, să acorde regelui titlul de protector şi de şef suprem al bisericii şi să desfiinţeze anatele, sau „primul venit”, al beneficiilor ecleziastice, care până atunci fuseseră plătite papei. Apoi parlamentul votă succesiv Statutul apelurilor, care interzicea să se facă apel la Roma, Actul de Supremaţie, care-l consacra pe rege „unicul şi supremul şef al bisericii Angliei” şi-l atribuia atât jurisdicţia spirituală cât şi jurisdicţia civilă, îi dădea dreptul să reformeze şi să reprime erorile şi ereziile şi, în sfârşit, Actul de Succesiune, care anula prima căsătorie, pe copiii născuţi din această căsătorie îi priva de drepturile lor la coroană în favoarea descendenţilor Annei Boleyn şi obliga pe toţi supuşii regelui să-şi afirme prin jurământ credinţa lor în validitatea religioasă a divorţului. Ne putem întreba cum a votat un parlament catolic aceste texte care desăvârşeau schisma şi în care papa nu era numit altfel decât „episcopul de Roma”. Trebuie să ne gândim că persoana şi voinţa regelui erau peste măsură de respectate; că de multă vreme naţionalismul născând al englezilor suporta greu o jurisdicţie străină; că papalitatea apărea ca o aliată când a Spaniei, când a Franţei; că în afara chiar a sentimentului naţional, o puternică pornire anticlericală cerea nu nimicirea bisericii, dar abolirea tribunalelor ecleziastice şi confiscarea averilor mănăstireşti; în sfârşit, că noi clase, care deveneau forţele vii ale naţiunii şi care nu cunoşteau latina, învăţaseră, după inventarea tiparului, să citească; că clericii laici deveniseră tot atât de numeroşi cât şi clericii ecleziastici şi că mulţi dintre ei doreau o carte de rugăciuni în limba engleză, o Biblie engleză, aşa cum înlocuiseră Romanul Rozei164 cu Povestirile din Canterbury. Reforma engleză n-a fost rezultatul capriciului unui suveran, ci forma religioasă a unui naţionalism insular şi lingvistic.

III. O biserică veche de zece, douăsprezece secole are rădăcini adânci şi cel mai puternic rege nu le poate smulge fără a întâmpina oarecare rezistenţă. Totuşi episcopii şi preoţii, în afară de câteva excepţii, s-au arătat ciudat de maleabili. De multă vreme fuseseră atinşi ei înşişi de naţionalismul ambiant. Prelaţii englezi erau mai mult oameni de stat decât oameni ai bisericii. Camera Lorzilor, din care făceau parte, votă fără a se revolta toate reformele. „Un fel de pre-anglicanism cuprinsese tot înaltul cler”. Cât despre clerul de jos, foarte sărac, el găsea oarecare siguranţă în transformarea lui într-un corp de funcţionari; el însuşi fusese aţâţat de lollarzi şi nu acceptase niciodată fără regret celibatul preoţilor. Când fiecare trebui să presteze jurământul, când faptul de a nu recunoaşte „casta şi sfânta căsătorie a Annei şi a lui Henric” şi de a nu renega pe „episcopul de Roma, care uzurpă numele de papă”, devenise trădare, aproape toţi preoţii au jurat.

Dar cancelarul, sir Thomas More şi marele episcop Fisher refuzară să renege credinţa lor catolică. Amândoi fură decapitaţi, episcopul citind înainte de moarte din evanghelia sfântului Ioan: „Aceasta este viaţa veşnică”, More declarând la piciorul eşafodului că murea ca „un devotat servitor al regelui, dar mai întâi al lui Dumnezeu”. Capetele acestor doi oameni mari putreziră agăţate de cârlige la intrarea pe podul Londrei. Comedia divorţului devenise o monstruoasă tragedie. Un mare număr de călugări fură spânzuraţi, goliţi de maţe, tăiaţi în bucăţi. Catolicii din câteva comitate, cuprinşi de o îndreptăţită aversiune când auziră de aceste masacre omeneşti, se revoltară; fură învinşi. Roma îl excomunicase pe regele Henric al VIII-lea, dar ce-l interesa această sentinţă pe un rege care se plasase el însuşi în afara bisericii? Ar fi fost necesare sancţiuni; papa încercă să obţină ca suveranii catolici, Francisc I sau Carol Quintul, să ia asupra lor aplicarea sancţiunilor; amândoi refuzară, temându-se să se certe cu Anglia, ţară de care aveau nevoie pentru combinaţiile lor diplomatice. Astfel, nemaiavând să se teamă de papă din cauza disensiunilor regilor catolici, venerat de parlamentul său, adulat de biserica sa naţională, Henric al VIII-lea a putut continua nepedepsit să aducă ofense umanităţii.

IV. Refuzul călugărilor de a presta jurământul îi stârni lui Cromwell o imensă bucurie, întrucât, de multă vreme, pusese la cale pieirea lor. Existau în Anglia o mie două sute de mănăstiri, posesoare ale unor imense domenii. Confiscându-le bunurile, lichidatorii şi suveranul se puteau îmbogăţi. Curentul popular împotriva călugărilor, legendele care circulau cu privire la viciile lor erau de asemenea proporţii încât nimeni nu le-ar fi luat apărarea. Legendele erau exagerate şi, în cea mai mare parte, cu totul false, ceea ce s-a văzut destul de bine când, după desfiinţarea mănăstirilor, foştii lor arendaşi, care-l blestemaseră de atâtea ori, îi regretară. Dar Cromwell, avansat vicar general şi învestit cu dreptul de anchetă, adună un vast dosar cu privire la nelegiuirile călugărilor. Dezvăluind aceste „atrocităţi” în faţa parlamentului, obţinu mai întâi desfiinţarea micilor mănăstiri, apoi a tuturor aşezămintelor religioase. Funcţionari superiori religioşi şi fiscali luară în cercetare mănăstirile. Legea, respectată întotdeauna în această ţară, cerea să se obţină o „renunţare voluntară” din partea călugărilor. Doctorul London deveni celebru prin abilitatea sa de a înfrânge repede „voinţele”. Îndată ce actul era semnat, regele lua în stăpânire abaţia, vindea tot ce se afla înăuntru şi dădea domeniul unui mare senior, asigurând astfel credinţa acestuia faţă de noua biserică. Vânzările, care-l ruinau pe călugări, nu-l prea îmbogăţeau pe rege. Manuscrisele erau cumpărate de băcani ca să facă din ele cornete. „Cărţi vechi din strană: şase penny”. Aşa arăta inventarul unei biblioteci. Cât despre clericii jefuiţi, unii dintre ei căpătau un act de „capacitate”, adică autorizaţia de a exercita o funcţie seculară, ceilalţi o pensie de patru şilingi; aproape toţi părăsiră ţara şi se duseră în Irlanda, Scoţia sau Flandra. „Astfel, biserica deveni prada vulturilor, aceste păsări hrăpăreţe împodobindu-se cu frumoasele lor pene”. Lichidarea bunurilor mănăstireşti se termină în cinci ani; ea nu aduse mare lucru tezaurului regal, dar îmbogăţi persoanele cărora regele le dăruise abaţiile şi pe cei care le obţinuseră pe preţuri de nimic. Efectul politic al acestor măsuri fu analog cu al vânzării bunurilor naţionale în Franţa, după revoluţia din 1789. Beneficiarii au devenit complici. Teama de a-l vedea revenind pe vechii proprietari asigură noului regim religios sprijinul unei clase bogate şi puternice. De aci înainte, împotriva unei noi ofensive a catolicismului roman se vor coaliza interesul şi doctrina.

V. Credo-ul bisericii anglicane a fost vreme îndelungată destul de confuz. Dacă Cromwell, Cranmer şi Latimer165 ar fi avut mână liberă, l-ar fi legat de lutheranism. După lupta sa împotriva mănăstirilor, Cromwell începu un război împotriva icoanelor. Latimer arse statuile Fecioarei, în timp ce Cranmer puse să se examineze relicvele, îndeosebi sângele sfântului Thomas Becket, pe care-l bănuia a fi vopsea roşie. Sfântul Thomas, denunţat ca trădător al regelui, fu şters din rândurile sfinţilor după un proces în toată regula şi anchetatorii lui Cromwell distruseră racla sa de la Canterbury. Dar Henric al VIII-lea ştia că dacă englezii fuseseră totdeauna ostili călugărilor şi tribunalelor ecleziastice, erau, în totalitatea lor, puţin favorabili inovaţiilor aduse de protestanţi. Henric, el însuşi, ţinea să rămână apărătorul credinţei şi şeful unei biserici „catolice”, dar voia să fie catolică şi naţională (ceea ce părea contradictoriu). Astfel încât, după ce i-a prigonit pe credincioşii vechii credinţe, îi persecută cu nu mai puţină îndârjire pe protestanţi. Tyndale166, care a tipărit prima Biblie engleză, a fost ars pe rug; alţii suferiră aceeaşi soartă pentru că negaseră transsubstanţierea. După mai multe încercări de definire a religiei anglicane, Henric al VIII-lea obţinu votarea de către Camera Lorzilor a unui statut în şase articole care fu supranumit „actul sângeros”, sau „biciul cu şase cozi”, act care afirma transsubstanţierea, inutilitatea comuniunii sub cele două forme, validitatea legământului de castitate, superioritatea celibatului clerical şi care admitea spovedania şi liturghia particulară. Orice violare flagrantă a acestui statut trebuia pedepsită prin arderea pe rug, nici abjurarea neputându-l salva pe vinovat. Episcopii protestanţi, ca Latimer, trebuiră să-şi dea demisia.

Cranmer, care înainte de Reformă se căsătorise în secret şi-şi lua totdeauna soţia cu el ascunsă într-un cufăr perforat, trebui s-o trimită în Germania. Poate să pară surprinzător că poporul englez a acceptat atât de uşor ideea de a acorda unui parlament ales infailibilitatea religioasă. Dar nevoia de stabilitate, indiferenţa şi teroarea explică asemenea ciudate concesii.

VI. A fost necesară o schismă pentru a desface prima căsătorie a lui Henric al VIII-lea; toporul fu de ajuns pentru a pune capăt celei de-a doua. Sărmana Anna Boleyn a comis două greşeli: în locul moştenitorului aşteptat, avu o fată, Elisabeta, apoi un băiat, născut mort şi pe deasupra l-a înşelat pe rege, poate pentru că, părând incapabil să aibă un copil sănătos, nu voia să-l dezamăgească. Pentru aceste crime, frumosul ei gât fu tăiat de securea călăului. După câteva zile, Henric, îmbrăcat în straie albe, lua în căsătorie pe Jane Seymour. Servilul Cranmer a anulat a doua căsătorie pe baza unor mărturisiri ale defunctei, astfel încât Elisabeta, ca odinioară Maria, deveni bastardă. Jane Seymour născu un fecior, care avea să domnească sub numele de Eduard al VI-lea, dar ea muri la naştere. Cromwell, doritor ca întotdeauna să-l apropie pe rege de luterani, sugeră o nouă căsătorie cu o prinţesă germană: Anna de Cleve. Omul de afaceri voise să joace rolul de sfetnic matrimonial; femeia nefiind găsită pe plac, el plăti cu viaţa această încercare. A cincea soţie a regelui, Caterina Howard, acuzată de adulter, avu aceeaşi soartă ca şi Anna Boleyn. A şasea, Caterina Parr, îi supravieţui lui Henric al VIII-lea, nu fără a fi trecut prin mari spaime când regele, găsind că-l puţin eretică, „îi administrase cele şase articole”. Domnia se termină sângeros. Puterea absolută dezlănţuie în om instinctele cele mai rele. Henric al VIII-lea porunci judecătorilor săi să asasineze protestanţi, catolici, pe bătrâna contesă Salisbury; chiar şi Cranmer se putu crede în pericol. Dar Henric al VIII-lea pare să fi încercat o afecţiune reală pentru omul acesta care avea o încredere aproape naivă în groaznicul său rege. Cranmer a fost acela care a îngenuncheat la patul de moarte al lui Henric şi care, în ultimul moment, i-a spus să aibă încredere în Dumnezeu şi în Iisus Hristos. După care regele îi strânse mâna arhiepiscopului şi îşi dădu sufletul.

VII. E greu, când studiezi domnia lui Henric al XVIII-lea, să te fereşti de un sentiment de oroare. În zadar ni se spune că a reorganizat flota, a construit arsenale, a fondat o şcoală de cârmaci, a anexat Ţara Galilor, a potolit Irlanda. Nici un succes lumesc nu poate justifica eşafoadele din Turn şi rugurile de la Smithsfield. S-a spus, în chip de scuză, că aceste îngrozitoare suplicii nu atingeau decât o infimă minoritate. Ce importă? Atâta cruzime nu putea fi necesară. Ceea ce pare adevărat este că separarea dintre un stat insular şi o biserică universală devenise aproape inevitabilă. Dacă timp de zece secole papalitatea a putut exercita în Europa o astfel de putere politică şi judiciară, aceasta se datorează faptului că după căderea Imperiului roman nu rămăsese, în diferite ţări ale Europei, decât o putere civilă slabă sau o suveranitate împărţită. Din ziua în care au luat naştere state puternice, ciocnirea devenea inevitabilă. Când Franţa, la rândul ei, cunoscu mult mai târziu aceste lupte, moravurile se îmblânziseră şi separaţia bisericii de stat se putu face fără vărsare de sânge şi fără o ruptură religioasă cu Roma. Pierderii premature a prerogativelor – pe care bisericile continentale le-au mai conservat încă trei sau patru secole – biserica Angliei îi datorează un avantaj şi anume absenţa aproape completă în această ţară, începând din secolul al XVI-lea, a oricărei mişcări anticlericale. Bisericile engleze se vor lupta între ele, dar nici un partid politic nu va îndrăzni să se declare ostil creştinismului.