IX.Elisabeta şi marea

I. Când navigatorii europeni, în strădania lor de a ajunge, în pofida barierei musulmane, la mirodeniile, parfumurile şi giuvaerele Orientului, descoperiră teritoriile situate dincolo de Atlantic, puţine naţiuni păreau în stare să participe la cucerirea lor. Italia trebuia să apere Mediterana împotriva turcilor; Franţa era sfâşiată de războaiele religioase; Anglia avea mare nevoie de navele sale pentru propriile coaste. Numai Spania şi Portugalia îşi disputară noile continente. Cele două puteri catolice acceptară arbitrajul papei Alexandru al VI-lea. Care putea fi frontiera justă între acele întinderi necunoscute? Papa trase pur şi simplu pe harta lumii o linie de la un pol la altul. Linie dreaptă, dacă pământul era plat, un cerc mare, dacă pământul era o sferă. Oricum ar fi, toate întinderile descoperite la vest de această linie vor fi spaniole, cele de la est portugheze. Însemna ca Portugalia să primească Africa şi India, iar Spania toată America de Sud, în afară de Brazilia. Portugalia îşi construi, aşadar, un imperiu de la Golful Persic până în Malaezia şi caracele177 încărcate cu tămâie înmiresmară portul Lisabonei.

Iar în ce-l priveşte pe spanioli, ei descoperiseră că între Europa şi India exista un continent fără moschee, fără bazare, fără arabi şi fără indieni, dar unde se dezvoltaseră odinioară uluitoare civilizaţii, în care minele de aur, de argint şi de rubine făceau să curgă valuri de bogăţie şi unde imperii ca acela al lui Montezuma în Mexic, ca acela al incaşilor în Peru adunaseră comori prost păzite de popoare prost înarmate. Curând galioane178 încărcate cu aur străbătură oceanul şi bogăţia regilor Spaniei crescu în mod fabulos.

II. Sub guvernarea Mariei Tudor, posesiunile lui Filip al II-lea nu puteau fi decât respectate. Dar acestea cuprindeau toată lumea. Prin provinciile sale italiene, regele Spaniei era stăpânul Mediteranei, prin provinciile burgunde stăpânea comerţul flamand şi gura Rinului, prin coloniile sale americane – cele mai bogate mine de aur şi argint de pe glob. Puterea sa financiară şi comercială părea invincibilă. Comercianţilor englezi, siliţi să adulmece de la distanţă uimitorul festin al regilor catolici, nu le rămânea decât o speranţă. Deoarece Spania descoperise o trecere prin sud-vest şi Portugalia o trecere prin sud-est spre India, poate că mai exista şi o trecere prin nord-est sau nord-vest. Multă vreme au căutat-o navigatorii englezi. Chancellor o porni spre nord-est şi nu descoperi decât drumul spre Moscova; Frobisher o porni spre nord-vest şi se lovi de obstacolul banchizei polare.

III. Dacă suveranii englezi nu îndrăzneau să rupă cu redutabila Spanie, dacă Elisabeta însăşi cerea ca în mod oficial nici un act de ostilitate să nu se comită împotriva coloniilor spaniole, negustorii englezi nu aveau nici un motiv să respecte acordurile care îi excludeau din cele mai bogate regiuni ale lumii.

„Pirateria engleză era celebră încă de prin secolul al XV-lea; în secolul al XVI-lea ea atinse proporţii patriotice”. Limita dintre comerţ şi piraterie era vag stabilită. Unele forme de piraterie erau legale. Un căpitan care fusese prădat de un vas străin primea „scrisori de recunoaştere”, care-l autorizau să se despăgubească de la oricare alt vas de aceeaşi naţionalitate. Chiar şi curţile străine admiteau aceste „scrisori de recunoaştere” şi tratau ca negustori pe posesorii lor, în loc să-l spânzure ca piraţi. Marinarii englezi, proprietari ai unor nave înarmate cu tunuri, îşi făceau o meserie vădită din jefuirea corăbiilor portugheze care se înapoiau din India. Alţii organizau raiduri profitabile în coloniile spaniole, unde intrau în concurenţă cu corsarii francezi, care aveau o mare experienţă în astfel de îndeletniciri.

IV. John Hawkins, fiul unui armator din Plymouth, încercă primul să substituie pirateriei un comerţ regulat cu coloniile spaniole. Negustor şi, deopotrivă, marinar, luase parte din adolescenţă la expediţii pe coastele Guineei şi învăţase arta de a-l răpi pe negri, pe care-l vindea apoi la un preţ bun în Insulele Canare. În 1562, lucrând pe cont propriu, furase un lot întreg de sclavi pe care i-a schimbat în coloniile spaniole pe ghimbir şi zahăr. „Prima sa călătorie făcuse din el omul cel mai bogat din Plymouth, a doua – omul cel mai bogat din Anglia”. La a treia călătorie intră în portul spaniol San-Juan de Ulloa, ca să se aprovizioneze. În timp ce se afla acolo, sosi şi flota spaniolă. Hawkins nu era în stare să lupte; încercă să ajungă la o tranzacţie, dar fu tratat ca inamic de viceregele spaniol. La întoarcere s-a dus să se plângă reginei. Elisabeta declară solemn în Consiliul său că Hawkins fusese în culpă, că posesiunile spaniole trebuiau respectate şi că marinarii care vor călca tratatele o vor face pe riscul lor. După care îl angajă pe vinovat în serviciul său, aducându-l mari elogii şi-l făcu vistiernicul flotei, căreia el îi aduse experienţa sa. Dar cu siguranţă că Spania şi-ar fi păstrat mult timp stăpânirea asupra mării dacă Francis Drake nu ar fi înfruntat-o.

V. Francis Drake era pe atunci marinarul legendar, îndrăzneţ până la temeritate, în stare să condamne la moarte pe unul din locotenenţii săi dacă o cerea disciplina de bord şi să petreacă prieteneşte cu condamnatul ultimele ore înainte de a-l spânzura, adorat de echipajul lui în pofida severităţii sale şi, curând, idolul Angliei. Hawkins încercase fără succes să facă comerţ legal cu coloniile spaniole; Drake, fără să stea mult pe gânduri, trecu la mijloace ilegale. Cu două corăbii şi cincizeci de oameni atacă cele mai puternice oraşe fortificate ale spaniolilor şi se întoarse la Plymouth cu mica sa navă încărcată de aur, într-o duminică, tocmai în timpul predicii. Marinarii din Plymouth nu mai putură sta locului şi ieşiră din biserică să afle noutăţi. Drake debarcase pe istmul Darien, atacase convoiul de catâri care aduceau aur din Peru şi, punându-l pe fugă pe însoţitori, capturase preţioasa încărcătură. Aventura o încântă, în taină, pe Elisabeta. În 1577 Drake se îmbarcă pe Golden Hind pentru o lungă călătorie, în cursul căreia îşi propunea să facă înconjurul lumii prin strâmtoarea Magellan şi prin India. Expediţia era întreprinsă pe cheltuiala comună a mai multor asociaţi, printre care Elisabeta însăşi, care în mod oficial continua să dezaprobe atacurile acestea în timp de pace şi împotriva unei puteri amice, dar care nu era mai puţin aprigă în a cere, la întoarcere, partea ei din pradă.

VI. De astă dată mica flotă a lui Drake era înarmată cu câteva tunuri şi număra câteva sute de oameni. El considera că era destul pentru a ataca insule şi porturi în care Spania nu avea mai mult decât o singură fortăreaţă. Sosirea flotilei lui Drake îi lua prin surprindere pe guvernatorii spanioli. Englezii cereau un preţ de răscumpărare a oraşului, dacă nu, îi dădeau foc. Dar acestea nu erau decât profituri accesorii; adevăratul scop al lui Drake era să dea peste flota care aducea în fiecare an din Eldorado încărcături de aur şi argint. Între Lima şi Panama, un indian care vâslea într-un golf şi care era incapabil să distingă un spaniol de un englez, îl luă pe Drake drept un stăpân de al său şi-l pilotă spre un golfuleţ unde ancorase galera principală, încărcată toată cu aur. Drake nu avu altceva de făcut decât să transbordeze lăzile. Apoi, traversând Oceanul Indian şi ocolind Capul Bunei Speranţe, se întoarse în Anglia în 1580, cu o încărcătură în valoare de trei sute douăzeci şi şase de mii cinci sute optzeci de livre (aproximativ patru sute de milioane de franci în moneda noastră*). Elisabeta luă o bună parte din pradă, ceilalţi asociaţi primind, după cum se spune, un procent de 47% la capitalurile încredinţate lui Drake. Acesta, supraîncărcat de captura spaniolă, trecând prin faţa Cartagenei, înălţase steagul Sfântului Gheorghe180.

VII. Când se află în Spania de această ispravă, se dezlănţui o furie nemărginită împotriva marinarilor acestei „Jezabel a Nordului”181. Ambasadorul Spaniei la Londra fu însărcinat să protesteze. Elisabeta răspunse că nu ştia nimic de cele întâmplate şi că ar fi, desigur, ultima să tolereze asemenea atacuri neruşinate împotriva posesiunilor fratelui său prea-lubit.

În timpul acesta Hawkins pregătea flota de luptă şi regina însărcină pe cel mai priceput financiar al ei, sir Thomas Gresham, să cumpere arme la Anvers şi tunuri la Malines. Fără îndoială că se simţea bine pregătită când îl duse pe ambasadorul Spaniei pe bordul navei lui Drake şi-l spuse cu asprime acestuia că spaniolii îl consideră un pirat, după care, poruncindu-l să îngenuncheze pe punte, îi dădu acolada cu o calmă maiestate şi încheie: „Ridicaţi-vă, sir Francis”. Războiul dintre Spania şi Anglia deveni inevitabil. În Spania inchiziţia a fost însărcinată să judece ca eretici pe marinarii englezi făcuţi prizonieri. Sir Francis Drake, în fruntea unei flote regale, pustii coloniile spaniole şi afirmă dreptul marinarilor englezi la libertatea mărilor şi a cultului. Filip dădu ordin să se pregătească o mare armada la Cadix pentru a ataca Anglia. Drake, cu o cutezanţă nemaipomenită, făcu înconjurul Spaniei, pătrunse în portul fortificat şi distruse cu lovituri de tun cele mai frumoase galere de război. În câteva minute, galera (sau crucişător cu vâsle), care de mii de ani domina Mediterana, se văzu condamnată în favoarea corăbiei cu pânze.

VIII. Filip al II-lea nu era lipsit de tenacitate şi, cu toate pagubele pricinuite de Drake la Cadix, reconstitui armada, care fu gata de luptă în 1588. Planul spaniolilor era măreţ şi ingenios. Ducele de Parma, comandantul trupelor spaniole din Ţările de Jos, trebuia să pregătească un corp de debarcare de treizeci de mii de oameni şi şalupe pentru transportarea acestor soldaţi în Anglia. Dar o pedestrime ambarcată pe şalupe fiind fără apărare, trebuia ca vasele de război sosite din Spania să se înşiruie la punctul de trecere, gata să oprească orice bastiment inamic. În fruntea armadei care aducea din Spania alţi treizeci de mii de soldaţi se afla ducele de Medina-Sidonia, mare senior, mare ostaş, dar care habar nu avea cum să se descurce pe mare. Flota engleză era comandată de lordul Howard, care avea sub ordinele sale pe Hawkins, Drake şi Frobisher; ea se compunea din treizeci şi patru de nave de război construite pentru Elisabeta de către Hawkins, tot atât de puternic înarmate ca acelea ale lui Henric al VIII-lea, dar mai lungi şi mai joase şi o sută cincizeci de vase comerciale furnizate de porturi. Marea flotă spaniolă sosi în faţa Plymouth-ului într-o formaţie asemănătoare cu a unei armate de uscat. Ducele de Medina-Sidonia avea intenţia să transforme, după uzul de atunci, lupta navală într-o luptă de pedestrime. Ancorele cu gheare se şi pregătiseră pentru abordaj şi invincibila pedestrime spaniolă era masată pe „castele” când văzură flota engleză plasându-se într-o formaţiune neaşteptată. Corăbiile lui Drake şi ale lui Hawkins defilau în şir indian, la o asemenea distanţă că nici o armă nu putea să le atingă. Şi atunci începu tragedia. Englezii deschiseră focul şi Medina-Sidonia, disperat, dar neputincios, constată că bătaia tunurilor engleze le permitea să-l bombardeze fără ca el să poată riposta. Nu avea altă soluţie decât să întrerupă lupta, ceea ce făcu cât putu mai bine, apropiindu-se de Ţările de Jos şi de ducele de Parma. Reuşi să se îndepărteze fără pierderi prea mari. Bătălia nu fusese decisivă pentru că flota engleză nu avea suficiente muniţii. O invazie a Angliei de către spaniolii din Ţările de Jos era încă posibilă.

IX. Parma nu era pregătit şi-l ceru lui Medina-Sidonia un răgaz de cincisprezece zile. Îndată ce amiralii englezi văzură flota spaniolă ancorată la Calais, o atacară cu ambarcaţii incendiare încărcate cu pulbere şi catran. Spaniolii, pentru a scăpa de acest nou pericol, tăiară ancablurile şi se îndreptară spre Marea Nordului. Acolo tunurile englezeşti avariară multe corăbii. Mai interveni şi o furtună. Spre ce ţări trebuiau să navigheze acum? Spre Suedia? Scoţia? Irlanda? Ducele alese Irlanda, ţară catolică, unde spera să poată debarca şi încercă să ocolească nordul Scoţiei. Dacă ar fi fost marinar şi-ar fi dat seama că vasele sale nu erau în stare să întreprindă acest dificil periplu. La bordul multora dintre vase nu mai era apă potabilă. Curând dezordinea luă proporţiile unui dezastru. Împrăştiată de vânt, jefuită de riverani, flota care cu opt zile înainte fusese splendida armada se văzu la discreţia valurilor şi a stâncilor. Din o sută cincizeci de vase, numai vreo cincizeci se întoarseră în Spania. Din cei treizeci de mii de soldaţi, zece mii pieriseră în naufragii, fără a mai pune la socoteală pe cei care muriseră loviţi de ghiulele sau de boli. Spania pierduse supremaţia pe mare.

X. Această victorie navală, care ne apare astăzi ca primul semn al puterii engleze, fu departe de a conta în ochii contemporanilor ca o victorie decisivă. Cu toată înfrângerea armadei, Spania rămânea cea mai puternică din Europa, iar Anglia – o insuliţă fără armată. Franţa, sfâşiată de războaiele religioase, deveni câmpul de bătălie dintre aceşti luptători inegali, Elisabeta apărându-l pe hughenoţii francezi, Filip aliindu-se cu liga catolică. Pedestrimea spaniolă ocupă Calais. Armatele protestante fură învinse. Englezii încercară o nouă expediţie pe mare spre Cadix şi continuară să hărţuiască pe comercianţii spanioli din Azore şi până în Antile. Dar Filip, în ce-l privea, puse pe picioare o nouă armadă şi invadă cu succes Irlanda. Anglia anului 1588 cunoscuse exaltarea provocată de acel sentiment al triumfului patriotic, uşor perceptibil în teatrul istoric al lui Shakespeare; în ultimii ani ai domniei, când o armată engleză fusese învinsă de rebelii irlandezi şi când Spania ocupă porturile de la Canalul Mânecii, se răspândi pesimismul. Astfel dramele lui Shakespeare reflectau pasiunile spectatorilor şi melancolia lui Hamlet era, pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, un sentiment mult mai frecvent printre englezi decât s-ar putea crede.

XI. Ar fi un neadevăr să se spună că pe vremea Elisabetei s-au pus primele baze ale unui imperiu britanic. Terra Nova, unde se duceau de multă vreme pescarii englezi, a fost ocupată în 1583, dar în mod provizoriu. Unul dintre favoriţii Elisabetei, care a fost şi unul dintre cei mai învăţaţi bărbaţi ai regatului, sir Walter Raleigh şi-a cheltuit o mare parte a averii încercând să întemeieze pe coastele Americii de Nord o colonie, căreia regina însăşi i-a pus numele de Virginia. Dar grupul de colonişti pe care i-a lăsat acolo în cursul expediţiei din 1587 (optzeci şi nouă de bărbaţi, şaptesprezece femei) n-a mai fost găsit doi ani mai târziu, când s-a trimis acolo o expediţie de reaprovizionare. Se crede că un slujitor al lui Raleigh a introdus în Anglia tutunul şi cartoful. Raleigh a fost unul dintre primii europeni care a fumat. El a lansat această modă nouă, oferind prietenilor săi pipe mici argintate. În timpul domniilor următoare, impozitul pe tutun a produs cinci mii de livre în 1619, opt mii trei sute patruzeci de livre în 1623, socotindu-se şase şilingi şi opt penny de fiecare livră de tutun importat. În secolul al XVI-lea s-au dezvoltat marile companii, societăţi pe acţiuni care obţineau monopolul comerţului în anumite ţări. Am vorbit mai înainte de Merchant Adventurers care controlau mai ales comerţul pe fluviile germane, Rinul şi Elba. O altă companie comercială se ocupa de comerţul pe Baltica. Compania moscovită avea monopolul comerţului cu Rusia, Armenia, Persia şi Caspica. O companie a Levantului exploata Turcia. Tocmai pe la sfârşitul domniei Elisabetei, în 1600, fu fondată East India Company, singura care avea dreptul să facă negoţ cu insulele şi porturile din Asia, Africa şi America, de la Capul Bunei Speranţe până la strâmtoarea Magellan. Această societate avea să intre în rivalitate militară cu portughezii şi olandezii. „Mult mai mult sânge s-a vărsat în legătură cu cuişoarele decât în luptele dinastice”, scrie Thorold Rogers. Sistemul marilor companii, care stârneau în acelaşi timp dorinţa de cucerire şi aviditatea comercială, era, dintre toate formele de colonizare, cea mai periculoasă pentru indigeni şi cea mai puţin controlabilă pentru guvernământul naţional.