X. Elisabeta şi Maria Stuart

I. După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, nedisciplinată, nobilimea scoţiană rămânea cu totul feudală. La putere era dinastia regilor Stuarţi, care descindeau, prin Robert the Stewart, din familia Bruce. Această dinastie se sprijinea pe biserica catolică şi pe alianţa cu Franţa, ceea ce nu putea să nu neliniştească Anglia. Stuarţii, tot atât de cultivaţi ca şi dinastia Tudorilor, interesaţi de teologie, de poezie, de arhitectură şi chiar de farmacie, nu ascundeau sub această strălucitoare aparenţă un bun-simţ realist, ca verii lor din Anglia. Henric al VII-lea al Angliei îi dăduse în căsătorie lui Iacob al IV-lea Stuart pe fiica sa Margareta. „Nu vă temeţi – l-au întrebat sfetnicii săi – că prin această căsătorie coroana Angliei va încăpea în mâinile unui scoţian?

În cazul acesta – răspunse el – Scoţia va fi anexată Angliei”. Margareta Tudor a dat naştere lui Iacob al V-lea Stuart şi din căsătoria lui Iacob al V-lea cu franceza Maria de Guise s-a născut Maria Stuart, care a venit pe lume puţin timp înaintea morţii tatălui său, trezindu-se, încă din leagăn, regina unui popor crâncen. Mamă-sa, Guise, regenta Scoţiei, o crescuse în Franţa, unde devenise o tânără cu obrazul prelung şi palid, ai cărei ochi frumoşi îi plăcură delfinului Francisc. Abia se căsătoriseră când socrul ei, Henric al II-lea, muri, astfel că Maria Stuart, regina Scoţiei, se văzu şi regina Franţei. Or, ea era, ca rudă de sânge a dinastiei Tudor, cea mai apropiată moştenitoare a tronului Angliei – şi poate chiar regina Angliei, dacă Elisabeta era considerată bastardă. Îşi poate imagina oricine importanţa pe care o dădea întreaga Europă faptelor şi sentimentelor acestei tinere femei, suverană peste trei regate. În 1560, soţul ei, tuberculos, muri de o boală de urechi; facţiunea Guise pierdu în Franţa toată puterea şi Maria Stuart trebui să se întoarcă în Scoţia.

II. Ea trebuia să domnească peste o ţară foarte puţin făcută ca s-o primească. Noua religie reformată exercitase o atracţie imediată şi asupra poporului scoţian, căruia, sărac şi sobru, nu-l plăcuse niciodată modul de viaţă feudal al episcopilor catolici şi asupra nobililor scoţieni, care, ademeniţi de pilda englezilor, râvneau să prade mănăstirile. O serie de revoluţii şi contrarevoluţii religioase se terminase, graţie sprijinului Elisabetei, prin victoria partidei protestante, a Congregaţiei Domnului, asociaţie semipolitică, semireligioasă, în care erau reprezentaţi poporul, biserica şi nobilii, aceştia din urmă făcându-şi jocul sub titlul de lorzi ai congregaţiei. Cardinalul182 fusese mutilat şi aruncat pe fereastră din palatul său din Saint-Andrews.

Un jurământ solemn, sau covenant, prestat şi respectat cu seriozitatea caracteristică acestei seminţii, legase între ei şi cu Dumnezeu pe toţi protestanţii Scoţiei. Adevăratul stăpân al Scoţiei era, pe vremea reîntoarcerii Mariei Stuart (1561), un pastor, John Knox, om redutabil prin forţa şi îngustimea credinţei sale şi a cărui bolovănoasă elocvenţă biblică plăcea compatrioţilor săi. Knox fusese preot catolic, apoi anglican. El este acela care l-a constrâns pe Cranmer să suprime îngenuncherea în Prayer Book, ediţia a doua. După moartea cardinalului a fost făcut prizonier la castelul din Saint-Andrews de către trupele franceze trimise în ajutorul acestuia şi a stat nouăsprezece luni pe galerele regelui Franţei. Pe vremea Mariei Tudor trăise la Geneva şi fusese cucerit pe de-a-ntregul de doctrina calvinistă. Ca şi Calvin, Knox credea în predestinaţie; el gândea că adevărul religios trebuie căutat numai în scripturi, fără amestecul nici unei dogme introduse de oameni; cultul trebuia să fie auster, fără pompă şi fără icoane; instituţia calvinistă „Patriarhii bisericii” trebuia să înlocuiască pe episcopi şi arhiepiscopi; în fine, că el, John Knox, era unul din aleşi şi inspirat direct de Dumnezeu. Convingându-l de toate acestea pe scoţieni, făcuse din Kirk-a scoţiană o biserică presbiteriană, fără ierarhie, cu totul democratică. În fiecare parohie credincioşii îşi numeau pastorii lor şi, în adunările generale ale bisericii, pastorii şi laird-li183 laici şedeau alături. Alianţa dintre squires şi orăşeni în vederea controlului asupra coroanei, alianţă care în Anglia se încarnase în parlament, luă în Scoţia forma unei adunări ecleziastice. Aici biserica era statul.

III. John Knox avea mai multe motive puternice s-o urască pe Maria Stuart. Era catolică şi Knox strivea sub pioasa sa furie pe „femeia cardinal”, era femeie şi el scrisese în timpul Mariei Tudor şi Mariei de Guise un pamflet împotriva reginelor şi a regentelor: The First Blast of the Trumpet against the monstruous Regiment of Women184; în sfârşit, ea fusese regina Franţei şi Knox nu cunoscuse din Franţa decât ocnele sale. Aflând de moartea lui Francisc al II-lea, a spus: „Dumnezeu ne-a prilejuit o veselă mântuire, căci soţul suveranei noastre a murit de o boală de urechi, a acelor urechi surde care n-au vrut să audă niciodată adevărul”. În clipa când Maria Stuart, întorcându-se în Scoţia, debarcă, o ceaţă deasă acoperea portul. „Însăşi faţa cerului ne arată destul de limpede – a spus Knox – ce ne aduce în ţară femeia aceasta”. Ea aducea tinereţe, graţie, poezie; a găsit violenţă, fanatism şi ură. Supuşii săi o primiră mai întâi cu mari demonstraţii, dar aceste demonstraţii înseşi erau făcute s-o sperie pe tânăra femeie. Sub ferestrele sale s-au cântat toată noaptea psalmi. Pe drumul pe care înainta cortegiul se înălţaseră podiumuri pe care se reprezentau, în tablouri vesele, idolatri arşi de vii pentru păcatele lor. În prima duminică, când regina puse un preot să citească liturghia la palat, cucernicii din jurul ei erau să-l ucidă. Maria, cu o răbdare surprinzătoare la o tânără de optsprezece ani, câştigă încetul cu încetul teren. Vorbea puţin, participa la lucrările Consiliului ocupându-se cu un lucru de mână şi, prin farmecul ei, cucerea pe unii nobili protestanţi. Chiar şi pe John Knox l-a primit cu bunăvoinţă. În schimb, el i-a vorbit de datoria oricărui supus de a se răscula împotriva unui principe nelegiuit, aşa cum ne arată Biblia că s-a întâmplat cu Isaia şi Iezechia, Daniil şi Nabucodonosor, dându-l şi multe alte exemple preţioase. Ea nu întâlnise niciodată un profet; şi a rămas uluită şi, desigur, consternată.

„Văd că supuşii mei – i-a spus ea cu tristeţe – vă ascultă pe dumneavoastră şi nu pe mine”. El îi răspunse că se mărginea să ceară prinţului şi poporului să asculte amândoi de Dumnezeu. Apoi îi ţinu o predică cu privire la liturghie, ceremonie care, afirmă el, nu este prevăzută în scripturi. Ea nu era teologă, dar i-a dat un răspuns fermecător: „Dacă acei pe care i-am ascultat altă dată ar fi aci, v-ar răspunde ei”. Knox plecă, urându-l să reuşească tot atât de bine în Scoţia precum Debora „în comunitatea fiilor lui Israil”185.

IV. Raporturile dintre Maria şi Elisabeta erau complexe. La conflictele politice se adaugă şi gelozia feminină. Când veni la Londra Melville, ambasadorul Mariei, Elisabeta făcu tot ce i-a stat în putinţă ca să-l seducă. Îi vorbi în toate limbile pe care le cunoştea, cântă din lăută, întrebându-l dacă şi Maria cântă atât de frumos; dansă în faţa scoţianului şi spuse că-l sigură că Maria nu dansa atât de graţios; voi să ştie dacă părul ei blond roşcat nu era mai frumos decât părul castaniu al Mariei. Melville ieşi din încurcătură spunând că Elisabeta era cea mai frumoasă dintre reginele Angliei şi Maria cea mai frumoasă dintre reginele Scoţiei. Elisabeta îl mai întrebă cine era mai înaltă dintre ele două. Maria Stuart, desigur. „Atunci – spuse Elisabeta – e prea înaltă”. John Knox ar fi găsit în aceste vorbe ale unui şef de stat argumentele împotriva „monstruoasei guvernări a femeilor”. Dar la Elisabeta frivolitatea nu era decât o mască agreabilă. În problema succesiunii rămase neclintită. Ea nu putea admite ca regina Scoţiei să-şi spună regina Angliei, nici să pună alături pe stema ei cele două regate, chiar dacă Maria nu lua nici o măsură pentru a-şi valorifica drepturile.

O astfel de pretenţie ar fi putut submina în mod periculos loialismul catolicilor englezi şi asta cu atât mai mult cu cât cea mai mare parte a catolicilor se aflau la nord, aproape de frontiera cu Scoţia. Dacă Maria s-ar căsători cu un prinţ catolic, francez sau spaniol, Anglia se putea teme de o nouă Maria Tudor. În schimb, dacă Maria Stuart voia să se lase măritată cu un protestant englez, ales de Elisabeta, aceasta era gata să declare că, după moartea ei, succesiunea îi va reveni Mariei şi că o va sprijini cu sfaturile sale.

V. Între cele două regine începu o corespondenţă amicală, în care Elisabeta, jucând pe sora mai mare, o copleşea pe vară-sa cu proverbe pline de tâlc: „Ocoleşte tufişurile, s-ar putea ca un spin să te înţepe în călcâi… Piatra cade adesea pe capul celuia care a aruncat-o”. Sfaturi banale, dar poate utile, căci Maria, după ce dovedise la început atâta răbdare, se lăsa acum în prada nervilor. Când John Knox, care continua s-o judece „cu o autoritate atât de severă ca şi cum ar fi făcut parte din Consiliul Privat al lui Dumnezeu”, predică împotriva eventualei căsătorii a reginei cu un papistaş, îl chemă la dânsa şi-l vorbi mult şi cu violenţă. „Am suportat – spuse ea – felul dumneavoastră aspru de a vorbi împotriva mea şi a unchilor mei. Am încercat să vă fiu pe plac prin toate mijloacele posibile. V-am primit ori de câte ori aţi avut pofta să mă admonestaţi. Şi totuşi, nu pot să trăiesc în pace cu dumneavoastră. Jur în faţa lui Dumnezeu că voi fi într-o zi răzbunată”. În clipa aceea cuvintele i s-au pierdut în hohote de plâns şi pajul abia găsi atâtea batiste câte-l fură de trebuinţă ca să-şi şteargă ochii.

VI. Puţine femei au dreptul la mai multă indulgenţă decât Maria Stuart, aruncată atât de tânără şi fără sfetnici credincioşi, într-o vreme romanţioasă şi brutală, printre nobili fără scrupule şi predicatori inumani. Curajul ei a ajutat-o să câştige în prima etapă. Îndată ce lăsă femeia din ea să aibă prioritate faţă de suverană, începu să adune greşeli peste greşeli. Că a refuzat să-l ia de bărbat pe frumosul Leicester, pe care i-l recomandase Elisabeta, era firesc; n-avea nici o poftă să culeagă pe foştii curtezani ai verişoarei sale şi, de altminterea, Leicester ar fi fost un rege nepriceput. Damley, pe care-l alese ea, era şi mai nepriceput; e drept că şi el descindea din familia Tudor şi trupul său tânăr nu era lipsit de graţie, dar avea un suflet josnic, o inimă laşă, îl apucau furii subite şi Maria se plictisi de el tot atât de repede cum se îndrăgostise. Maria comise atunci nebunia de a-şi lua drept sfetnic un mic muzicant italian, venit în Scoţia o dată cu suita ducelui de Savoia, un anume David Rizzio. Seniorii de la curte, exasperaţi că un parvenit e preferat în locul lor, jurară să se răzbune. Împreună cu Damley, puseră la cale o conspiraţie pentru a se descotorosi de Rizzio şi-l uciseră chiar în faţa Mariei, pe când lua cina cu ea. Peste trei luni ea dădu naştere unui băiat care avea să fie Iacob al VI-lea al Scoţiei şi Iacob I al Angliei şi despre care se spunea atunci că e copilul lui Rizzio. Situaţia Mariei devenea insuportabilă. Îl ura pe bărbatul său Damley; iubea la nebunie pe cel mai groaznic dintre seniorii scoţieni, pe contele de Bothwell, care o violase, apoi o cucerise şi pe care toată Scoţia îl dispreţuia. Bothwell pregăti uciderea regelui. Oare cu complicitatea Mariei Stuart? Lucru cert este că regina l-a instalat pe Damley, care era bolnav, într-o casă izolată la ţară, în apropierea Edinburgului, la Kirk-o'Field; ea îl părăsi seara; în cursul nopţii casa sări în aer şi Damley fu găsit mort în grădină. Nimeni nu se îndoia de vinovăţia lui Bothwell. Or, regina, trei luni după uciderea bărbatului său, se căsători cu asasinul. Era mai mult decât putea suporta opinia publică, chiar în secolul al XVI-lea. Papa, Spania, Franţa, toţi prietenii o părăsiră pe Maria. Unii scoţieni se răsculară. După un scurt conflict, Bothwell, destul de laş, fugi, iar Maria fu readusă la Edinburg, ca prizonieră, de soldaţii care strigau: „La rug cu târfa!”. Maria fu detronată în favoarea fiului său Iacob al VI-lea, istoria ei dovedind, spunea ambasadorul veneţian, că „treburile statului nu constituie o meserie pentru o femeie”.

VII. Ar fi fost, desigur, executată dacă Elisabeta n-ar fi protejat-o, spre marea desperare a lui Cecil şi a lui Walsingham, care nu-şi puteau explica politica stăpânei lor decât prin oroarea pe care o avea faţă de rebelii scoţieni şi prin dorinţa de a nu oferi supuşilor un spectacol şi un exemplu de regină decapitată. În sfârşit, după zece luni şi jumătate de captivitate la Loch Leven, Maria fugi călare, în 1568 şi ajunse în Anglia. Ce avea să facă Elisabeta? Trebuia să tolereze în regatul său prezenţa unei pretendente atât de periculoase? Niciodată această mare artistă a ezitării n-a şovăit vreme atât de îndelungată. Consilierii săi ar fi tratat-o pe Maria fără nici o milă. O cerea raţiunea de stat. John Knox scria: „Dacă nu veţi lovi la rădăcină, ramurile care par moarte vor înmuguri din nou”. Maria ceru ca Elisabeta să deschidă o anchetă asupra actelor comise de rebelii scoţieni; Elisabeta acceptă, dar ordonă membrilor comisiei să extindă ancheta şi cu privire la moartea lui Damley, pentru ca, spunea ea, să nu mai apese nici o bănuială asupra „surorii sale”. Nişte scrisori care dovedeau vinovăţia Mariei, faimoasele „scrisori din casetă”, fură invocate împotriva reginei Scoţiei. Aceasta spuse că scrisorile erau false. Membrii comisiei, prudenţi, declarară că ancheta nu dovedise nimic nici împotriva rebelilor, nici împotriva Mariei. Elisabeta o reţinu ca prizonieră şi nu poate fi de loc blamată, căci nefericita regină a Scoţiei fusese şi continua să fie implicată în toate conspiraţiile. Faţă de numărul comploturilor ale căror fire le-a ţinut Maria, blândeţea Elisabetei stârneşte admiraţie. Pentru Maria Stuart s-au răsculat catolicii din nord, pentru ea a murit ducele de Norfolk. Ea încuraja atât Spania cât şi Franţa, pe ducele d'Alençon, ca şi pe Don Juan de Austria. Ea conspira cu papa împotriva Elisabetei prin intermediul bancherilor florentini. Camera Comunelor ceru capul ei; Walsingham nu-l spunea altfel decât the bosom serpent186. E în afară de orice îndoială că Elisabeta ar fi avut zeci de motive serioase ca să ordone executarea frumoasei sale verişoare. Dar a refuzat.

VIII. 1568-l587. Frumoasa amazoană cu tenul palid deveni o femeie matură şi bolnavă; părul castaniu încărunţea. Maria, prizonieră, broda lucruşoare pentru Elisabeta şi, incorijibilă, complota. Elisabeta îmbătrânea; era sigur acum că nu va mai avea copii; problema succesiunii devenea din ce în ce mai gravă. După o atât de lungă captivitate, papa şi biserica uitaseră că Maria se făcuse vinovată de adulter, poate şi de omucidere şi din nou îşi puneau în ea mari speranţe. Bunii protestanţi se nelinişteau de scadenţa atât de apropiată. Walsingham, care o pândea pe Maria, îi intercepta regulat corespondenţa. După douăzeci de ani de captivitate, ea se ţinea încă de „planul ei”, care nu era altceva decât pieirea Elisabetei. Or, în 1587 părea că se apropie un război cu Spania. Trebuia mai întâi, se gândea Walsingham, înainte de a se angaja, să se suprime cauzele primejdiei dinăuntru. Un agent provocator se însărcină s-o atragă pe Maria într-o capcană. S-a lăsat prinsă fără ezitare. Un grup de tineri puseseră la cale uciderea Elisabetei, şeful lor trimise Mariei o scrisoare, fireşte interceptată, în care o încunoştinţa de asasinat şi-l cerea părerea. Duşmanii Mariei aşteptau plini de nelinişte răspunsul ei. N-au fost dezamăgiţi. Ea aproba omorul şi le dădea chiar sfaturi ucigaşilor. Walsingham triumfa. Maria fu judecată la Fotheringay şi fu găsită vinovată în unanimitate. Camera Comunelor ceru imediata ei execuţie. Chiar şi fiul ei Iacob nu uita că moartea Mariei îi asigura tronul Angliei. „Religia mea m-a făcut să urăsc întotdeauna comportarea ei, deşi onoarea mă obliga să-l apăr viaţa…” Elisabeta ezita şi acum. De ce sentiment asculta ea? Clemenţă reală? Groază de această acţiune? Teamă pentru propria mântuire? În cele din urmă semnă ordinul de execuţie. Călăul se văzu silit să repete de trei ori lovitura de sabie, pentru a-l tăia capul (8 februarie 1587). Tragediile din tinereţe ale Mariei Stuart fuseseră uitate şi în ochii catolicilor a devenit o sfântă.

IX. Elisabeta a trăit până la şaptezeci de ani, vârstă foarte înaintată pentru acele vremuri şi până în ultima zi a fost sclipitoare, a dansat, a flirtat. Burleigh187 murise înaintea ei şi regina l-a înlocuit cu al doilea fiu al acestuia, cu Robert Cecil. Lui Leicester îi urmase, în graţiile bătrânei femei, ginerele acestuia, contele de Essex. Era mlădios şi seducător, dar arogant şi avea un caracter ascuns. Îmbătat de sentimentul tulbure pe care-l avea regina pentru el şi care cuprindea în acelaşi timp grijă maternă, tandreţă şi senzualitate, încurajat şi de o glorioasă expediţie la Cadix, care făcuse din el idolul poporului englez, devenise de nesuportat. Cu toate că o trata pe regină cu o impertinenţă şi o violenţă nemaipomenită, ea îl ierta întotdeauna. Îşi jucă ultima carte când ceru comanda armatei trimisă de Elisabeta ca să înăbuşe revolta irlandeză provocată de spanioli (1594).

În general, el se comportă ca un copil alintat şi ca un trădător, visând să se întoarcă cu trupele sale la Londra ca s-o detroneze pe suverană, trimiţându-l în acelaşi timp scrisori surescitate şi pătimaşe. Elisabeta îl judeca acum cu bun-simţ: „Ai avut ce-ai cerut: alegerea momentului… mai multă putere şi autoritate decât a avut cineva vreodată”'. Când, părăsindu-şi postul, se întoarse şi încercă să organizeze un complot pentru a o închide şi, la nevoie, pentru a o asasina, ea îl lăsă în voia sorţii. „Acei care se ating de sceptrul prinţilor nu merită nici o milă”, spuse ea. Frumosul Essex fu decapitat în Turn şi avu un sfârşit umil şi pios.

X. Moartea lui învălui cu o umbră de melancolie ultimii ani ai reginei. Ea îşi vopsea încă părul „într-o culoare pe care natura n-a făcut-o niciodată”; se acoperea de perle şi diamante, de stofe din fire de argint şi aur; mai primea omagiile parlamentului şi îi promitea să abroge monopolurile care îmbogăţiseră prea mulţi curtezani; dădea mâna să i-o sărute tuturor gentilomilor din Camera Comunelor, pentru că se gândea că-şi ia rămas bun de la ultimul său parlament; uneori mai dansa chiar şi o „courante”188. Dar imediat se întindea pe perne; se apropia sfârşitul şi ea îl simţea. Totuşi se încăpăţânase să refuze numirea unui succesor. Ştia că va fi Iacob al VI-lea al Scoţiei, fiul Mariei Stuart şi că miniştrii săi au şi început o corespondenţă cu Edinburgul. Nu vorbea niciodată de asta. Video et taceo fusese întotdeauna deviza ei. Într-o zi de ianuarie a anului 1603 se simţi mai rău, se culcă, refuză s-o vadă un medic, îl desemnă în sfârşit pe Iacob ca urmaşul ei şi, întorcându-se cu faţa la perete, căzu într-o letargie din care nu se mai trezi.